3. La misiologie grupa a treia isi va alege o tema din programa trimisa si va face o lucrare seminar -nu e neaparat sa fie cu note de subsol sau sa aiba paginatie-e suficient si o singura pagina-pot fi scrise si de mana.

PS. Vedeți că s-au actualizat și temele, și caracteristicile necesare pentru examen la lucrările de seminar mai vechi.

Doamne ajută!

Note, în ajutorul înțelegerii celor de mai sus:

Reproducerea în scris a înregistrarii Pr. Prof. Dumitru Staniloae despre ecumenism si occident   

Sub 15 Pr. Profesor Dumitru Staniloae si ecumenismul, sau adevarul despre cum vedea sfintia sa Sobornicitatea deschisa

ECUMENISMUL – CONCLUZIILE CONFERINŢEI ‎INTER-ORTODOXE DE LA TESALONIC

Părintele Profesor Dumitru Stăniloae:

Despre ecumenism ca panerezia timpului nostru (audio, .mp3)

Reproducerea în scris a înregistrării de mai sus: Întrebare:‎

• Credeți că trebuie să spune adevărurile de credință?

Părintele Profesor Dumitru Stăniloae:‎

• Asta, da…

Întrebare:‎

• Atacând intelectualitatea aceasta înstrăinată de ortodoxism…

Părintele Profesor Dumitru Stăniloae:‎

• Asta, da… asta, da… asta, da. Și Părinții Bisericii de ce au făcut așa? Au atacat pe Arie, au atacat pe necredincioși, au atacat pe toți. Și pe Arie îl atacă. Să vorbim așa, împotriva necredinței. Răul e vechi, răul e același, bunătatea e numai una. Da…

Întrebare:‎

• Da… Părinte, credeți că mai este timp de ecumenism acum, când ortodocșii nu sunt ortodocși?

Părintele Profesor Dumitru Stăniloae:‎

• Nu prea sunt pentru ecumenism. Nu prea sunt… a avut dreptate un sârb, Iustin Popovici, ‎Iustin Popovici, ‎care l-a numit panerezia timpului nostru… și eu îl socotesc produsul masoneriei… iar relativizează adevărul… au renunțat la adevăr… de ce să mai stau cu ei care au făcut hulire de preoți, care nu se mai căsătoresc… cu homosexualii…în America și cu Anglia…
• Legiferează…
• Da…

Întrebare:‎

• Astăzi este efectiv o rușine să vii să-ți afirmi românismul, ortodoxismul…

Părintele Profesor Dumitru Stăniloae:‎

• Așa mi-a spus și el…

Întrebare:‎

• Chiar despre dumneavoastră au zis că sunteți protocronist… că…
• Chiar acuzații de fascism, bine, niște imbecilități, dar care sunt… rulate… ‎

Părintele Profesor Dumitru Stăniloae:‎

• Da, da… occidentul, occidentul cu toate prostiile…

Despre „Casa Tatălui”

‎14, 2-3: în casa Tatălui Meu multe locașuri ‎sunt. Iar de nu, v-aș li spus. Mă ‎duc să vă gătesc loc. (3) Și dacă Mă voi duce și vă voi găti loc iarăși voi veni și ‎vă voi lua la Mine, ca să fiți și voi unde sunt Eu ‎.‎

‎A zis Domnul către Petru: „Vei veni după Mine, mai pe urmă”‎‎ (loan 13, ‎‎36), însă, ca să nu socotească ceilalți [ucenici] că numai lui Petru i s-a dat ‎aceasta, dar nu și lor, zice [Mântuitorul]: „Și pe voi vă primește același loc care ‎și pe Petru l-a primit. Pentru aceasta, nu se cuvine să vă turburați pentru loc, ‎căci «multe lăcașuri sunt în casa Tatălui Meu», adică, sub stăpânirea Tatălui”, ‎deoarece „casă”, puterea stăpânirii [dumnezeiești] să o înțelegi ‎. „însă, chiar și de nu ar fi fost «case», Eu M-aș fi «dus» și v-aș fi gătit vouă, pentru aceasta și dinspre amândouă [acestea] nu se cuvine să vă turburați, fie de sunt gata, fie și de nu sunt. Căci, și de nu ar fi fost gata, ‎Eu cu toată sârguința le-aș fi «gătit» pentru voi pe acestea. «Și dacă Mă duc», ‎pentru ca vouă «să vă gătesc loc», nici așa nu vă voi lăsa [părăsi] pe voi, ci «vă ‎voi lua, ca unde sunt Eu și voi să fiți»”.‎ Vezi graiurile de mângâiere și de bucurie? „«Unde sunt Eu și voi acolo ‎‎săfiți»! Deci, nu aveți cuvânt [îndreptățire] a vă turbura, de vreme ce, cu Mine ‎aveți să fiți”.‎ Sfântul Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii De La Luca, Ed. Σοφία – Ed. Cartea Ortodoxă, București, 2009, pp. 346-347.

Observăm că locașurile sunt pentru apostoli și urmașii lor, adică cei ce păstrează învățătura apostolică, iar nu pentru eretici.

