VI. NICI CEI CE MOR PĂRÂNDU-LI-SE CĂ MOR PENTRU HRISTOS ȘI SUNT MUCENICI, DACĂ SUNT DEZBINAŢI DE SFÂNTA BISERICĂ ORTODOXĂ DE RĂSĂRIT NU SE POT MÂNTUI (FALȘII MUCENICI)

VI.    Nici cei ce mor părându-li-se că mor pentru Hristos și sunt mucenici, dacă sunt dezbinaţi de Sfânta Biserică Ortodoxă de Răsărit nu se pot mântui (falșii mucenici)

A.  Introducere

Răspuns dat de mine unei persoane care credea că cei ucişi (de mahomedanii fanatici în noaptea de revelion) când ieşeau de la o „biserică” coptă ar fi mucenici şi ar trebui să fie cinstiţi ca atare.

Pentru că dumneavoastră v-aţi arătat smerenia întrebând, eu trebuie să vă răspund cu smerenie (adică nu de la mine ci mulţumind lui Dumnezeu pentru darurile primite de noi de la Sfinţii Părinţi).

Este o ispită, veche de când căderea, de a nu merge pe calea împărătească, de mijloc ci a aborda lucrurile la extrem.

Sfânta Biserică este un spital duhovnicesc în care ne regăsim noi bolnavii de tot felul de patimi şi numai respectând tratamentele Doctorului nostru Hristos, prin asistenţii săi preoţii şi Sfinţii Părinţi ne putem vindeca. Ori El le dă prin şi în Sfânta Sa Biserică.

Nu este de mirare că şi în Sfânta Biserică ne regăsim ba într-un salon, ba în altul, ca fiind ori la o extremă sau alta. Fiind însă în curs de vindecare ni se pot schimba simptomele şi să trecem de la un salon la altul.

Dar de vindecat ne vindecăm numai dacă urmăm regimul alimentar, doctoriile şi orarul spitalului duhovnicesc.

Astăzi este o epidemie veche (îmi daţi voie să-i spun ciumă?) pe care numai Ortodoxia o poate vindeca: dezbinarea.

Este cea mai grea boală pentru că te scoate din spital ca un mort şi deci nu mai ai nici o şansă de vindecare după cum spune Hristos:

Matei 18:17 Şi de nu-i va asculta pe ei, spune-l Bisericii; iar de nu va asculta nici de Biserică, să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş. 

Dezbinarea, ruperea de Sfânta Biserică, după cum spune Sfântul Vasile cel Mare, poate fi de trei feluri: erezie, schismă, parasinagogă.

Canonul 1 al lui din Pidalionul de la Neamţ 1844:

„Drept aceea pe unele le-au numit eresuri, iar pe altele schisme; şi pe altele parasinagoguri (nelegiuite adunări). Deci eresuri pe cei cu totul lepădaţi şi după însuşi credinţa sunt înstrăinaţi. Iar schisme, pe cei ce pentru oarecare cauze bisericeşti şi întrebări putincioase de a se vindeca, între cei despărţiţi. Iar parasinagoguri, pe adunările cele ce se fac de nesupuşii prezbiteri, sau episcopi, şi de neînvăţatele popoare. Precum, dacă vreunul fiind cercetat în vreo greşeală, s-a dezbinat de la slujbă (Liturghie), şi nu s-a supus canoanelor, ci luişi şi-a răzbunat proiestoşia şi slujirea, şi s-a dus împreună cu acesta, oarecare părăsind soborniceasca Biserică. Una ca aceasta este parasinagogă. Iar schisma, este a fi cu deosebire pentru pocăinţă de cum sunt cei în unire cu Biserica. Iar eresuri, precum al maniheilor, şi al valentinienilor, şi al marchioniştilor, şi al înşişi pepuzienilor acestora. Că dea dreptul deosebirea este pentru însăşi credinţa cea întru Dumnezeu.”

  1. Eretici sunt aşadar cei dezbinaţi de Sfânta Biserică datorită (dogmelor) credinţei lor greşite. De exemplu: arienii (cei ce cred că Hristos este creatură, mulţi neoprotestanţi de azi), monofiziţii (cei ce cred că firea omenească a lui Hristos s-a topit în firea dumnezeiască şi ca atare în Hristos este doar o fire, făcând astfel imposibilă mântuirea şi îndumnezeirea noastră în Hristos – deoarece ce nu este din noi în Hristos nu poate fi nici veşnic nici îndumnezeit – aceştia sunt armenii, copţii, iacobitenii şi toţi cei ce-şi zic „ortodocşi vechi orientali”), papiştii (cei ce cred că făptura poate fi infailibilă ca şi Dumnezeu) etc.
  2. Schismaticii sunt cei ce din pricini de ritual (canoane) se dezbină de Sfânta Biserică. De exemplu că vor neapărat să serbeze cu treisprezece zile mai târziu sărbătorile ridicând calendarul la rang de dogmă (stiliştii), cei ce confundă misiunea sfântă a ierarhilor de a mărturisi ortodoxia cu eresul ecumenist (ideea că se pot mântui oamenii indiferent de credinţă) şi pleacă din Biserică din cauza aceasta (de exemplu cazul Nichita), cei ce confundă actele de identitate cu pecetea lui antihrist şi se dezbină de Biserică pentru aceasta etc.
  3. Parasinagogile sunt cei ce urmează episcopii şi preoţii caterisiţi, care au aceeaşi credinţă, acelaşi ritual dar nu au ascultare de Sfânta Biserică, încăpăţinându-se să slujească deşi sunt opriţi de la aceasta.

Toţi aceştia fac cel mai grav păcat, după cum spun Sfinţii Părinţi, dezbinarea de Sfânta Biserică şi se rup pe ei şi înșeală şi pe alţii să se rupă de singura lor şansă de mântuire Trupul lui Hristos:

Ioan 15:5. Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne întru Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic. 

Ioan 15:6. Dacă cineva nu rămâne în Mine se aruncă afară ca mlădiţa şi se usucă; şi le adună şi le aruncă în foc şi ard. 

Că nu este o părere personală o spun toţi Sfinţii Părinţi, dar ca să înţelegeţi acest lucru mai pe scurt vi-l citez doar pe Sfântul Ciprian al Cartaginei, numit de Sfintele Sinoade Ecumenice „Părinte al Părinţilor”:

B.  „SFÂNTUL. CIPRIAN,  DESPRE UNITATEA BISERICII  ECUMENICE

Pag 443- 444

XIV.

