Răspuns dat de mine unei persoane care credea că cei ucişi (de mahomedanii fanatici în noaptea de revelion) când ieşeau de la o „biserică” coptă ar fi mucenici şi ar trebui să fie cinstiţi ca atare.

Pentru că dumneavoastră v-aţi arătat smerenia întrebând, eu trebuie să vă răspund cu smerenie (adică nu de la mine ci mulţumind lui Dumnezeu pentru darurile primite de noi de la Sfinţii Părinţi).

Este o ispită, veche de când căderea, de a nu merge pe calea împărătească, de mijloc ci a aborda lucrurile la extrem.

Sfânta Biserică este un spital duhovnicesc în care ne regăsim noi bolnavii de tot felul de patimi şi numai respectând tratamentele Doctorului nostru Hristos, prin asistenţii săi preoţii şi Sfinţii Părinţi ne putem vindeca. Ori El le dă prin şi în Sfânta Sa Biserică.

Nu este de mirare că şi în Sfânta Biserică ne regăsim ba într-un salon, ba în altul, ca fiind ori la o extremă sau alta. Fiind însă în curs de vindecare ni se pot schimba simptomele şi să trecem de la un salon la altul.

Dar de vindecat ne vindecăm numai dacă urmăm regimul alimentar, doctoriile şi orarul spitalului duhovnicesc.

Astăzi este o epidemie veche (îmi daţi voie să-i spun ciumă?) pe care numai Ortodoxia o poate vindeca: dezbinarea.

Este cea mai grea boală pentru că te scoate din spital ca un mort şi deci nu mai ai nici o şansă de vindecare după cum spune Hristos:

Matei 18:17 Şi de nu-i va asculta pe ei, spune-l Bisericii; iar de nu va asculta nici de Biserică, să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş. 

Dezbinarea, ruperea de Sfânta Biserică, după cum spune Sfântul Vasile cel Mare, poate fi de trei feluri: erezie, schismă, parasinagogă.

Canonul 1 al lui din Pidalionul de la Neamţ 1844:

„Drept aceea pe unele le-au numit eresuri, iar pe altele schisme; şi pe altele parasinagoguri (nelegiuite adunări). Deci eresuri pe cei cu totul lepădaţi şi după însuşi credinţa sunt înstrăinaţi. Iar schisme, pe cei ce pentru oarecare cauze bisericeşti şi întrebări putincioase de a se vindeca, între cei despărţiţi. Iar parasinagoguri, pe adunările cele ce se fac de nesupuşii prezbiteri, sau episcopi, şi de neînvăţatele popoare. Precum, dacă vreunul fiind cercetat în vreo greşeală, s-a dezbinat de la slujbă (Liturghie), şi nu s-a supus canoanelor, ci luişi şi-a răzbunat proiestoşia şi slujirea, şi s-a dus împreună cu acesta, oarecare părăsind soborniceasca Biserică. Una ca aceasta este parasinagogă. Iar schisma, este a fi cu deosebire pentru pocăinţă de cum sunt cei în unire cu Biserica. Iar eresuri, precum al maniheilor, şi al valentinienilor, şi al marchioniştilor, şi al înşişi pepuzienilor acestora. Că dea dreptul deosebirea este pentru însăşi credinţa cea întru Dumnezeu.”

1. Eretici sunt aşadar cei dezbinaţi de Sfânta Biserică datorită (dogmelor) credinţei lor greşite. De exemplu: arienii (cei ce cred că Hristos este creatură, mulţi neoprotestanţi de azi), monofiziţii (cei ce cred că firea omenească a lui Hristos s-a topit în firea dumnezeiască şi ca atare în Hristos este doar o fire, făcând astfel imposibilă mântuirea şi îndumnezeirea noastră în Hristos – deoarece ce nu este din noi în Hristos nu poate fi nici veşnic nici îndumnezeit – aceştia sunt armenii, copţii, iacobitenii şi toţi cei ce-şi zic „ortodocşi vechi orientali”), papiştii (cei ce cred că făptura poate fi infailibilă ca şi Dumnezeu) etc.
2. Schismaticii sunt cei ce din pricini de ritual (canoane) se dezbină de Sfânta Biserică. De exemplu că vor neapărat să serbeze cu treisprezece zile mai târziu sărbătorile ridicând calendarul la rang de dogmă (stiliştii), cei ce confundă misiunea sfântă a ierarhilor de a mărturisi ortodoxia cu eresul ecumenist (ideea că se pot mântui oamenii indiferent de credinţă) şi pleacă din Biserică din cauza aceasta (de exemplu cazul Nichita), cei ce confundă actele de identitate cu pecetea lui antihrist şi se dezbină de Biserică pentru aceasta etc.
3. Parasinagogile sunt cei ce urmează episcopii şi preoţii caterisiţi, care au aceeaşi credinţă, acelaşi ritual dar nu au ascultare de Sfânta Biserică, încăpăţinându-se să slujească deşi sunt opriţi de la aceasta.