Ce sens oare să aibă atunci cuvântul Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae: “credincioșii diferitelor confesiuni creștine s-au pomenit fără voia lor în cadrul acelor denominațiuni cu credințe despre un Hristos care nu e prezent cu toată eficiența Lui mântuitoare în sânul lor, participarea lor nedeplină la Hristos, și aceasta în mare măsură fără vina lor, poate avea ca urmare o participare nedeplină la El și în viața viitoare, conform cuvântului Mîntuitorului :”În casa Tatălui Meu multe locașuri sunt…”. Vina esențială o au ereziarhii, care nu au aprofundat credinșa moștenită, ci fiind dominați de patima trufiei au contribuit la lucrarea demonică de sfâșiere a creștinismului.^[1]  

Oare vrea să zică despre ereticii care participă nedeplin la Hristos că vor fi totuși în Împărăția ‎Cerurilor, în casa Tatălui Adevărului (pregătită, după cum tâlcuiesc Sfinţii Părinţi doar pentru ‎ortodocși), este posibil să fi greșit Părintele Profesor în înțelegerea Sfintelor Scripturi și să-i ‎contrazică?‎

Noi credem că, respectând tâlcuirea de mai sus, Pr. Profesor se referă că vor fi sub ‎stăpânirea Tatălui, care stăpânește și peste rai și peste iad, iar nu că vor fi înlăuntrul raiului ‎sau a Împărăției Cerurilor.‎

La aceasta ne îndeamnă un alt cuvânt al Părintelui Profesor, care nuanțează precis această afirmație, scris în 1987 când avea venerabila vârstă de 84 de ani, fiind la ‎deplina maturitate teologică, după o bogată experiență în a cunoaște personal pe eretici, activând mulți ani ca misionar Ortodox în cadrul ecumenismului‎:  ‎

9.‎     Cum am putea înțelege mai bine cuvintele Domnului, Care zice: «Casa ‎Mea, ‎casă de rugăciune se va chema pentru toate neamurile».‎ ‎

—‎      Cuvintele acestea trebuie înțelese în sensul că în casa lui Dumnezeu nu ‎se ‎vor mai aduna numai evreii, ci toate neamurile. Dumnezeu Cel adevărat, Cel ‎în ‎Treime, nu va mai fi cunoscut numai de evrei, ci prin Hristos se va face ‎cunoscut ‎tuturor neamurilor. Toți se vor simți în rugăciune către Același ‎Dumnezeu, întrucît ‎a venit prin Fiul Său în maxima apropiere de oameni, în ‎calitatea lor de oameni, ‎făcuți, prin întruparea Fiului Său, toți frați cu El și fii ai ‎Tatălui, avînd împreună cu ‎Fiul pe Duhul Sfînt, ca purces din Tatăl și ‎odihnindu-Se peste ei, cei uniți cu Fiul.‎

‎10.‎    Care sînt adevărații membri ai Bisericii lui Hristos? Numai cei drepți ‎și ‎ortodocși sau toți credincioșii care cred în Dumnezeu?‎ ‎

—‎      Membrii plini ai Bisericii lui Hristos sînt cei ce cred în Hristos ca Fiul ‎lui ‎Dumnezeu făcut om, peste care se odihnește Duhul Sfînt; deci, cei ce cred ‎prin ‎aceasta și în Sfînta Treime și se unesc prin Hristos cu Sfînta Treime prin ‎harul primit ‎de la El în Tainele Bisericii. Cei ce nu cred și nu primesc pe Hristos ‎astfel înțeles, nu ‎primesc nici pe Sfînta Treime prin Tainele de totdeauna ale ‎Bisericii. Ei pot avea ‎doar o oarecare legătură împuținată cu Hristos, potrivit cu ‎puținul pe care îl ‎primesc din El. Ei nu sînt încorporați deplin în trupul lui ‎Hristos, nu sînt în ‎interiorul« casei» Lui, ci se află în jurul casei în care este El, ‎mai aproape sau mai ‎departe, primind din casa în care este El o lumină ‎împuținată, nedeplin clară și care ‎nu le dă puterea de a înainta spre unirea cu ‎umanitatea Lui desăvîrșită, deci cu El ‎însuși. Fericirea de care se vor bucura ei ‎va fi pe măsura luminii ce au primit-o de la ‎El prin Taine și a înțelegerii ce au ‎avut-o față de El.‎

Arhim. Ioanichie Bălan, Convorbiri Duhovnicești, vol. 2, Ed. Episcopiei Romanului Și ‎Hușilor, ²1990, s.l., pp.‎ 19-20.

Așadar, în primul caz, termenul “casă” îl folosește Părintele în sensul de stăpânire a lui Dumnezeu și peste rai și peste iad, și peste răi și peste buni, și peste draci și peste oameni, și peste ortodocși și peste eretici. În cazul al doilea termenul “casă” îl folosește pentru Biserica triumfătoare, adică cea Ortodoxă, sau Împărăția Cerurilor, față de care ereticii sunt în afară.

