din Imnul LII (Sfântul Simeon Noul Teolog_Imnele iubirii dumnezeieşti)

           „Dar când îţi zice iarăşi : „Dumnezeu care a zis să strălucească lumină din întuneric, El a strălucit înăuntrul meu” (ll Cor. IV, 6). spune-mi, pe care alt Dumnezeu ţi-l înfăţişează să-l înţelegi, dacă nu pe Acela care locuieşte în lumina de nesuportat şi pe care nimeni dintre oameni nu L-a văzut vreodată ? Căci El însuşi, Cel mai înainte mai presus de fiinţă şi necreat, a luat trup şi mi s-a arătat creat, îndumnezeindu-mă întreg pe mine, asumat în chip minunat. Spune-mi, crezi aşa şi nu te îndoieşti deloc ? Dacă deci Dumnezeu făcut om, cum crezi, m-a îndumnezeit pe mine, omul asumat, atunci, eu devenit Dumnezeu prin înfiere văd pe Dumnezeu cel prin fire, pe Acel Dumnezeu pe care nimeni dintre noi nu L-a putut vedea vreodată şi nici nu poate să-L vadă peste tot. Deci cei ce L-au primit pe Dumnezeu prin faptele credinţei şi s-au făcut dumnezei născuţi prin Duhul, îl văd pe Acela, pe Tatăl lor, care locuieşte pururea în lumina neapropiată, avându-L locuind în ei înşişi şi locuiesc ei înşişi în El, în Cel cu totul neapropiat.

      Aceasta e credinţa adevărată, aceasta e fapta lui Dumnezeu aceasta e pecetea creştinilor, aceasta e comuniunea cu Dumnezeu, aceasta e împărtăşirea şi arvuna dumnezeiască; aceasta e viaţa, aceasta e împărăţia, aceasta e veşmântul, cămaşa Domnului, pe care cei ce se botează o îmbracă prin credinţă, nu în neştiinţă, îţi spun, nici cu nesimţire, ci prin credinţa însoţită de simţire şi cunoştinţă. Şi ca să nu zici : „Cred că L-am îmbrăcat pe Hristos”, Nu-ţi cer simplu : „Crede aceasta !”, ci să ai fapta credinţei, asigurarea credinţei, pecetea credinţei, desăvârşirea credinţei în mod neîndoielnic din îmbrăcarea lui Hristos întru simţire şi cunoaştere, a lui Hristos din care străluceşte, fulgeră slava dumnezeirii şi care te schimbă pe tine întreg în lumina cea mai limpede, dar te lasă neschimbat sau îndoit, fiindcă eşti amândouă : dumnezeu prin înfiere, iar prin fire întreg om. Devenit întreg astfel, precum ţi-am spus, vino şi stai cu noi, o, fratele meu, pe muntele cunoştinţei şi vederii dumnezeieşti. Şi acolo vom auzi împreună glasul părintesc.

           Dar vai, cât de jos suntem faţă de înălţimea dumnezeiască, cât de depărtaţi de viaţa veşnică ! Pe cât e de departe cerul de subteranele pământului şi de cei ţinuţi de demult în chip nefericit în ele, pe atât, sau şi mai mult, suntem toţi departe de înălţimea lui Dumnezeu şi de vederea dumnezeiască, chiar dacă spunem în chip contrar că locuim în El şi că avem în noi pe Cel ce locuieşte în lumina neapropiată şi că rămâne şi locuieşte întreg în noi. Căci, şezând în cele subterane ale pământului, voim să filosofăm despre cele mai presus de pământ şi despre cele din cer şi mai presus de ceruri, ca şi când le-am cunoaşte întocmai, şi să le povestim tuturor şi să ne numim cunoscători şi teologi exacţi şi iniţiaţi în tainele negrăite. Dar şi aceasta este o dovadă sigură a nesimţirii. Căci cel născut din nefericire în cele subterane şi care locuieşte cu totul în întunericul lumii prezente şi nu vede lumina veacului viitor – lumina care în mod sigur a strălucit pe pământ şi străluceşte necontenit dar spune că el cugetă şi cunoaşte cele din cer şi că vede toate cele de acolo şi-i învaţă pe alţii, oare nu e nesimţitor şi mai mult decât atât ? Acesta e ca un orb care contrazice pe cei ce văd şi zice : ,,Acest ban e de aramă, iar semnul de pe el e al altuia şi literele scrise pe el spun aceasta şi aceea”. Dar cei ce-l aud socotesc acestea ca o născocire îndrăzneaţă, căci ei văd banul făcut din aur şi semnul ca fiind cu adevărat al împăratului, arătând chipul nefalsificat al lui şi inscripţia redând numele lui. De aceeaşi boală pătimind, nu socotim că pătimim, nici nu ne ruşinăm de cineva, sau de sfinţii înşişi şi de îngerii care privesc de sus starea noastră, ci se împlineşte cu noi cuvântul Domnului, care zice : „Văzând nu văd” (Matei XIII, 13) şi iarăşi : „Auzind, ei îşi închid urechile sufletului şi nu aud deloc cuvintele Duhului”. De fapt, ei aud trupeşte cu urechile de carne, dar urechile inimii le au acoperite şi nu pot auzi câtuşi de puţin. Căci nu pot ridica de pe ei acoperământul îngâmfării şi al nesimţirii, fiindcă ei înşişi şi l-au pus pe ei cu voia. Şi acoperindu-şi ochii şi urechile, socotesc că văd şi aud. Iar dacă le spune cineva : ,, Ascultaţi, copiii mei, şi ridicaţi acoperământul de pe inimile voastre”, ei se înfurie la aceste cuvinte, pentru că nu i-a numit „părinţi”, ci le-a zis „copii”, şi din aceste cuvinte câştigă mai multă ură şi nu-şi pot da seama de patima ce-i roade, mai bine zis de patimile ce le întuneca mintea şi cugetarea şi-i despart de Dumnezeu pe cei prinşi de ele. Aceştia, deveniţi sclavi ai închipuirii şi mândriei şi trăind ca nişte robi ai voii lor, îşi împlinesc pururea numai voia lor. Aceştia părăsind legile lui Dumnezeu, îşi sunt ei înşişi lege lor şi nu slujesc lui Dumnezeu, ci, ce îndrăzneală, lor înşişi. Ei caută în locul slavei lui Dumnezeu, slava lor şi se grăbesc să o impună pe aceasta prin toate faptele şi în toate modurile. Iar slava lui Hristos este crucea şi patimile, pe care le-a suportat pentru noi, ca să ne slăvească pe noi. Dar ei nu vorbesc să pătimească acestea, cum le-a pătimit Acela şi refuză să se facă părtaşi ai slavei lui Dumnezeu, prin refuzul de-a pătimi, cum a pătimit Acela, ci voiesc, vai, mai degrabă slavă de la oameni şi aleg de bună voie despărţirea de Dumnezeu. Dar, Hristoase al meu, mântuieşte pe cei ce se încredinţează Ţie de murdara slavă deşartă şi de mândrie, şi fă-ne părtaşi patimilor şi slavei Tale; şi ne invredniceste să fim nedespărţiţi de Tine, acum şi în vecii vecilor. Amin.”