Toţi aceştia fac cel mai grav păcat, după cum spun Sfinţii Părinţi, dezbinarea de Sfânta Biserică şi se rup pe ei şi înșeală şi pe alţii să se rupă de singura lor şansă de mântuire Trupul lui Hristos:

Ioan 15:5. Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne întru Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic. 

Ioan 15:6. Dacă cineva nu rămâne în Mine se aruncă afară ca mlădiţa şi se usucă; şi le adună şi le aruncă în foc şi ard. 

Că nu este o părere personală o spun toţi Sfinţii Părinţi, dar ca să înţelegeţi acest lucru mai pe scurt vi-l citez doar pe Sfântul Ciprian al Cartaginei, numit de Sfintele Sinoade Ecumenice „Părinte al Părinţilor”:

Pag 443- 444

XIV.

Asemenea oameni, chiar dacă au fost ucişi în numele credinţei lor, nu-şi vor spăla nici cu sânge greşelile. Vina dezbinării e gravă, de neiertat, şi suferinţa n-o poate purifica. Nu poate fi martir cel ce nu este cu Biserica. Nu intră în împărăţia cerurilor cel ce a părăsit Biserica, locţiitoare pe pămînt a împărăţiei cereşti. Hristos ne-a dat pacea, ne-a Învățat să fim uniţi şi solidari, ne-a recomandat să păstrăm neatinse şi necălcate legăturile dragostei şi ale înţelegerii; nu poate să se numească martir cel ce nu respectă dragostea frăţească. Aceasta ne învaţă şi ne asigură Apostolul Pavel zicînd: «Chiar dacă aş avea atâta credinţă, încît să pot muta munţii din loc, dar dragoste nu am, nimic nu sînt ; chiar dacă aş împărţi toată averea mea săracilor, iar corpul meu l-aş da să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte. Dragostea e mărinimoasă şi binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se trufeşte, nu se înfurie, nu lucrează cu nebăgare de seamă, nu gândește răul, toate le iubeşte, toate le crede, toate le speră, toate le rabdă» ⁴⁶. Dragostea niciodată nu va cădea, zice Pavel, căci ea va domni întotdeauna, prin unitatea fraternităţii şi solidarităţii va dura veşnic. Nu poate ajunge dezbinarea în împărăţia cerurilor, la răsplata lui Hristos care a zis : «Aceasta este porunca Mea : să vă iubiţi unii pe alţii aşa cum v-am iubit Eu pe voi» ⁴⁷. Nu poate îndeplini această poruncă cel ce prin dis­cordia perfidă a încălcat dragostea lui Hristos. Cine n-are dragoste nu-L are pe Dumnezeu. Apostolul Ioan spune : «Dumnezeu este dragoste şi cel ce rămîne în dragoste rămîne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămîne în el» ⁴⁸. Nu pot rămîne cu Dumnezeu cei ce nu vor să fie uniţi în Biserica lui Dumnezeu. Chiar dacă vor arde pe rug sau vor fi daţi fiarelor sălbatice, aceea nu va fi coroana credinţei, ci pedeapsa trădării, şi nu sfârșitul glorios al celui cu virtute religioasă, ci moartea din disperare. Unul ca aceştia poate fi ucis, dar nu poate fi încoronat. Mărturiseşte că e creştin, ca şi diavolul care adesea minte că e Hristos, căci însuşi Domnul ne atrage luarea-aminte şi zice : «Mulţi vor veni în numele Meu spunând : Eu sînt Hristos, şi pe mulţi vor înşela» ⁴⁹. După cum el nu e Hristos, chiar dacă înșeală cu numele, la fel nu poate fi creştin cine nu rămîne în Evanghelia lui Hristos şi a adevăratei credinţe.

1. 46.   I Cor. XIII, 2—8.
   1. 47.   In. 15, 12
   2. 48.   In. 4, 16.
   3. 49.   Mt. 24, 5

.

 

 

XV.