[1]Pr. Prof. D. Stăniloae, Dogmatica II, op.cit. p.269, 270

Despre faptul că nu se pot mântui decât Ortodocșii, ereticii nu pot primi decât harul chemător, extern

Dar oare cele afirmate mai sus, pot fi interpretate că membrii altor confesiuni se pot uni prin Hristos cu Sfânta Treime, prin sacramentele denominațiunii lor, fiindcă sunt numite de Părintele Profesor biserici nedepline? Ca de exemplu în cazul dat mai jos chiar din Dogmatica Ortodoxă?

Cu toate că celelalte confesiuni creștine sunt numite “biserici nedepline”^[1], unele mai aproape de deplinătate, altele mai îndepărtate, este folosit totuși termenul “biserică”, datorită credinței lor în parte comune, cu Biserica deplină. Mai mult punând întrebarea dacă în situația de nedeplinătate bisericească, celelalte confesiuni pot oferi posibilitatea mântuirii, Părintele răspunde : “În diferite confesiuni creștine sunt mulți credincioși a căror viață creștină nu s-a redus la formulele doctrinare oficiale ale confesiunilor lor. Tradiția veche creștină a fost mai tare decăt inovațiile de doctrină aduse de întemeietorii lor și susținute în mod oficial până azi de acele formațiuni și de teologii lor. În catolicism de exemplu se practică până azi Tainele însoțite de convingerea credincioșilor că prin ele se unesc intim și nemijlocit cu Hristos, deci că Hristos este lucrător în sânul Bisericii, deși teoria teologică a dat lui Hristos un locțiitor și concepe mântuirea adusă de Hristos ca înfăptuită prin simpla satisfacție dată de El lui Dumnezeu, pe Golgota, sau declară că harul primit în Taine este o grație creată, nu o lucrare izvorâtoare din dumnezeirea necreată a lui Hristos și ca prelungire a ei în ființa credincioșilor”.

Să vedem cum explică Părintele Profesor, mai nuanțat și mai precis, aceasta:  

‎5.‎     ‎— Care sînt însușirile principale ale Bisericii Ortodoxe, ce o deosebesc ‎de ‎celelalte Biserici?

‎ ‎—‎      însușirile principale ale Bisericii sînt cele arătate în Simbolul ‎credinței. ‎Biserica este una, pentru că este Trupul lui Hristos, sau ‎comunitatea ‎credincioșilor, adîncită prin credința cea dreaptă, dar și mai mult prin ‎Sfintele ‎Taine în Hristos cel Unul, cel adevărat; este sfîntă și preocupată de ‎sfințenie, ‎pentru că Hristos cel adevărat este sfînt și lucrează în noi sfințenia prin ‎Duhul ‎Lui cel Sfînt; este sobornicească, pentru că membrii ei se străduiesc ‎pentru ‎comuniunea întreolaltă în Hristos, și pentru că se practică și în legătura ‎dintre ‎ierarhi, care numai împreună păzesc, prin hotărîri comune, ‎credința ‎neschimbată și rînduielile de viață ale Bisericii din orice timp; este ‎apostolică, ‎pentru că păstrează în mod neschimbat învățătura și tradiția primite de ‎la ‎Apostoli, pe care aceștia le-au primit nemijlocit de la Domnul nostru Iisus ‎Hristos.‎ ‎

6.‎      ‎—Prin ce anume se deosebește Ortodoxia de Catolicism și Protestantism ‎‎?‎ ‎

—‎      Catolicismul vede unitatea mai mult exterior și nu atît ca adunare a ‎tuturor ‎membrilor ei în Hristos. Aceasta îl face să-și mențină unitatea mai mult ‎prin ‎ascultarea de un singur ierarh, nu prin comuniunea tuturor în Hristos și a ‎păstrării ‎neschimbate a tradiției apostolice. Dar un singur ierarh nu poate ‎păstra și explica în ‎mod desăvîrșit nici tezaurul învățăturii apostolice, cum îl ‎poate păstra comunitatea ‎tuturor ierarhilor care se frînează și se completează ‎unii pe alții, evitîndu-se orice ‎unilateralitate. De aceea catolicismul n-a păstrat ‎deplin nici apostolicitatea, nici ‎viața în Hristos sau sfințenia. La protestanți nu ‎mai este ținută nici această unitate ‎imperfectă. Deci, nici apostolicitatea ‎întreagă. De asemenea, nu s-a mai respectat ‎ierarhia de succesiune apostolică, ‎ca o coloană vertebrală a unității între ‎credincioși, în cursul timpului, care ‎formează Trupul lui Hristos.‎ ‎

7.‎      ‎— în afară de Biserica Ortodoxă, ce Biserici creștine posedă harul mântuirii?‎

‎—‎      Harul mîntuirii nu se poate primi decît în Biserica Ortodoxă, pentru că ‎este ‎lucrarea lui Hristos rămas, ieri și astăzi, Același cu ea. Chiar teologia ‎catolică ‎socotește harul ceva creat, deci nu e lucrare izvo- rîtoare din Hristos. ‎Mîntuirea ‎este viață în Hristos sau a lui Hristos în credincioși prin lucrarea Lui ‎necreată. Ea se ‎arată unde omul înaintează în sfințenie cu ajutorul harului ‎dumnezeiesc.‎ Deci, este clar, în afară de Biserica Ortodoxă nu este mântuire. Vedem însa că Părintele, oarecum contrazicându-se, completează această afirmație, cu ceva contradictoriu, ca o excepție care explică și de ce a folosit termenul de biserică nedeplină. ‎