Pentru aceasta nu este altă cale ci după cum el a spus:

         „Deci acestea fiind astfel orînduite şi hotărîte de Duhul, nu e cu putinţă copilului să se facă bărbat şi să urce la starea bătrînului albit altfel decît începînd de la prima treaptă, precum am zis, ca păşind bine prin cele patru trepte să se înalţe la desăvîrşire.

       Iar începutul înaintării spre lumină pentru cel ce vrea să se renască duhovniceşte este micşorarea patimilor, sau păzirea inimii. Căci altfel este cu neputinţă să se micşoreze patimile. în al doilea rînd vine stăruirea în cîntare. Căci patimile fiind domolite şi micşorate prin împotrivirea inimii faţă de ele, dorinţa împăcării cu Dumnezeu aprinde mintea. Astfel mintea întărită izgoneşte prin loviturile trezviei gîndurile ce suflă la suprafaţa inimii. Şi iarăşi se dăruieşte luării aminte şi rugăciunii celei de a doua. în această vreme se dezlănţuie întărirea duhurilor şi suflările patimilor tulbură adîn-cul fără fund (abisul) al inimii. Dar prin chemarea Domnului Iisus Hristos se mistuie şi se topesc de acolo ca ceara. însă ele tot nu se liniştesc, ci, scoase de acolo, aprind prin simţuri suprafaţa minţii. De aci mintea le scoate repede şi îndată simte pacea. Dar să scape cu totul şi să nu mai trebuiască să lupte, este cu neputinţă. Căci acest lucru e propriu numai celui ce a ajuns la bărbatul desăvîrşit, care s-a retras cu totul din lume şi stăruie neîncetat în paza inimii. De la acestea cel ce ia aminte se înalţă treptat la înţelepciunea părului alb, sau la treapta vederii, lucru care e propriu celor desăvârşiţi.

        Deci cel ce împlineşte acestea la vreme potrivită şi cu bună rînduială, poate, după alungarea patimilor din inimă, să stăruie şi în cîntare şi să se apere şi de gîndurile trezite prin simţuri şi de tulburarea de la suprafaţa minţii ; de asemenea poate să caute cu ochiul trupesc şi cu cel al minţii — pentru că şi de acesta e nevoie — la cer şi să facă o rugăciune curată întru tot adevărul . Dar aceasta numai din cînd în cînd şi cîte puţin, din pricina vrăjmaşilor ce întind curse în văzduh.

      Căci numai aceasta se cere de la noi, ca să fie inima noastră curăţită prin supraveghere. Fiindcă «de e rădăcina sfîntă, după Apostol, e vădit că vor fi şi ramurile» (Rom. 11, 16) şi rodul. Dar cel ce îşi ridică ochiul şi mintea la cer şi vrea să-şi închipuie niscai lucruri gîndite cu mintea (inteligibile) în afară de modul în care am grăit, oglindeşte mai degrabă idoli decît adevăr. Căci cîtă vreme inima este necurată, a doua şi prima luare aminte nu poate înainta. Fiindcă precum la zidirea unei case nu punem întîi acoperişul, apoi temelia (aceasta e cu neputinţă), ci dimpotrivă întîi temelia, apoi zidirea şi la urmă acoperişul, aşa trebuie să cugeti că e şi în acestea. Căci întîi ne păzim inima şi ne micşorăm patimile din ea şi prin aceasta punem temelia duhovnicească a casei. Apoi respingem suflarea duhurilor rele, răscolită prin simţurile din afară, prin a doua luare aminte, şi aşa scăpînd repede de război, ridicăm zidurile peste temeliile casei duhovniceşti. Apoi prin aţintirea noastră desăvîrşită spre Dumnezeu, sau prin retragerea noastră (în noi), întindem acoperişul casei şi aşa desăvîrşim casa duhovnicească în Hristos Iisus Domnul nostru. Căruia se cuvine slava în vecii vecilor. Amin.”

Iar Pr. Prof. Dumitru Stăniloae nota la acestea: „Chemarea numelui lui Iisus lărgeşte vederea. Căci prin umanitatea lui Iisus se poate privi în infinitatea dumnezeirii Lui” (Filocalia VIII).