Asemenea oameni, chiar dacă au fost ucişi în numele credinţei lor, nu-şi vor spăla nici cu sânge greşelile. Vina dezbinării e gravă, de neiertat, şi suferinţa n-o poate purifica. Nu poate fi martir cel ce nu este cu Biserica. Nu intră în împărăţia cerurilor cel ce a părăsit Biserica, locţiitoare pe pămînt a împărăţiei cereşti. Hristos ne-a dat pacea, ne-a Învățat să fim uniţi şi solidari, ne-a recomandat să păstrăm neatinse şi necălcate legăturile dragostei şi ale înţelegerii; nu poate să se numească martir cel ce nu respectă dragostea frăţească. Aceasta ne învaţă şi ne asigură Apostolul Pavel zicînd: «Chiar dacă aş avea atâta credinţă, încît să pot muta munţii din loc, dar dragoste nu am, nimic nu sînt ; chiar dacă aş împărţi toată averea mea săracilor, iar corpul meu l-aş da să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte. Dragostea e mărinimoasă şi binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se trufeşte, nu se înfurie, nu lucrează cu nebăgare de seamă, nu gândește răul, toate le iubeşte, toate le crede, toate le speră, toate le rabdă» 46. Dragostea niciodată nu va cădea, zice Pavel, căci ea va domni întotdeauna, prin unitatea fraternităţii şi solidarităţii va dura veşnic. Nu poate ajunge dezbinarea în împărăţia cerurilor, la răsplata lui Hristos care a zis : «Aceasta este porunca Mea : să vă iubiţi unii pe alţii aşa cum v-am iubit Eu pe voi» 47. Nu poate îndeplini această poruncă cel ce prin dis­cordia perfidă a încălcat dragostea lui Hristos. Cine n-are dragoste nu-L are pe Dumnezeu. Apostolul Ioan spune : «Dumnezeu este dragoste şi cel ce rămîne în dragoste rămîne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămîne în el» 48. Nu pot rămîne cu Dumnezeu cei ce nu vor să fie uniţi în Biserica lui Dumnezeu. Chiar dacă vor arde pe rug sau vor fi daţi fiarelor sălbatice, aceea nu va fi coroana credinţei, ci pedeapsa trădării, şi nu sfârșitul glorios al celui cu virtute religioasă, ci moartea din disperare. Unul ca aceştia poate fi ucis, dar nu poate fi încoronat. Mărturiseşte că e creştin, ca şi diavolul care adesea minte că e Hristos, căci însuşi Domnul ne atrage luarea-aminte şi zice : «Mulţi vor veni în numele Meu spunând : Eu sînt Hristos, şi pe mulţi vor înşela» 49. După cum el nu e Hristos, chiar dacă înșeală cu numele, la fel nu poate fi creştin cine nu rămîne în Evanghelia lui Hristos şi a adevăratei credinţe.

  1. 46.   I Cor. XIII, 2—8.
    1. 47.   In. 15, 12
    2. 48.   In. 4, 16.
    3. 49.   Mt. 24, 5

.

 

 

XV.

Căci a profeţi, a scoate demonii, a face multe acte de virtute pe pămînt este lucru mare şi admirabil, dar nu dobândește împărăţia cerească cel ce înfăptuieşte toate acestea, dacă nu merge respectând drumul drept al adevăratei credinţe. Vesteşte Domnul şi zice : «Mulţi îmi vor spune în ziua aceea : Doamne, Doamne, oare nu în numele Tău am profeţit, nu în numele Tău am scos demonii, nu în numele Tău am săvârșit mari fapte de virtute ? Atunci Eu le voi răspunde : Niciodată nu v-am cunoscut, fugiţi din fata Mea cei ce aţi înfăptuit nedreptatea»”

Aşadar vedeţi că ereticii pot face şi minuni (având harul chemător sau extern al Duhului Sfânt) sau false minuni (lucrând cu demonii) dar nu se pot mântui deoarece, fiind în dezbinare nu au harul intern sau mântuitor.

Nu vă miraţi aşadar de performanţele unor oameni care nu sunt în Sfânta Biserică de a muri pentru un ideal. Nu ştiţi oare şi de comunişti şi de mahomedani care au râvnă rătăcită şi se duc chiar şi la moarte pentru ideile lor, fiind împuterniciţi de chiar dracii cărora le slujesc?

Duhurile necurate sunt numite măscăricii lui Dumnezeu, ele nu fac nimic original ci doar copiază pe Dumnezeu dar trag slava faptelor către ele. Foarte mult îşi doreşte Satana să aibă falşii lui mucenici pentru a atrage pe câţi mai mulţi spre el.

C.  Pravila lui Nicodim Sachelarie ne învaţă însă că:

1686.– Râvna este puterea sufletească în continuă desfăşurare pentru realizarea faptelor bune, pentru un ideal. Râvna cea bună porneşte din credinţă şi devotament faţă de poruncile lui Dumnezeu, „în sârguință fiţi fără preget, fiţi plini de râvnă cu duhul, slujiţi Domnului, bucuraţi-vă în nădejde, fiţi răbdători în necazuri, stăruiţi în rugăciune” (Rom. 12,11-12). Râvna rătăcită stăpânește pe omul care se călăuzeşte de idei bune, dar le înţelege greşit şi le aplică rău, înșelându-se de poftele încăpățânării şi ale slavei deşarte, aşa cum au făcut toţi ereticii, dintre care unii chiar şi-au vărsat sângele spre pierzarea lor şi bucuria diavolului (Rom. 1,18; 2, 8; I Tim. 1, 20; II Tim. 3,1-8). Rătăcirea se strecoară mai mult acolo unde este o disproporţie între lumina raţională a adevăratelor dogme şi între râvna împlinirii unor intenţii bune, călăuzite de un sentimentalism needucat şi năvalnic, alimentat de rătăciri tăinuite ale imaginaţiei mintale. Leacul râvnei păcătoase este ascultarea de legea Domnului păstrată de biserică şi supunerea canonică sub oblăduirea ierarhiei canonice, că „Nimeni nu poate să aibă pe Dumnezeu de Tată, dacă n-are Biserica de mamă” (Sf. Ciprian -D. unitatea Bis. 4).

Nu înseamnă că deoarece comunismul apără ateismul, mahomedanismul apără pe Mahomed ar fi mai rele decât papismul, monofizismul care susţin că slujesc lui Hristos. Cu cât o minciună este mai apropiată de adevăr este mai periculoasă deoarece nu poate fi sesizată şi amăgeşte mai uşor şi pe mai mulţi.