8.‎      ‎— învățătura de credință ortodoxă ne învață că nu este mîntuire în afară ‎de ‎Biserică. Cum trebuie înțeles acest lucru ?‎ ‎

—‎      Numai cel ce trăiește în Biserica Ortodoxă, păstrînd credința ei ‎integrală în ‎Hristos și primindu-L pe El prin Taine, îl găsește pe Hristos întreg, ‎și numai în ca. ‎Păcătuind din slăbiciune, omul obține iertare pentru că o cere. ‎Neîntîmplîndu-se ‎aceasta în formațiile creștine desprinse de trupul Bisericii ‎Ortodoxe, cum s-ar ‎putea mîntui membrii lor? Aceștia aud numai cuvîntul ‎despre Hristos din exterior, ‎ca despre cineva exterior, dar nu-L primesc cu ‎lucrarea Lui în ei înșiși prin Taine. S-‎ar putea ca în mod excepțional să fie ‎mîntuiți unii dintre ei, prin alte mari fapte care ‎se abat de la spiritul general al ‎acestor formații. Dar nu se poate avea o siguranță în ‎aceasta.‎

‎9.‎      ‎— Creștinii botezați de laici în Bisericile și cultele creștine, care nu au ‎cele ‎șapte Taine, primesc vreun har la Botez? Dacă refuză Tainele instituite ‎de ‎Mîntuitorul, se pot mîntui fără ele?‎ ‎

—‎      într-o anumită legătură cu Hristos pot intra prin credință, prin cuvîntul ‎ce li ‎se spune și prin botezul în numele Prea Sfintei Treimi, și acești creștini. ‎Dar ‎legătura aceasta poate deveni în oarecare măsură lucrătoare numai în cei ce ‎în ‎baza poruncilor bune ale firii trăiesc o viață creștină, apropiată celei învățate ‎de ‎Biserica Ortodoxă. Dar la această viețuire ajung în mod sigur numai dacă ‎se ‎alipesc în chip văzut Bisericii Ortodoxe. Atunci, ceea ce au primit în botezul ‎lor ‎devine har efectiv, căci acum intră în legătură cu Hristos întreg și neschimbat.‎ ‎

10.‎    ‎— în iconomia lui Dumnezeu este posibilă mîntuirea creștinilor rupți din ‎sinul ‎Bisericii Ortodoxe?‎

‎—‎      Cei ce au fost în Biserica Ortodoxă, deci au putut cunoaște credința ‎ei ‎dreaptă și puterile mîntuitoare ale lui Hristos, lucrătoare în ei, dar din ‎nepăsare ‎n-au căutat să le cunoască, ba chiar s-au rupt de ea, nu se pot mîntui ‎decît dacă ‎se căiesc de fapta lor și revin în sinul Bisericii. Căci numai așa reintră ‎în ‎legătură cu Hristos întreg, prin Care se pot forma ca oameni și creștini întregi.‎ De ce a introdus iarăși acea idee, negăsită nicăieri la Sfinţii Părinţi, pe care Părintele Profesor îi cunoștea ca nimeni altul și i-a apărat în toată lucrarea sa de o viață? Acea idee nesigură despre mântuirea excepțională a ereticilor, este lăsată ca o concesie diplomatică față de opinia contemporană, răspândită mult datorită presiunilor politice, pentru a nu jigni prin contrazicere directă pe cei ce o au și a-i face să primească ca sigură, vrednică de crezare și adevărată numai învățătura că numai Ortodocșii se pot mântui, prezentă în unanimitate la toți Sfinții Părinți. Pentru a sugera aceasta, întărește încă o dată afirmația că mântuirea este posibilă numai pentru Ortodocși și pentru ereticii care se fac Ortodocși. Vedem o diferență de nuanță harul lucrător, sau chemător, acționând asupra ereticilor, câtă vreme sunt în alte confesiuni, doar ca o chemare spre mântuire. Numai dacă aceștia îl găsesc pe Hristos întreg, adică în Ortodoxie, devine harul chemător sau lucrător un har mântuitor, prezent doar în Sfânta Biserică Ortodoxă, fiindcă așa cum am văzut și mai sus și vom vedea și mai jos, Părintele Profesor credea și mărturisea că Hristos întreg se află doar în Ortodoxie. ‎

11.‎    ‎— Se cunosc limitele harului Duhului Sfînt în iconomia mîntuirii?‎ ‎

—‎      Harul mîntuitor este numai acolo unde este unirea cu Hristos cel ‎adevărat, ‎prin credința întreagă primită de la Apostoli, cu Hristos cel lucrător în ‎oameni, deci ‎în Biserica adevărată sau Ortodoxă.‎Potrivit doctrinei noastre, în catolicism se primește o oarecare putere a lui ‎Hristos, care devine har mîntuitor în cei ce, prin judecata lor trezită de Hristos ‎care li se propovăduiește, îl găsesc pe Hristos întreg, prin viețuirea lor, arătînd ‎prezența Lui Hristos Cel lucrător în ei. Unele raze ale luminii lui Hristos vin și ‎în membrii formațiilor creștine protestante și neopro- testante, în măsura în ‎care Hristos propovăduit lor este mai aproape de Hristos cel adevărat. în acest ‎sens, harul, ca lucrare a lui Hristos, se limitează de bunăvoie de către firea ‎omenească. El nu o desființează pe aceasta. Lucrează numai prin ea în mod ‎accesibil oamenilor. Dar firea omenească este ridicată necontenit, fără sfîrșit, în ‎putința de a fi mediu al harului lucrător.‎ ‎[…]‎ ‎1