Căci a profeţi, a scoate demonii, a face multe acte de virtute pe pămînt este lucru mare şi admirabil, dar nu dobândește împărăţia cerească cel ce înfăptuieşte toate acestea, dacă nu merge respectând drumul drept al adevăratei credinţe. Vesteşte Domnul şi zice : «Mulţi îmi vor spune în ziua aceea : Doamne, Doamne, oare nu în numele Tău am profeţit, nu în numele Tău am scos demonii, nu în numele Tău am săvârșit mari fapte de virtute ? Atunci Eu le voi răspunde : Niciodată nu v-am cunoscut, fugiţi din fata Mea cei ce aţi înfăptuit nedreptatea»”

Aşadar vedeţi că ereticii pot face şi minuni (având harul chemător sau extern al Duhului Sfânt) sau false minuni (lucrând cu demonii) dar nu se pot mântui deoarece, fiind în dezbinare nu au harul intern sau mântuitor.

Nu vă miraţi aşadar de performanţele unor oameni care nu sunt în Sfânta Biserică de a muri pentru un ideal. Nu ştiţi oare şi de comunişti şi de mahomedani care au râvnă rătăcită şi se duc chiar şi la moarte pentru ideile lor, fiind împuterniciţi de chiar dracii cărora le slujesc?

Duhurile necurate sunt numite măscăricii lui Dumnezeu, ele nu fac nimic original ci doar copiază pe Dumnezeu dar trag slava faptelor către ele. Foarte mult îşi doreşte Satana să aibă falşii lui mucenici pentru a atrage pe câţi mai mulţi spre el.

1686.„– Râvna este puterea sufletească în continuă desfăşurare pentru realizarea faptelor bune, pentru un ideal. Râvna cea bună porneşte din credinţă şi devotament faţă de poruncile lui Dumnezeu, „în sârguință fiţi fără preget, fiţi plini de râvnă cu duhul, slujiţi Domnului, bucuraţi-vă în nădejde, fiţi răbdători în necazuri, stăruiţi în rugăciune” (Rom. 12,11-12). Râvna rătăcită stăpânește pe omul care se călăuzeşte de idei bune, dar le înţelege greşit şi le aplică rău, înșelându-se de poftele încăpățânării şi ale slavei deşarte, aşa cum au făcut toţi ereticii, dintre care unii chiar şi-au vărsat sângele spre pierzarea lor şi bucuria diavolului (Rom. 1,18; 2, 8; I Tim. 1, 20; II Tim. 3,1-8). Rătăcirea se strecoară mai mult acolo unde este o disproporţie între lumina raţională a adevăratelor dogme şi între râvna împlinirii unor intenţii bune, călăuzite de un sentimentalism needucat şi năvalnic, alimentat de rătăciri tăinuite ale imaginaţiei mintale. Leacul râvnei păcătoase este ascultarea de legea Domnului păstrată de biserică şi supunerea canonică sub oblăduirea ierarhiei canonice, că „Nimeni nu poate să aibă pe Dumnezeu de Tată, dacă n-are Biserica de mamă” (Sf. Ciprian -D. unitatea Bis. 4).”

Nu înseamnă că deoarece comunismul apără ateismul, mahomedanismul apără pe Mahomed ar fi mai rele decât papismul, monofizismul care susţin că slujesc lui Hristos. Cu cât o minciună este mai apropiată de adevăr este mai periculoasă deoarece nu poate fi sesizată şi amăgeşte mai uşor şi pe mai mulţi.

Tot în aceeaşi pravilă suntem învăţaţi aşa:

2044.„Ocultismul sau esoterismul este falsa ştiinţă cultivată de minţile înfierbântate, prin care ocultiştii spun că posedă un simţ superior celor obişnuite, şi prin care ei ajung să cunoască rădăcinile adevărurilor. în realitate, nu este decît o înşelăciune a diavolului, care a înşelat pe oameni sub diferite forme ale idolatriei, spiritismului şi altor practici, pornind de la anumite realităţi fizice şi psihice, pentru ca pe temeiul unui adevăr parţial, să ducă la o rătăcire şi mai mare a minciunii înşelătoare. Ocultismul se manifestă parţial sub alte nume, osândite de biserică. Orice nume ar purta el, trebuieşte demascat şi osândit, fiindcă orice fel de rătăcire cu cît conţine mai mult adevăr în ea, cu atît este mai periculoasă” (V. Dogmele).”