Tot în aceeaşi pravilă suntem învăţaţi aşa:

2044.Ocultismul sau esoterismul este falsa ştiinţă cultivată de minţile înfierbântate, prin care ocultiştii spun că posedă un simţ superior celor obişnuite, şi prin care ei ajung să cunoască rădăcinile adevărurilor. în realitate, nu este decît o înşelăciune a diavolului, care a înşelat pe oameni sub diferite forme ale idolatriei, spiritismului şi altor practici, pornind de la anumite realităţi fizice şi psihice, pentru ca pe temeiul unui adevăr parţial, să ducă la o rătăcire şi mai mare a minciunii înşelătoare. Ocultismul se manifestă parţial sub alte nume, osândite de biserică. Orice nume ar purta el, trebuieşte demascat şi osândit, fiindcă orice fel de rătăcire cu cît conţine mai mult adevăr în ea, cu atît este mai periculoasă” (V. Dogmele).”

Desigur că nu trebuie să ne crispăm în a vedea locurile în care este sfinţenie de la Dumnezeu sau Maica Lui sau Sfântul Mina sau orice alt Sfânt din Ţara Sfântă sau Egipt doar pentru că sunt azi administrate de păgâni sau eretici. Nu se spurcă ortodocşii de la eretici decât în două situaţii fie că îi consideră sfinţi (cum fac ecumeniştii) fie că îi alungă cu ură sau groază (cum fac zeloţii). Îi putem primi, le putem arăta dragoste, putem merge la ei. Dar, Doamne fereşte! să nu luăm în deşert Ortodoxia zicând că poate cineva să se mântuiască fără Ea sau că ar putea fi vreun sfânt neortodox.

Atitudinea cu discernământ a Avvei Macarie ne este de mare folos:

„Se spunea despre Avva Macarie egipteanul că a urcat odată de la Sketis la muntele Nitriei; şi când s-a apropiat de loc, îi spuse ucenicului său: ia-o puţin înainte. Şi când a luat-o el înainte, s-a întâlnit cu un popă al grecilor (păgâni), (care alerga ducând cu el un lemn) iar fratele i-a strigat: ai, diavole, unde fugi? Acela s-a întors, l-a bătut bine, şi l-a lăsat aproape mort. Ceva mai departe, i-a ieşit în cale, alergând, avvei Macarie, care i-a zis: sănătate, sănătate, truditorule! El s-a minunat, venind la el, şi îi zise:

– Ce bine ai văzut la mine, de m-ai agrăit?

– Că te-am văzut trudindu-te şi nu ştii că în zadar te osteneşti.

– Şi pe mine m-au răscolit bineţele tale, şi mi-am dat seama că eşti de partea lui Dumnezeu. Alt călugăr rău m-a întâlnit şi m-a înjurat; eu i-am dat o bătaie soră cu moartea.

Bătrânul pricepu că era ucenicul lui. Iar popa îi cuprinse picioarele, spunându-i: nu te las dacă nu mă faci monah. Şi s-au dus până unde era călugărul şi l-au luat în spate de l-au dus la biserica muntelui. Când l-au văzut părinţii pe popa păgân, au fost uluiţi; apoi l-au făcut monah. Şi mulţi dintre păgâni s-au creştinat din pricina lui. Iar Avva Macarie a zis: vorba rea îi face răi şi pe cei buni, dar vorba bună şi pe cei răi îi face buni.”

Nici să urâm sau să dispreţuim (nici măcar în sinea noastră ascunsă) pe eretici cum a făcut ucenicul zelot, dar nici să ne înşelăm sau să îi înşelăm pe eretici că s-ar putea mântui fără Ortodoxie, ci arătându-le dragoste, cu iscusinţă să îi atragem la mântuire, adică la Singur Ortodoxia.

Noi avem şi putem să le dăm cu dragoste sfinţenie dar de la ei nu avem ce lua după cum ne arată tot pravila lui Nicodim Sachelarie:

35.      -…”Fiindcă monahii (M-rii Sinai) întreabă dacă se cade a se da panaghia (pâinea binecuvântată) la masă, închinătorilor armeni [notă adică monofiziţi ca şi copţii aşa zişii creştini din Egipt care nu ţin de Patriarhia Ortodoxă de Răsărit din Alexandria], noi zicem să le daţi lor şi anafora, căci sînt creştini şi pentru aceasta vin de se închină la locurile sfinte din îndepărtări. Pentru noi, deşi sînt schismatici şi, din pricina unor învăţături greşite, sînt eterodocşi, dar sînt creştini cu credinţa şi cer cu evlavie sfinţire de la noi, pe care trebuie să le-o dăm . „Căci” a nu da cele sfinte câinilor” se înţelege despre cei fără credinţă, cum sînt iudeii, mahomedanii şi maniheii şi alţii, care se făţărnicesc a fi creştini, fără a fi cu adevărat creştini, de aceea şi urmează: „ca nu cândva, întorcându-se, să calce în picioare cele sfinte şi să ne rupă şi pe noi, căci sînt porci, iar cei ce caută cele sfinte cu credinţă şi le primesc cu evlavie, nu sînt de soiul porcilor”.

Ascultaţi şi pe Domnul, care zice: „Cel ce nu este împotriva noastră, cu noi este; şi pre cel ce vine la Mine, nu-l voi scoate afară”. Taina cea mare a împărtăşirii să nu le-o daţi; Iar, dacă vreunul s-ar îmbolnăvi şi ar voi să rămână în mânăstire şi s-ar lepăda de învăţătura lor, mărturisind credinţa ortodoxă, să fie învrednicit şi de Sfânta împărtăşanie. Aceasta este credinţa Bisericii soborniceşti… „Voi să nu luaţi sfinţire de la ei, pentru că sînt eterodocşi…”- Scris. Patr. Ghenadie

II, ( + 1456).