4.‎    ‎— Care sînt principalele fapte bune care pot asigura mîntuirea omului?‎ ‎

—‎      Dreapta credință în Hristos, iubirea față de Dumnezeu și de aproapele ‎și ‎ajutorarea celor cunoscuți de noi că sînt în nevoi.‎

Arhim. Ioanichie Bălan, Convorbiri Duhovnicești, vol. 1, Ed. Episcopiei Romanului Și ‎Hușilor, ²1993 (ediția întâi a fost în 1987), s.l., pp.‎ 182-185

Și ca să fie deplin limpede ce a vrut să spună, în ‎volumul 2 revine asupra problemei și o ‎explică, încă o data, ne mai amintind de teoria diplomatică de mai sus (cea nesigură și ‎excepțională, deci ireală, arbitrară și care face un atac la libertatea făpturii, acuzând pe ‎Dumnezeu că ar fi discreționar), ca un testament duhovnicesc al sfinției sale despre mântuirea ‎numai a ortodocșilor, ca o fericită concluzie finală, care ne scoate din nesiguranța a tot felul ‎de teorii moderne. Ne povățuiește, în plus, că nu trebuie să ne rugăm în locașurile de cult ‎neortodoxe, cu atât mai puțin cu neortodocșii:‎

[1] Pr.Prof.D.Stăniloae, Dogmatica II,op.cit.p.267

Despre ecumenism

A. Din Convorbiri Duhovnicești cu Părintele Ioanichie Bălan

‎15.‎    Se pot ruga credincioșii noștri în locașuri de cult neortodoxe? Pentru ‎ce nu trebuie să se roage în ele?‎ ‎

—‎      Credinciosul se poate ruga oriunde lui Dumnezeu, dar numai în locașul ‎bisericesc ortodox se săvîrșește Sfînta Liturghie și este prezent Hristos, Cel ce ‎preface pîinea și vinul în întregime în Trupul și Sîngele Său și ni Se dă ca atare.‎ Și cum fără înviere cu Hristos prin Sfînta împărtășanie nu ne putem ‎mîntui, tot așa nu ne mîntuim prin rugăciunea în locașuri de cult neortodoxe. ‎Rugăciunea în ele e ca un gînd la Dumnezeu care nu trebuie să ne părăsească în ‎nici un loc. Dar oriunde trebuie să ne rugăm lui Hristos Cel adevărat, nu unuia ‎răstălmăcit de culte neortodoxe.‎ […] ‎7

6.‎    Care este și ar trebui să fie și în viitor mesajul Ortodoxiei pe calea unității creștine?‎ ‎

—‎      Ortodoxia oferă creștinătății de toate formele unitatea cea mai ‎satisfăcătoare și mai eficientă — unitatea mistică în Fiul lui Dumnezeu cel ‎întrupat, jertfit și înviat pentru noi, prezent în continuare în noi și prin aceasta ‎în unitatea noastră ca împreună-fii cu El ai Tatălui ceresc și frați între noi, ‎însuflețiți în dragostea noastră de fii ai Tatălui și de frați cu Hristos și între noi ‎prin Duhul cel Sfînt, care Se odihnește din veci în Fiul și în cei ce se unesc cu ‎Fiul după întruparea, jertfa și învierea Lui. Nu în ascultarea de un unic ierarh, ‎nici în credința acceptată de o sumă de indivizi neuniți în înțelegerea ei și în ‎trăirea frățietății și comuniunii în El, se poate realiza unitatea creștină.‎

Arhim. Ioanichie Bălan, Convorbiri Duhovnicești, vol. 2, Ed. Episcopiei Romanului Și ‎Hușilor, ²1990 (ediția 1 a fost tipărită în 1988, când Părintele avea 85 de ani), s.l., pp.‎ 39, 92

Ne prezintă la răspunsul 76 cele trei modele de ecumenism: sobornicitatea deschisă spre misiune a Ortodoxiei (ne putem uni cu adevărat doar în adevăr, adică Hristos, fiind uniți de soborul ce continuă prin succesiune sinodul apostolilor), ecumenismul catolicismului (nu contează cum crezi, doar să ai pe papa șef), ecumenismul protestant (nu contează cum crezi, sau pe cine ai drept șef, doar să faci fapte împreună cu ceilalți, asociați formal).