Desigur că nu trebuie să ne crispăm în a vedea locurile în care este sfinţenie de la Dumnezeu sau Maica Lui sau Sfântul Mina sau orice alt Sfânt din Ţara Sfântă sau Egipt doar pentru că sunt azi administrate de păgâni sau eretici. Nu se spurcă ortodocşii de la eretici decât în două situaţii fie că îi consideră sfinţi (cum fac ecumeniştii) fie că îi alungă cu ură sau groază (cum fac zeloţii). Îi putem primi, le putem arăta dragoste, putem merge la ei. Dar, Doamne fereşte! să nu luăm în deşert Ortodoxia zicând că poate cineva să se mântuiască fără Ea sau că ar putea fi vreun sfânt neortodox.

Atitudinea cu discernământ a Avvei Macarie ne este de mare folos:

„Se spunea despre Avva Macarie egipteanul că a urcat odată de la Sketis la muntele Nitriei; şi când s-a apropiat de loc, îi spuse ucenicului său: ia-o puţin înainte. Şi când a luat-o el înainte, s-a întâlnit cu un popă al grecilor (păgâni), (care alerga ducând cu el un lemn) iar fratele i-a strigat: ai, diavole, unde fugi? Acela s-a întors, l-a bătut bine, şi l-a lăsat aproape mort. Ceva mai departe, i-a ieşit în cale, alergând, avvei Macarie, care i-a zis: sănătate, sănătate, truditorule! El s-a minunat, venind la el, şi îi zise:

– Ce bine ai văzut la mine, de m-ai agrăit?

– Că te-am văzut trudindu-te şi nu ştii că în zadar te osteneşti.

– Şi pe mine m-au răscolit bineţele tale, şi mi-am dat seama că eşti de partea lui Dumnezeu. Alt călugăr rău m-a întâlnit şi m-a înjurat; eu i-am dat o bătaie soră cu moartea.

Bătrânul pricepu că era ucenicul lui. Iar popa îi cuprinse picioarele, spunându-i: nu te las dacă nu mă faci monah. Şi s-au dus până unde era călugărul şi l-au luat în spate de l-au dus la biserica muntelui. Când l-au văzut părinţii pe popa păgân, au fost uluiţi; apoi l-au făcut monah. Şi mulţi dintre păgâni s-au creştinat din pricina lui. Iar Avva Macarie a zis: vorba rea îi face răi şi pe cei buni, dar vorba bună şi pe cei răi îi face buni.”

Nici să urâm sau să dispreţuim (nici măcar în sinea noastră ascunsă) pe eretici cum a făcut ucenicul zelot, dar nici să ne înşelăm sau să îi înşelăm pe eretici că s-ar putea mântui fără Ortodoxie, ci arătându-le dragoste, cu iscusinţă să îi atragem la mântuire, adică la Singur Ortodoxia.

Noi avem şi putem să le dăm cu dragoste sfinţenie dar de la ei nu avem ce lua după cum ne arată tot pravila lui Nicodim Sachelarie:

35.      -…”Fiindcă monahii (M-rii Sinai) întreabă dacă se cade a se da panaghia (pâinea binecuvântată) la masă, închinătorilor armeni [notă adică monofiziţi ca şi copţii aşa zişii creştini din Egipt care nu ţin de Patriarhia Ortodoxă de Răsărit din Alexandria], noi zicem să le daţi lor şi anafora, căci sînt creştini şi pentru aceasta vin de se închină la locurile sfinte din îndepărtări. Pentru noi, deşi sînt schismatici şi, din pricina unor învăţături greşite, sînt eterodocşi, dar sînt creştini cu credinţa şi cer cu evlavie sfinţire de la noi, pe care trebuie să le-o dăm . „Căci” a nu da cele sfinte câinilor” se înţelege despre cei fără credinţă, cum sînt iudeii, mahomedanii şi maniheii şi alţii, care se făţărnicesc a fi creştini, fără a fi cu adevărat creştini, de aceea şi urmează: „ca nu cândva, întorcându-se, să calce în picioare cele sfinte şi să ne rupă şi pe noi, căci sînt porci, iar cei ce caută cele sfinte cu credinţă şi le primesc cu evlavie, nu sînt de soiul porcilor”.