Aşadar, în final, vă doresc multe pelerinaje cu bucurie, mi-aş dori să „pelerinez” cu dumneavoastră sau măcar să vă cunosc. Dar vă rog din toată inima şi cu toată dragostea nu mai consideraţi mucenici pe copţi, chiar dacă au fost omorâţi de mahomedani, ca să nu-L mâhniţi pe Duhul Adevărului, Mângâietorul şi să nu vă faceţi vinovată Sfintelor Canoane recunoscute de Întreaga Sfântă Biserică:

D.  Pidalion Neamţ 1844

1.     „CANONUL Apostolic 45

Episcopul, sau prezbiterul, sau diaconul, împreună cu ereticii rugându-se, numai să se afurisească. Iar de au dat lor voie, ca unor clerici a lucra ceva, să se caterisească. [Apostolic, can. 65; Sinod 3,can. 2, 4; Laodiceea, can. 6, 9, 32, 33, 34, 37; Timotei, can. 9]

TÂLCUIRE

Canonul acesta rânduieşte, că oricare episcop, sau prezbiter, sau diacon numai împreună s-ar ruga, dar nu şi împreună ar liturghisi, cu ereticii, să se afurisească. Că cel ce împreună se roagă cu afurisiţii (precum acest fel sunt ereticii) trebuie împreună a se afurisi şi el, după canonul 10 al acestoraşi Apostoli. Iar de au iertat ereticilor acestora să lucreze vreo slujire, ca şi clerici, să se caterisească. Fiindcă oricare cleric va şi liturghisi (împreună liturghisi) cu cel caterisit (precum unii ca aceştia sunt şi ereticii, după canonul 2 şi 4 al soborului 3) împreună se cateriseşte şi el, după al 11-lea al Apostolilor. Că se cuvine pe eretici să-i urâm şi să ne întoarcem feţele despre ei, dar nu cândva şi să ne rugăm împreună cu ei, sau să iertăm lor a lucra vreo slujire bisericească, ori ca nişte clerici, ori ca nişte ierei.

2.     Din Sfintele Canoane ale sinodului de la Laodiceea

CANONUL 9

Să nu fie iertat a merge cei ai Bisericii, la cimitirele, ori la cele ce se zic martirii ale tuturor ereticilor, pentru rugăciune, ori pentru vindecare. Ci unii ca aceştia, de vor fi credincioşi, să se facă achinoniţi (neîmpărtăşiţi) până la o vreme, iar pocăindu-se, şi mărturisindu-se că au greşit, să se primească. [Apostolic, can. 45]

TÂLCUIRE

Nu numai ereticii nu se cade a intra în Bisericile Dreptslăvitorilor, ci nici cei ai Bisericii, adică mirenii cei credincioşi, să meargă la cimitirele (țintirimele) ereticilor, unde oarecare numiţi ai lor sau îngropat, ori la lăcaşurile, în care mucenici ai ereticilor sunt îngropaţi; că mulţi şi din eretici în vremea goanei şi a idolatriei, până la moarte au suferit, pe care mucenici i-au numit cei de o socoteală cu dânşii. Dar nicidecum ortodocşi creştini, zic, se cuvine a merge la aceştia, ori pentru rugăciune, sau pentru a se vindeca, adică, sau pentru ca să-i cinstească, ori pentru a căuta tămăduire de la aceştia în bolile lor. Iar câţi vor voi a o face aceasta, porunceşte canonul acesta, să se afurisească pe o vreme, până când se vor pocăi, şi vor mărturisi că au greşit. Vezi şi pe cel 45 apostolesc.

CANONUL 34

Tot creştinul nu se cade a părăsi pe martirii lui Hristos, şi a se duce la pseudomartirii (mincinoşi mucenici) ereticilor, sau la însuşi cei ce merg către mai înainte zişii eretici. Că aceştia sunt străini de Dumnezeu. Deci cei ce se vor duce la dânşii fie anatema.

TÂLCUIRE

Canonul 9 al acestuiaşi sinod, după Valsamon, numai cât afurisește pe cei ce merg la mormintele minciuno-mucenicilor ereticilor. Fiindcă au mers amăgindu-se, pentru că au nădăjduit, oarecare ajutor la boalele lor de la dânşii, iar acesta anatematiseşte pe cei ce merg la dânsele, fiindcă au lăsat pe adevăraţii mucenicii lui Hristos, şi despărţindu-se de Dumnezeu, sau dus la minciuno-mucenicii aceia, cu tot sufletul, şi plecarea lor. Drept aceea şi după deosebita plecarea sufletului lor, deosebit şi de canoane s-au certat. Vezi şi pe cel 45 apostolesc.”

Şi atenţie!!!

După Pravila lui Nicodim Sachelarie:

3.     „AFURISIREA

11.   – Afurisirea sau excomunicarea este excluderea credinciosului din comunitatea Bisericii, cînd se face vinovat de păcate contra credinţei sau a moralei (Matei, 18,17; Cor. 5, 2-5; I Tim. 2, 20; Tii,3, io). Ea este de două feluri:

a) duhovnicească-internă, cînd credinciosul este oprit de la împărtăşire sau de la alte slujbe pentru o vreme;

b) cînd un credincios devine un necredincios public şi se iau măsuri administrative publice contra lui, înlăturându-l din obştea creştină. Numai cel ce se îndreaptă, este reprimit. (îi Cor. 2, 6-10). Clericul, mai întîi se cateriseşte şi, dacă este cazul, apoi se afuriseşte temporar sau definitiv, iar cînd stăruie în erezie şi în răutăţi, se dă anatemei. Afurisirea publică o face numai arhiereul – şi mai ales sinodul – care are dreptul s-o şi ridice, cînd cel vinovat s-a îndreptat.

2(Const. Ap. VII. 34).

4.     ANATEMA

Anatema este cea mai grea pedeapsă pe care o poate da Biserica. Ea se dă contra celor ce dispreţuiesc şi atacă adevărurile dogmatice, morale şi de cult şi prin aceasta, ei duc la rătăcire şi pierzare de suflet pe cei neştiutori, devenind periculoşi societăţii bisericeşti. Anatema cuprinde blestem, afurisenie şi predare a celui anatemisit pe mîna satanei, de care ascultă şi ale cărui fapte şi misiune o împlineşte, devenind mort sufleteşte şi vrăjmaş lui Dumnezeu. Ceea ce este pedeapsa cu moartea în legile de stat, este anatemisirea în legile Bisericii. (Exod. 8,32; Lev. 20,1-22, Deut. 13,1-10; 17,1-9; 20, 2-15; Mat. 21,18; Rom. 9, 3; I Cor. 5,1-3; 16, 2-12; Gal. 3, 8-9; Const. Ap. II, 28,47-50). Prin anatemisire, „se afieroseşte acela diavolului şi mai mult să n-aibă parte de mântuire şi să se facă înstrăinat de Hristos” Pidal. N. f. 269

Eu sper că nu v-am speriat, iar dacă v-am speriat să mă iertaţi deoarece am încercat cu dragoste şi din dragoste să vă arăt o greşeală (păcat făcut din neştiinţă) ca să nu devină vină (păcat cu ştiinţa). Dumnezeu vede că azi oamenii nu mai au lămurită credinţa şi aşa că nu o să vă certe dacă vă întoarceţi de la greşeală şi vă spovediţi. Noi când încălcăm Sfintele Canoane suntem vinovaţi lor dar până nu se pronunţă duhovnicul nu suntem şi pedepsiţi cu certarea lor. Sfintele Canoane nu sunt sperietori rigide ci nespusa îmbrăţişare a Bisericii pentru noi ca să ne arate de ce trebuie să ne ferim ca să nu-L supărăm pe Dumnezeu.