Și aici, Părintele Profesor, neabătându-se de la calea împărătească, a mărturisit credința Sfintei Biserici Ortodoxe care ne învață așa:

2Ioan 1:9 Oricine se abate și nu rămâne în învățătura lui Hristos nu are pe Dumnezeu; cel ce rămâne în învățătura Lui, acela are și pe Tatăl și pe Fiul. :10 Dacă cineva vine la voi și nu aduce învățătura aceasta, să nu-l primiți în casă și să nu-i ziceți: Bun venit! :11 Căci cel ce-i zice: Bun venit! se face părtaș la faptele lui cele rele. ‎

CANOANELE SFINȚILOR APOSTOLI ‎

CANONUL 10‎ ‎ Dacă cineva cu cel scos de la împărtășire (achinonitos) măcar, în casă de s-ar ‎împreună ruga, acesta să se afurisească.‎ ‎ [Apostolic, can. 11, 12; Antiohia, can. 2; Cartagina, can. 9]‎ ‎

TÂLCUIRE ‎ Numele achinonitos (ne împărtășit), are trei însemnări. Căci ori arată pe cel ce stă ‎împreună în Biserică și se roagă împreună cu ceilalți creștini dar nu se împărtășește ‎cu dumnezeieștile Taine, ori arată pe cel ce nici se împărtășește nici stă împreună și ‎rugându-se cu credincioșii în Biserică ci se afurisește (să deosebește) de dânșii, și ‎iese afară din Biserică și de la rugăciune, ori în cele din urmă arată că, fiecare cleric ‎ce se va face de cliros achinonitos (cleric neîmpărtășit), episcopul să zicem de ‎episcopii cei împreună cu el, preotul de preoții cei împreună cu el, ori diaconul de ‎diaconii cei împreună cu el, și ceilalți după urmare, și fiecare neîmpărtășit adică ‎osebit de credincioșii cei din Biserică, este întru aceeași vreme și tainelor ‎neîmpărtășit, dar fiecare de taine neîmpărtășit, nu este neîmpărtășit și de ‎adunarea credincioșilor. Precum sunt clericii cei ce s-au caterisit, și dintre cei ce se ‎pocăiesc cei ce stau împreună, care nici se împărtășesc nici din Biserică ies, ca cei ‎ce se catihisesc (adică, se învață credința) precum am zis. Iar canonul acesta, ne ‎împărtășit înțelege după a doua însemnare pentru care și zice: oricine s-ar ruga ‎împreună cu acela ce pentru păcate s-a osebit (s-a afurisit) de la adunare și de la ‎rugăciunea credincioșilor, măcar și de nu s-ar împreună ruga în Biserică ci în casă, ‎unul ca acesta, ori hirotonisit de va fi ori mirean, să se afurisească asemenea cu ‎acela de la Biserică și de la rugăciunea cea cu creștinii. Pentru că această împreună ‎împărtășire de rugăciune pe care o face cu cel afurisit (osebit, sau despărțit) ‎cunoscându-l și știindu-l în acest fel, privește spre necinstea și defăimarea celui ce ‎l-a despărțit și îl clevetește pe el, ca și cum cu nedreptate l-a despărțit (afurisit).‎ ‎

CANONUL 11‎ ‎ Dacă cineva cleric fiind, cu caterisit cleric împreună s-ar ruga, să se caterisească și ‎el.‎ ‎ [Apostolic, can. 28; Antiohia, can. 4; Cartagina, can. 10]‎ ‎

TÂLCUIRE ‎ În două chipuri se poate a se tâlcui canonul acesta. Dacă adică acesta împreună s-‎ar ruga, se va lua în loc de, împreună va liturghisi, toată noima canonului este ‎aceasta: Oricare cleric împreună va liturghisi în știință cu cleric caterisit, să se ‎caterisească și el asemenea cu acela (care aceasta este și mai dreaptă). Dacă ‎zicerea se roagă împreună însemnează chiar după zicerea sa, a se împreună ruga, ‎înțelegerea canonului este aceasta: Oricare cleric s-ar împreună ruga în știință cu ‎clericul acela ce nu numai s-a caterisit, ci și a îndrăznit după caterisis să lucreze ‎ceva din ale clirosului (clericului) ori și de s-a caterisit adică pentru păcate de ‎clericatul său, iar după caterisis, iarăși căzând întru aceleași păcate, s-a despărțit ‎încă și de adunarea și de rugăciunea credincioșilor, unul ca acesta zic să se ‎caterisească, asemenea cu acela.‎ ‎

CANONUL 45‎ ‎ Episcopul, sau prezbiterul, sau diaconul, împreună cu ereticii rugându-se, numai ‎să se afurisească. Iar de au dat lor voie, ca unor clerici a lucra ceva, să se ‎caterisească. [Apostolic, can. 65; Sinod 3,can. 2, 4; Laodiceea, can. 6, 9, 32, 33, 34, ‎‎37; Timotei, can. 9]‎ ‎

TÂLCUIRE ‎ Canonul acesta rânduiește, că oricare episcop, sau prezbiter, sau diacon numai ‎împreună s-ar ruga, dar nu și împreună ar liturghisi, cu ereticii, să se afurisească. Că ‎cel ce împreună se roagă cu afurisiții (precum acest fel sunt ereticii) trebuie ‎împreună a se afurisi și el, după canonul 10 al acestorași Apostoli. Iar de au iertat ‎ereticilor acestora să lucreze vreo slujire, ca și clerici, să se caterisească. Fiindcă ‎oricare cleric va și liturghisi (împreună liturghisi) cu cel caterisit (precum unii ca ‎aceștia sunt și ereticii, după canonul 2 și 4 al soborului 3) împreună se caterisește și ‎el, după al 11-lea al Apostolilor. Că se cuvine pe eretici să-i urâm și să ne întoarcem ‎fețele despre ei, dar nu cândva și să ne rugăm împreună cu ei, sau să iertăm lor a ‎lucra vreo slujire bisericească, ori ca niște clerici, ori ca niște ierei.‎ […]