Ascultaţi şi pe Domnul, care zice: „Cel ce nu este împotriva noastră, cu noi este; şi pre cel ce vine la Mine, nu-l voi scoate afară”. Taina cea mare a împărtăşirii să nu le-o daţi; Iar, dacă vreunul s-ar îmbolnăvi şi ar voi să rămână în mânăstire şi s-ar lepăda de învăţătura lor, mărturisind credinţa ortodoxă, să fie învrednicit şi de Sfânta împărtăşanie. Aceasta este credinţa Bisericii soborniceşti… „Voi să nu luaţi sfinţire de la ei, pentru că sînt eterodocşi…”- Scris. Patr. Ghenadie

II, ( + 1456).

Aşadar, în final, vă doresc multe pelerinaje cu bucurie, mi-aş dori să „pelerinez” cu dumneavoastră sau măcar să vă cunosc. Dar vă rog din toată inima şi cu toată dragostea nu mai consideraţi mucenici pe copţi, chiar dacă au fost omorâţi de mahomedani, ca să nu-L mâhniţi pe Duhul Adevărului, Mângâietorul şi să nu vă faceţi vinovată Sfintelor Canoane recunoscute de Întreaga Sfântă Biserică:

Episcopul, sau prezbiterul, sau diaconul, împreună cu ereticii rugându-se, numai să se afurisească. Iar de au dat lor voie, ca unor clerici a lucra ceva, să se caterisească. [Apostolic, can. 65; Sinod 3,can. 2, 4; Laodiceea, can. 6, 9, 32, 33, 34, 37; Timotei, can. 9]

TÂLCUIRE

Canonul acesta rânduieşte, că oricare episcop, sau prezbiter, sau diacon numai împreună s-ar ruga, dar nu şi împreună ar liturghisi, cu ereticii, să se afurisească. Că cel ce împreună se roagă cu afurisiţii (precum acest fel sunt ereticii) trebuie împreună a se afurisi şi el, după canonul 10 al acestoraşi Apostoli. Iar de au iertat ereticilor acestora să lucreze vreo slujire, ca şi clerici, să se caterisească. Fiindcă oricare cleric va şi liturghisi (împreună liturghisi) cu cel caterisit (precum unii ca aceştia sunt şi ereticii, după canonul 2 şi 4 al soborului 3) împreună se cateriseşte şi el, după al 11-lea al Apostolilor. Că se cuvine pe eretici să-i urâm şi să ne întoarcem feţele despre ei, dar nu cândva şi să ne rugăm împreună cu ei, sau să iertăm lor a lucra vreo slujire bisericească, ori ca nişte clerici, ori ca nişte ierei.

CANONUL 9

Să nu fie iertat a merge cei ai Bisericii, la cimitirele, ori la cele ce se zic martirii ale tuturor ereticilor, pentru rugăciune, ori pentru vindecare. Ci unii ca aceştia, de vor fi credincioşi, să se facă achinoniţi (neîmpărtăşiţi) până la o vreme, iar pocăindu-se, şi mărturisindu-se că au greşit, să se primească. [Apostolic, can. 45]

TÂLCUIRE

Nu numai ereticii nu se cade a intra în Bisericile Dreptslăvitorilor, ci nici cei ai Bisericii, adică mirenii cei credincioşi, să meargă la cimitirele (țintirimele) ereticilor, unde oarecare numiţi ai lor sau îngropat, ori la lăcaşurile, în care mucenici ai ereticilor sunt îngropaţi; că mulţi şi din eretici în vremea goanei şi a idolatriei, până la moarte au suferit, pe care mucenici i-au numit cei de o socoteală cu dânşii. Dar nicidecum ortodocşi creştini, zic, se cuvine a merge la aceştia, ori pentru rugăciune, sau pentru a se vindeca, adică, sau pentru ca să-i cinstească, ori pentru a căuta tămăduire de la aceştia în bolile lor. Iar câţi vor voi a o face aceasta, porunceşte canonul acesta, să se afurisească pe o vreme, până când se vor pocăi, şi vor mărturisi că au greşit. Vezi şi pe cel 45 apostolesc.

CANONUL 34

Tot creştinul nu se cade a părăsi pe martirii lui Hristos, şi a se duce la pseudomartirii (mincinoşi mucenici) ereticilor, sau la însuşi cei ce merg către mai înainte zişii eretici. Că aceştia sunt străini de Dumnezeu. Deci cei ce se vor duce la dânşii fie anatema.