Aşadar şi eu v-am îmbrăţişat cu ele, aşa, în chip electronic, dar în sufletul meu cu toată inima deoarece v-am îndrăgit de astă iarnă când ne-aţi descris traseul Sfintei Familii în „Lumea Credinţei” şi mai de mult când mi-aţi promis pentru tatăl asistentei mele o sticluţă cu apă de la „potirul nesecat” şi când aţi arătat toată atenţia pentru răspunsul meu în legătură cu Sfânta Icoană de la Tihvin. Tare mult mă bucur când oamenii nu au idei preconcepute şi doresc cu sinceritate adevărul, păstrând blândeţea.

Că spune Sfântul Marcu Ascetul:

„Atâta adevăr se află în spusele cuiva câtă siguranţă îi dau smerenia, blândeţea şi dragostea”

Cu dragoste, U.M.®

Acest articol a fost publicat în Teologia religiilor. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

6 răspunsuri la VI. NICI CEI CE MOR PĂRÂNDU-LI-SE CĂ MOR PENTRU HRISTOS ȘI SUNT MUCENICI, DACĂ SUNT DEZBINAŢI DE SFÂNTA BISERICĂ ORTODOXĂ DE RĂSĂRIT NU SE POT MÂNTUI (FALȘII MUCENICI)

  1. Domnul doctor, ce ar fi sa-L lasam pe Dumnezeu sa imparta mantuirea? 🙂

  2. Liviu Surdu zice:

    oare poate fi semnat un asemenea titlu tulburator inimii:
    „cu dragoste”?

    • Dacă ai dragoste, cu adevărat nu poți să nu ți se tulbure inima citind un astfel de titlu. Dar dacă ai dragoste adevărată, adică înțelegătoare, nu poți să nu-l scrii, și în el are inclus, cu putere, în chip tainic și luminos cuvântul „cu dragoste”. După cum dacă vezi un prieten care se îndreaptă înspre o prăpastie nu-i mai spui „Te iubesc”, nu fiindcă nu l-ai iubi, ci de teamă ca nu cumva, pierzând vremea, și el fiind distras de cuvintele de dragoste, să nu vadă prăpastia și să cadă în ea, prin cursa iubirii tale neraționale, ci îi spui: „Stai! Pericol de moarte!”, ca să ia aminte și să se ferească.
      Așa a făcut Mântuitorul:
      Ioan 11:32 „Deci Maria, când a venit unde era Iisus, văzându-L, a căzut la picioarele Lui, zicându-I: Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit. 33 Deci Iisus, când a văzut-o plângând şi pe iudeii care veniseră cu ea plângând şi ei, a suspinat cu duhul şi S-a tulburat întru Sine. 34 Şi a zis: Unde l-aţi pus? Zis-au Lui: Doamne, vino şi vezi. 35 Şi a lăcrimat Iisus. 36 Deci ziceau iudeii: Iată cât de mult îl iubea.”
      Vedeți, a răbdat tulburarea inimii, deși putea să-l vindece înainte de a muri, pentru a ne învăța pe noi puterea dragostei Lui, care învie morții și pentru a-l învăța și pe Lazăr, din propria experiență, ce este cu lumea de dincolo. Iar Lazăr murise doar provizoriu. Dar cei ce rămân despărțiți de Hristos – Adevărul prin propria alegere (erezie) de a se despărți de Biserica Lui, până la moarte, mor veșnic. Cum să nu rabzi de dragul lor tulburarea inimii, ca să afle că sunt în primejdie de moarte veșnică și să se întoarcă, ca să fie vii. Ce ar fi fost dacă Hristos, ca să nu-i tulbure pe păcătoși, n-ar fi vorbit de chinurile iadului? Cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur să gândim la gheena focului, ca să scăpăm de gheena focului. Adevărata iubire față de eretici nu este a-i linguși mincinos: „Te iubesc, ești bine, te mântuiești și tu”, ci, din dragoste, a le spune: „Prietene, mi-e o povară gândul că am putea să ne despărțim în veșnicie, fă o faptă de dragoste, pentru mine și pentru tine, și te întoarce la Hristos, al Cărui Trup este Sfânta Biserică Ortodoxă, ca să ne putem iubi curat, în veșnicie”. Iar dacă te ascultă nu numai că ai marea iubire (Ioan 15:13 „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi”, adică indiferent dacă te numesc ceilalți fundamentalist, retrograd, îngust la minte, neiubitor, să nu conteze, ci tu, de dragul lui, să-i spui de primejdia veșnică ce îl așteaptă dacă nu își curățește mintea și nu se unește cu Hristos prin Sfintele Lui Taine: Ioan 6:53 „Şi le-a zis Iisus: Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi.”), dar și el o poate dobândi.
      Ca exemplu de învățătură a iubirii, fiindcă noi încă nu știm cu adevărat să iubim (doar ni se pare că iubim), dar Sfinții, prin multe dureri au învățat cum să iubească (și de la ei trebuie să luăm pildă și noi de iubire autentică, iar nu de una doar la arătare), vă dăm o întâmplare din viața Sfântului de azi: Cuviosul Macarie Egipteanul.
      Atitudinea cu discernământ a Avvei Macarie ne este de mare folos:
      « Spuneau unii despre avva Macarie Egipteanul că a plecat odată din Sketis la muntele Nitriei. Și dacă s-a apropiat de locul acela, a zis ucenicului său: „Mergi mai înainte puțin!” Mergând acesta mai înainte, s-a întâlnit cu un slujitor idolesc al elinilor. Pe acesta strigându-l frate-le, îi spunea: „Demone! Demone! Unde alergi?” Auzind acela cum îi spune, s-a întors și l-a bătut de l-a lăsat aproape mort. Și-a luat apoi lemnul, mergând în drumul lui și mergând puțin, l-a întâmpinat avva Macarie care i-a zis: „Mântuiește-te, mântuiește-te, ostenitorule!” Minunân-du-se acesta, s-a apropiat de bătrân și i-a zis: „Ce lucru bun ai văzut la mine de m-ai heretisit așa?” I-a răspuns bătrânul: „Te-am văzut ostenindu-te necunoscând că în zadar te ostenești”. I-a zis și el avvei: „Eu pentru heretisirea ta m-am umilit și am cunoscut că din partea lui Dumne-zeu ești, alt călugăr însă, întâmpinându-mă, m-a ocărî iar eu i-am dat bătaie de moarte”. A cu-noscut atunci bătrânul că ucenicul lui era cel cu pricina, și ținându-se slujitorul de picioarele lui, îi spunea: „Nu te voi lăsa de nu mă vei face călugăr!” L-a luat bătrânul cu dânsul la Biserica muntelui, unde văzându-l pe slujitor că vine împreună cu avva Macarie, toți s-au uimit. L-au făcut apoi călugăr și mulți dintre elini s-au făcut după pilda acestuia creștini. Deci, zicea avva Macarie: „Cu cuvânt rău și pe cei buni îi faci răi și cu cuvânt bun și pe cei răi îi faci buni.”»
      Sfinții BĂTRÂNI, m. Pafnutie DASCĂLUL tâlcuitor, Sfântul †Grigorie DASCĂLUL editor et alii, Patericul, Ed. Σοφία, București, Ed. Cartea Ortodoxă, Alexandria, 52011, , PENTRU AVVA MACARIE EGIPTEANUL, 37, pp. 84-85
      Vedeți, nu i-a spus drac, că ar fi fost cuvânt rău, fără iubire, dar nici nu i-a spus că se poate mântui slujind idolilor, că iar ar fi fost fără iubire (sau cu iubire vicleană, care este mai rea decât ura) și tot un cuvânt mai rău (viclean), ci singurul cuvânt bun posibil: că toate ostenelile îi sunt în zadar fără Ortodoxie și că îi dorește din toată inima să se mântuiască, venind la Sfânta Biserică, ca toate ostenelile lui să capete valoare.
      Așadar, Sfântul Macarie, prin pilda lui, ne învață ca nici să nu urâm sau să dispreţuim (nici măcar în sinea noastră cea mai ascunsă) pe eretici cum a făcut ucenicul zelot, dar nici să ne înşelăm sau să îi înşelăm pe săracii eretici că s-ar putea mântui fără Ortodoxie, ci arătându-le dragoste, cu iscusinţă să îi atragem la mântuire, mai întâi prin propria viață cu blândețe, iar, mai apoi, dacă ne dă Dumnezeu ocazia, fără să forțăm, prin mărturisirea că pentru mântuire nu ne poate fi de folos decât Singur Ortodoxia, descoperirea deplină și adevărată a lui Hristos, firea cea adevărată a creației sau revărsarea cu dragoste a minții lui Hristos peste întreaga făptură.
      Mai departe, dacă doriți să discutăm despre aceste subiecte, vă rugăm să așteptați până în vară, fiindcă avem două sesiuni și o licență în față și timp prea puțin. Ne-am întristat că nu ați continuat împreună cu noi studiile, fiindcă vă îndrăgisem. Vă așteptăm alături de noi, dacă puteți reveni.
      Să nu fiți supărat pe noi, n-am vrut să vă contrazicem, sau să ne etalăm cine știe ce cunoștințe (cine se poate lăuda că știe ceva înaintea Domnului?). Încercăm să facem doar voia lui Dumnezeu: să luăm aminte nu doar la iubire, fiindcă iubirea fără adevăr este doar o slabă vibrație sentimentală, nici la adevăr fără iubire, că poate ucide, Efe 4:15 „Ci ţinând adevărul, în iubire, să creştem întru toate pentru El, Care este capul – Hristos.”
      Cu dragoste, colegii dumneavoastră.