Sfântul Timotei al Alexandriei: ‎ Î

NTREBAREA 9‎ ‎ De este dator clericul a se ruga, fiind față arieni, sau alți eretici? Sau de nu-l vatămă ‎pe el nimic, când face el rugăciunea, adică proaducerea?‎ ‎ RĂSPUNS ‎ La dumnezeiasca aducere diaconul strigă mai înainte de sărutare: Cei neîmpărtășiți ‎ieșiți. Deci nu li se cuvine a fi de față. Fără numai de făgăduiesc a se pocăi, și a fugi ‎de eres.‎ ‎

TÂLCUIRE ‎ La această întrebare răspunde sfântul, că dacă în vremea ierurghiei, strigă diaconul ‎să iasă din biserică, câți se catehisesc (că aceasta înseamnă zicerea neîmpărtășiți); ‎deci dacă cei ce se catehisesc nu se iartă a sta în lăuntru în vremea dumnezeieștii ‎Liturghii, cu cât mai vârtos ereticii? Fără numai, de vor făgădui a lăsa eresul și a se ‎pocăi. Însă și atunci, nu se cuvine a se lăsa în lăuntru, ci a sta afară cu cei ce se ‎catehisesc. Iar deși aceasta nu vor făgădui, nici cu cei ce se catehisesc se iartă să ‎stea, ci să se izgonească după Valsamon.‎

Sfântul Nicodim Aghioritul, †Neofit, Patriarh al Constantinopolului, †Neofit Scriban, et alii, Pidalion, cârma Bisericii Ortodoxe, Ed. Credința Strămoșească, s.l., ²2007, verificat după cel de la Sfânta Mănăstire Neamț, 1844, în fotocopie caractere chirilice, după exemplarul Părintelui Cleopa Ilie. ‎

716. – Ființele raționale, oamenii, cad în erezie, din cauza: a) neștiinței (Osca, 4, 6-7; Deut. 1, ‎‎39; Ioan 4, 11); b) a înșelăciunii diavolești tăinuite (Fac. 3, l-6; Matei 4,l-l0; Ioan 8,44; II Cor. ‎‎11,3-l5); c) poftelor omenești dc a se folosi rău de libertatea care duce la răzvrătire, neascultare ‎și necredință (III Regi-22, l-28; Ier. 20, l-l8; Tit .3, 2-5); d) a învechirii întru păcate, atît prin ‎educația primită cît și prin îndeletnicirea voită a minții și a vieții obișnuite (V. Neascultarea, ‎Păcatul). îndreptarea ereticilor se poate face numai cu darul lui Dumnezeu, care se poate altoi ‎numai pe o inimă sinceră, pe care Dumnezeu nu o va urgisi (Ps. 50, 17; v. Spovedania, ‎Providența).‎ ‎

717. -“Pe ereticii cei nelegiuiți, care nu se pocăiesc, afurisiți-i și-i lepădați de ceilalți ‎credincioși, aducînd la cunoștință publică îndepărtarea lor din biserica lui Dumnezeu și ‎porunciți credincioșilor să se ferească cu desăvîrșire de ei, și să nu se întovărășească cu ei nici ‎la vorbă și nici la rugăciune, căci ei sînt potrivnici și dușmani ai bisericii, strică turma lui ‎Hristos și batjocoresc moștenirea credinței. (Prov. 13,20). Aceștia sînt despre care Domnul a ‎spus cu amărăciune și cu asprime, zicînd că sînt hristoși mincinoși și învățători vicleni, care ‎hulesc duhul handui și disprețuiesc danii lui cel oferit gratis, cărora nuli se iartă nici în veacul ‎de acum, nici în cel ce va să vie (Matei 5,32). -Const. Ap. VI, 18.‎ ‎

718. -“Episcopul, presbiterul sau diaconul numai de se va ruga împreună cu ereticii, să se ‎afurisească (suspende), iar de le va da voie a lucra ca unor clerici, să se caterisească”. -Apost. ‎‎45.‎ ‎

719. -“Dacă vreun cleric sau laic va intra în sinagoga iudeilor sau a ereticilor să se roage, să se ‎caterisească și afurisească”. -Apost. 64.‎ ‎

722. -“Nu este îngăduit ereticilor să intre în casa lui Dumnezeu, dacă Stăruie în eres” (Matei ‎‎12, 30; Luca II, 23). -Laod. 6.‎‎‎ ‎

723. -“Cei ce se convertesc de la erezie, adică dintre novalieni, fotiniani, quadrodecimani, fie ‎ei calehumeni sau adepți ai lor, să nu fie primiți în biserică pînă ce nu anatematisesc toate ‎ereziile și mai ales, pe cel de care ei aparțin. Dintre aceștia care se numesc credincioși ai ‎acestor secte, vor putea fi primiți la sfintele taine, numai după ce vor învăța și mărturisi ‎simbolul credinței și vor fi unși cu sfîntul mir”. -Laod. 7.‎ Ierom. Nicodim Sachelarie, Pravila bisericească,Ed. Parohia Valea Plopului, Jud. Prahova, ³1999.