TÂLCUIRE

Canonul 9 al acestuiaşi sinod, după Valsamon, numai cât afurisește pe cei ce merg la mormintele minciuno-mucenicilor ereticilor. Fiindcă au mers amăgindu-se, pentru că au nădăjduit, oarecare ajutor la boalele lor de la dânşii, iar acesta anatematiseşte pe cei ce merg la dânsele, fiindcă au lăsat pe adevăraţii mucenicii lui Hristos, şi despărţindu-se de Dumnezeu, sau dus la minciuno-mucenicii aceia, cu tot sufletul, şi plecarea lor. Drept aceea şi după deosebita plecarea sufletului lor, deosebit şi de canoane s-au certat. Vezi şi pe cel 45 apostolesc.”

Şi atenţie!!!

După Pravila lui Nicodim Sachelarie:

11.   – Afurisirea sau excomunicarea este excluderea credinciosului din comunitatea Bisericii, cînd se face vinovat de păcate contra credinţei sau a moralei (Matei, 18,17; Cor. 5, 2-5; I Tim. 2, 20; Tii,3, io). Ea este de două feluri:

a) duhovnicească-internă, cînd credinciosul este oprit de la împărtăşire sau de la alte slujbe pentru o vreme;

b) cînd un credincios devine un necredincios public şi se iau măsuri administrative publice contra lui, înlăturându-l din obştea creştină. Numai cel ce se îndreaptă, este reprimit. (îi Cor. 2, 6-10). Clericul, mai întîi se cateriseşte şi, dacă este cazul, apoi se afuriseşte temporar sau definitiv, iar cînd stăruie în erezie şi în răutăţi, se dă anatemei. Afurisirea publică o face numai arhiereul – şi mai ales sinodul – care are dreptul s-o şi ridice, cînd cel vinovat s-a îndreptat.

2(Const. Ap. VII. 34).

– Anatema este cea mai grea pedeapsă pe care o poate da Biserica. Ea se dă contra celor ce dispreţuiesc şi atacă adevărurile dogmatice, morale şi de cult şi prin aceasta, ei duc la rătăcire şi pierzare de suflet pe cei neştiutori, devenind periculoşi societăţii bisericeşti. Anatema cuprinde blestem, afurisenie şi predare a celui anatemisit pe mîna satanei, de care ascultă şi ale cărui fapte şi misiune o împlineşte, devenind mort sufleteşte şi vrăjmaş lui Dumnezeu. Ceea ce este pedeapsa cu moartea în legile de stat, este anatemisirea în legile Bisericii. (Exod. 8,32; Lev. 20,1-22, Deut. 13,1-10; 17,1-9; 20, 2-15; Mat. 21,18; Rom. 9, 3; I Cor. 5,1-3; 16, 2-12; Gal. 3, 8-9; Const. Ap. II, 28,47-50). Prin anatemisire, „se afieroseşte acela diavolului şi mai mult să n-aibă parte de mântuire şi să se facă înstrăinat de Hristos” Pidal. N. f. 269”

Eu sper că nu v-am speriat, iar dacă v-am speriat să mă iertaţi deoarece am încercat cu dragoste şi din dragoste să vă arăt o greşeală (păcat făcut din neştiinţă) ca să nu devină vină (păcat cu ştiinţa). Dumnezeu vede că azi oamenii nu mai au lămurită credinţa şi aşa că nu o să vă certe dacă vă întoarceţi de la greşeală şi vă spovediţi. Noi când încălcăm Sfintele Canoane suntem vinovaţi lor dar până nu se pronunţă duhovnicul nu suntem şi pedepsiţi cu certarea lor. Sfintele Canoane nu sunt sperietori rigide ci nespusa îmbrăţişare a Bisericii pentru noi ca să ne arate de ce trebuie să ne ferim ca să nu-L supărăm pe Dumnezeu.

Aşadar şi eu v-am îmbrăţişat cu ele, aşa, în chip electronic, dar în sufletul meu cu toată inima deoarece v-am îndrăgit de astă iarnă când ne-aţi descris traseul Sfintei Familii în „Lumea Credinţei” şi mai de mult când mi-aţi promis pentru tatăl asistentei mele o sticluţă cu apă de la „potirul nesecat” şi când aţi arătat toată atenţia pentru răspunsul meu în legătură cu Sfânta Icoană de la Tihvin. Tare mult mă bucur când oamenii nu au idei preconcepute şi doresc cu sinceritate adevărul, păstrând blândeţea.

Că spune Sfântul Marcu Ascetul:

„Atâta adevăr se află în spusele cuiva câtă siguranţă îi dau smerenia, blândeţea şi dragostea”

Cu dragoste, U.M.®