      • Liviu Surdu zice:

        Iertati-ma ca indranznesc sa va tulbur studiul pentru examenele din aceasta sesiune, si stiu ca veti fi ingaduitor cu mine, atata vreme cat, desi ati semnat „colegii dumneavoastra” , poate gaseste cineva vreun folos in cuvintele pe care le schimbam in acest spatiu virtual, citindu-le in pauzele de invatat.
        Deosebita frumusete au cuvintele dumneavoastra despre dragoste in raspunsul pe care mi l-ati dat. Iar exemplul avvei Macarie este graitor prin fapta sa. Din nefericire observam aparitia in presa virtuala a unor articole care anunta osanda vesnica a celor ce apartin altor culte crestine. Dar ma intreb, oare ar voi cineva sa revina in Biserica printr-o astfel de amenintare? Oare ce ortodocsi ar fi aceia daca din frica osandei s-ar boteza?

        V-ati gandit ca poate acela care se indrepta catre prapastie vede o punte peste ea, asa cum in mod obisnuit privesc cei inselati? Nu cumva strigatul nostru este prea tare in urechea lor, ei stiind ca sunt considerati rataciti? Poate ca ei s-au rupt de Biserica dar consider ca si noi ii alungam involuntar cu asprimea aceasta. N-a spus Mantuitorul ca asa vor cunoaste toti ca suntem ucenicii Lui, de vom avea dragoste unii catre altii?

        Personal nu regasesc decat adevarul dogmatic exprimat de sfintii parinti in citatele pe care le-ati dat si asprimea care ii anima oratoric , asprime datorata faptului ca multe din erezii se constituiau la modul prezent, iar fondatorii lor puteau fi combatuti personal, in mod real. Credeti ca asemenea abordare mai functioneaza si in prezent, cand noi de fapt ne adresam stra-stra…nepotilor acestor frati rataciti? Nu cumva noi ii invinuim de ceva ce ei nu pot pricepe decat daca aratam dragostea ce o avem intre noi, ortodocsii? Dar nici noi nu avem dragoste asa cum vorbim despre ea. Iar eu inteleg aici ca dragostea manifestata pentru ei ar trebui s-o exprimam prin tacere si nu amenintare. Ori ne-am gasit deja pe noi insine drepti si mostenitori ai Imparatiei inainte de vreme si inaintea celorlalti?! Foarte bine ati amintit cuvintele lui Macarie Egipteanul: „mantuieste-te, mantuieste-te, ostenitorule!”.Iata ca l-a binecuvantat pe cel ce blestema, dupa cum este porunca. Cata blandete dar mai ales cata pricepere! Si acela era pagan, nu crestin. Ce minunate cai am deschide si noi daca am avea acestea in inima in caz ca nu putem tacea.

        Am auzit pe parintii induhovniciti care ne indemnau sa ne vedem de ale noastre, sa stapanim firea noastra chemand neincetat pe Domnul care Dragoste este. Poate asa sa atragi buna-privire a strainului. Am auzit de teologia dragostei pe care au exprimat-o in scrierile lor sfintii parinti contemporani noua. Si le-am aflat ca indemnuri vrednice de urmat. Dobandeste pacea si mii de oameni se vor mantui in jurul tau spunea sfantul Serafim de Sarov. Teama ne va fi de ne va intreba Domnul daca am cautat aceasta pace, Doamne miluieste-ne! Iar cand sfintii parinti si tot clerul monahal spun ca se roaga pentru tot omul si cunoastem si ce a raspuns Mantuitorul acestora chiar din scrierile lor, oare se refera numai la ortodocsi? Eu ma intreb aceasta intrebandu-va, chiar de nu pot primi raspuns, pentru ca numai Domnul este cunoscatorul de inimi, iar pe cine va voi sa miluiasca pe acela-l va milui.

        In final, iertati-ma din nou, am cautat o alta analiza a celor scrise in titluri cu litere ingrosate despre ceea ce se gaseste in ochiul celuilalt incercand sa iau aminte la barna din ochiul nostru. Iar acestea le-am scris pe un blog ce nu este personal ci apartine unei comunitati teologice.

        Doresc putere de invatare tuturor si cele de folos spre limpezirea inimii.

        • 1. Nu există o contradicție între adevărul dogmatic și dragostea duhovnicească. Noi putem greși, fiindcă nu avem dragoste, dacă ne folosim de dogme pentru a ne arăta mai buni decât alții, în loc să îi ajutăm prin ele să vadă unde se despart de vederea realității, ceea ce îi duce la trăirea într-o lume virtuală, întunecată care îi desparte de Dumnezeu, făcându-i în final nefericiți. Nu este problema adevărului dogmatic ci a sufletului nostru pătimaș, care nu a ajuns încă la siguranța adevărului în blîndețe.
          2. Nu trebuie însă a uita că dragostea noastră firească este căzută și plină de interes personal, deci nu ne putem ghida după ea, fiindcă ajungem la trufie. Trufia poate avea și niște firicele subțiri, care nu se observă: de pildă să credem că noi suntem mai iubitori de oameni și mai îngăduitori decât Mântuitorul care zice că „Mar 16:16 Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui; iar cel ce nu va crede se va osândi.” sau decât Sf. Ap. Pavel care zice că: „Gal 1:8 Dar chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o – să fie anatema! :9 Precum v-am spus mai înainte, şi acum vă spun iarăşi: Dacă vă propovăduieşte cineva altceva decât aţi primit – să fie anatema! 10 Căci acum caut bunăvoinţa oamenilor sau pe a lui Dumnezeu? Sau caut să plac oamenilor? Dacă aş plăcea însă oamenilor, n-aş fi rob al lui Hristos. ” sau decât Sfinții Părinți de la Sinodul al 5-lea Ecumenic care au dat anatema pe Origen, deși era mort de aproape 300 de ani. Dacă ne smerim și nu mai credem voilor și cugetelor noastre, ci în voile și cugetele lui Dumnezeu vom înțelege că aceasta este adevărata dragoste: cea care arată cu durere, blândețe și milă adevărul mântuitor celui aflat din cauza păcatului minții (neștința și cunoștința mincinoasă) despărțit de Dumnezeu, deci într-o nefericire care poate deveni veșnică. O falsă dragoste este să-l minți că este bine și să îți manifești o politețe doar pentru a te flata pe tine însuți că ești duhovnicesc și ai dragoste, nu ca alții… „fundamentaliști”.
          3. Pentru a ajunge la adevărata dragoste, care este încununarea înțelepciunii, trebuie să pornim de la frica de Dumnezeu care se manifestă prin pocăință, străpungerea inimii, umilință și împlinirea cât mai atentă a poruncilor lui Hristos, însușirea cât mai înțelegătoare a dogmelor și apropierea cu toată inima de teologie și iconomie.
          4. Sf. Macarie Egipteanul are o altă abordare față de ereticii care se consideră pe ei înșiși creștini, decât față de păgâni. Spre surpriza dvs. veți vedea că este mult mai aspră. Desigur că nu înseamnă de fel cu nu avea dragoste duhovnicească și față de ei, dar uneori părinții își mai ceartă copiii, tocmai fiindcă îi iubește…
          O să o citez mai jos:
          „Un monah oarecare, șezînd în preajma Nilului, s-a lipit de el diavolul mîndriei. Deci, întîi l-a rătăcit de la adevărata credință și l-a adus la cugetarea celor ce se numeau Ierachteni, care ziceau că Mîntuitorul n-a luat trup omenesc, nici că înviază trupul nostru cu care ne-am îmbrăcat și că trei începători sînt: Dumnezeu, materia și răutatea. Astfel a atras la răzvrătirea a 500 de suflete. Și a putut face aceasta căci grăia multe bîrfeli de acest fel către mulți. Apoi și diavoli a scos, după cum se spune de Domnul nostru în Sfintele Evanghelii: Căci vor da semne și minuni, încît ar fi fost cu putință să amăgească și pe cei aleși; căci cu domnul diavolilor, într-adevăr, scotea pe diavoli, pentru pierzarea sufletelor.
          Deci, episcopul acelui loc a venit cu clerul său la părintele Macarie, robul lui Dumnezeu, și rugîndu-l, îi zise: „Vino și ajută-ne; căci dacă pînă trăiești tu nu vom curăți vecinătatea noastră, toți se vor lipi de dînsul și întru pierzare se vor duce”. Iar sfîntul a zis către dînsul: „Iată că vin, dar fiind om simplu, ce pot să fac eu?” Episcopul stăruia, rugîndu-l: „Eu așa cred că, dacă va veni Dumnezeu, va împăca Biserica Sa; căci eu de multe ori avînd gînd să vin, am fost împiedicat de treburile eparhiei; iar acum, numai suferind pierzarea poporului, și încă temîndu-mă de osînda lui Dumnezeu, care zice: Sîngele lor din mîinile voastre îl voi cere; de aceea am venit la tine, căci Dumnezeu m-a trimis.
          Atunci Avva Macarie sculîndu-se, a mers cu dînsul și a venit la amăgitorul acela, pe care, cînd l-a văzut bătrînul, a zis episcopului: „Acesta are un diavol din cei stăpînitori și ai cunoscut că acesta nu este locul meu. Împotriva acestor duhuri nu m-am luptat deloc, căci sînt două cete de diavoli, una este care aduce plăcerile și dezmierdările în trupul omului, iar alta care amăgește sufletele, dar care este foarte lesne de biruit. Aceste duhuri le rînduiește satana la vrăjitori și amăgitori, ca și la începătorii de eresuri”. Episcopul a zis: „Este trebuință de rugăciune din adîncul inimii, căci cuvîntul nu are nici o putere”.
          Deci, i-a poruncit să iasă la dînșii; iar el ieșind, episcopul i-a zis: „Cum de n-ai venit de atîta vreme la noi?” Iar el a răspuns: „Pentru că nu credeți drept”. Zis-a către dînsul Sfîntul Macarie: „Dar tu crezi bine?” Iar el a zis: „Foarte bine”. Sfîntul i-a zis: „Care este aceea pe care noi nu o cugetăm bine?” El a răspuns: „Fiindcă ziceți că trupul a înviat; și încă mai ziceți că și Dumnezeu a luat asupră-și trup și oase”. Bătrînul i-a zis: „Dacă zicem de la noi, rău zicem, iar dacă astfel a grăit adevărul, tu pentru ce grăiești împotrivă? Cu toate acestea noi vom spune ție cum credem și dacă te vei îndupleca, bine vei face; iar dacă nu, tu însuți vei primi pedeapsa de la Dumnezeu, pe ale cărui dogme le lepezi”. El a zis: „Eu întîi să-ți spun credința mea”. Iar sfîntul a zis: „Credința rea nici să nu se numească credință”.
          Deci, a poruncit episcopului să zică Simbolul credinței și episcopul a zis: Cred într-unul Dumnezeu, Tatăl, Atotțiitorul; și celelalte de aici înainte, cum și alte graiuri de la apostolul. Atunci s-a rușinat ereticul și neavînd ce să răspundă, a zis către Sfîntul Macarie: „Mie nu-mi grăi credința cea din cuvinte, ci să mergem la morminte și tu să înviezi cu trupul pe unul din cei ce zac acolo și voi crede că bine cugetați, ori eu să scot suflet fără de trup, și să vă rușinez pe voi”. Și întorcîndu-se Sfîntul Macarie, a zis episcopului: „Mare este răul, căci și pe Dumnezeu îl ispitim, ca pentru un îndrăcit să se facă atît de mare semn”. Zis-a episcopul: „Ba nu părinte, ci pentru o eparhie întreagă”.
          Atunci au mers la morminte și a venit și Ierachtenul să cheme pe diavol. Și mult făcîndu-și rugăciunea lui cea ereticească, nu putea să scoată nici un suflet fără trup din mormînt. Atunci diavolul n-a ieșit ca mai înainte, căci îi sta împotrivă Duhul cel Sfînt. Și cînd a văzut că nimic n-a putut face, le-a zis: „Pentru necredința voastră nu poate să iasă”. Episcopul a zis: „Dacă am fi fost rău-credincioși, atunci mai vîrtos trebuia să iasă, ca să mustre necredința noastră”.
          Iar bătrînul rugîndu-se în sine, netăgăduind nimic, a plecat genunchii la pămînt, după ce a stat un ceas la rugăciune; împreună cu toți care erau de față, s-a ridicat, și lovind cu toiagul cel de finic un mormînt, pentru că toiegele monahilor celor de acolo sînt de finic, a înviat un om din mormînt, nu vreunul care a murit de curînd, ci unul mort de mult.
          Această minune văzînd-o Ierachteanul, a leșinat și ieșind diavolul dintr-însul, el a căzut la picioarele sfîntului, împreună cu tot poporul care era de față, și cerea să-l ucidă; dar nu i-a lăsat sfîntul, ci l-a luat cu sine în pustie și l-a izbăvit de rătăcire. Apoi, întrebînd pe cel ce a înviat dacă știe pe Hristos, el a zis că n-a auzit despre El nici cînd trăia. Deci, sfîntul botezîndu-l, l-a avut cu sine trei ani și apoi cu adevărată moarte a răposat, încît se potrivea și la el cuvîntul Domnului, că nici acesta n-a greșit, nici părinții lui; ci ca să se arate slava lui Dumnezeu într-însul.
          Iar episcopul a întrebat pe Sfîntul Macarie dacă s-a suit în inima lui vreun cuget de slavă omenească, cînd a văzut înaintea lui atîta popor, față de o minune atît de mare? El a răspuns: „O inimă care are îndeletnicire a căta spre slava oamenilor, unul ca acesta pe Dumnezeu încă nu L-a cunoscut, și ceea ce face, ca un om o face; iar cel ce s-a învrednicit de insuflarea lui Dumnezeu, întru multă nevoință se află, temîndu-se să nu cadă.
          Unul ca acesta numai o credință are, de a ieși din trup, iar slava omenească nici în gînd nu-i vine. Deci, o pildă ca aceasta îți zic: „Închipuiește-ți pe cineva că umblă pe mare și privește spre cer în soare; unul ca acesta dacă ar vedea locul pe unde umblă, s-ar scufunda. Astfel cel ce privește la slava lui Dumnezeu, slava cea de la oameni o nesocotește. Iar dacă împrejurul acesteia s-ar întoarce, cade din aceea și căzînd astfel, se biruiește de multe patimi”.”
          Atât de la Sf. Cuvios Macarie Egipteanul…
          5. În final nu pot să nu vă dau dreptate, cu părere de rău, că unii se folosesc de o mască de sfințenie și râvnă rătăcită, numindu-se ortodocși, fără să înțeleagă în realitate ce înseamnă aceasta, și nevăzându-și de propria lor păcătoșenie nu se mulțumesc să lovească doar în eretici cu patimă și dispreț, dar au început să se și dezbine de Sfânta Biserică, ne mai pomenind ierarhii tocmai din cauza subiectului discutat de noi.
          Fiindcă este un subiect atât de important, suntem datori a publica un mic studiu pe care îl puteți citi aici:
          https://teologiepastorala20102014.wordpress.com/concluzii-postuniversitare/ortodoxia-numele-istoric-de-biserici-si-dezbinarea-nepomenitorilor/?preview_id=1461&preview_nonce=fe7fc96a1d

          Este răspunsul nostru la un copil înșelat de cei atât de zgomotoși care iau ca pretext ortodoxia ca să-și manifeste propria patimă de a se considera mai înțelepți decât alții judecându-i strîmb și despărțindu-se în realitate, chiar prin aceasta, de Sfânta Biserică Ortodoxă…
          Vă dorim Sărbători Fericite!

Vă rugăm să lăsaţi un răspuns:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s