Teolog este…

Dar pentru a înțelege corect aceste taine este nevoie să fim cu adevărat teologi, nu doar proprietarii unei diplome de teologie. Ce trebuie să facem pentru aceasta, ne învață tot bătrânul nostru, Părintele Profesor Dumitru Stăniloae Teologul, ca în Pateric: „Zis-a un bătrân” ‎

3. ‎      ‎— Călugărul care laudă neîncetat pe Dumnezeu și se roagă pentru mîntuirea ‎oamenilor, poate fi numit teolog, după Sfinții Părinți?‎

‎—‎      Da. Dar nu numai călugărul, ci orice credincios care are necontenit pe ‎Dumnezeul cel adevărat în cugetul său și se înfrînează de la tot ce este contrar ‎voii Lui este considerat teolog. Arhim. Ioanichie Bălan, Convorbiri Duhovnicești, vol. 1, Ed. Episcopiei Romanului Și ‎Hușilor, ²1993, s.l., p.‎ 182.

C.   Din nou reproducerea înregistrării audio despre ecumenismul = panerezia timpului nostru

Ca o concluzie finală despre cum privea Părintele Stăniloae ecumenismul, reproducem în scris următoarea convorbire audio a Părintelui cu ucenicii sfinției sale (pe care o puteți asculta dacă descărcați îngregistrarea de mai sus):

Întrebare:‎

‎–‎         Credeți că trebuie să spune adevărurile de credință?‎

Părintele Profesor Dumitru Stăniloae:‎ ‎

–‎         Asta, da…‎

Întrebare:‎

‎–‎         Atacând intelectualitatea aceasta înstrăinată de ortodoxism…‎

Părintele Profesor Dumitru Stăniloae:‎

‎–‎         Asta, da… asta, da… asta, da. Și Părinții Bisericii de ce au făcut așa? Au atacat pe Arie, au ‎atacat pe necredincioși, au atacat pe toți. Și pe Arie îl atacă. Să vorbim așa, împotriva ‎necredinței. Răul e vechi, răul e același, bunătatea e numai una. Da…‎

Întrebare:‎

‎–‎         Da… Părinte, credeți că mai este timp de ecumenism acum, când ortodocșii nu sunt ‎ortodocși?‎

Părintele Profesor Dumitru Stăniloae:‎ ‎

–‎         Nu prea sunt pentru ecumenism. Nu prea sunt… a avut dreptate un sârb, Iustin ‎Popovici, ‎Iustin Popovici, ‎care l-a numit panerezia timpului nostru… și eu îl socotesc produsul ‎masoneriei… iară relativizează adevărul… au renunțat la adevăr… de ce să mai stau cu ei care au ‎făcut hulire de preoți, care nu se mai căsătoresc… cu homosexualii… în America și cu Anglia…‎ ‎

–‎         Legiferează…‎ ‎

–‎         Da…‎

Întrebare:‎

‎–‎         Astăzi este efectiv o rușine să vii să-ți afirmi românismul, ortodoxismul…‎

Părintele Profesor Dumitru Stăniloae:‎

‎–‎         Așa mi-a spus și el…‎

Întrebare:‎

‎–‎         Chiar despre dumneavoastră au zis că sunteți protocronist… că…‎

‎–‎         chiar acuzații de fascism, bine, niște imbecilități, dar care sunt… rulate… ‎

Părintele Profesor Dumitru Stăniloae:‎ ‎

–‎         Da, da… occidentul, occidentul cu toate prostiile…   ‎

Sfântul Ioan Gură de Aur, despre panerezia timpului nostru

Ecumenism = Panerezia Veacului Nostru 

„Dacă cineva contraface măcar o mică parte a chipului regelui pe moneda regală, în felul acesta o falsifică; la fel şi în credinţa cea adevarată, acela care va schimba chiar cât de puţin în ea, o va vătăma pe toată. Căci dacă, pe de o parte dogma este răstălmăcită, şi înger de ar fi, să nu-l credeţi. Nimic nu foloseşte viaţa virtuoasă, dacă credinţa nu este sănătoasă.”

Sfântul Ioan Gură de Aur

http://www.dervent.ro/rostiri.php?cID=cat-rostiri-ecumenism&rType=INDEX&rOP=view, miercuri, 23 aprilie 2014.

Conferința inter-ortodoxă despre ecumenism a Ierarhilor și Profesorilor multor facultăți de teologie Ortodoxă din întreaga lume – Tesalonic, 2004

ECUMENISMUL: CONCLUZIILE CONFERINŢEI INTER-ORTODOXE DE LA TESALONIC

[ Clasat în: Array ] [ Data Publicării: 2008-04-30 23:00:00 ]

Conferinţa teologică inter-ortodoxă „Ecumenismul: Origini. Aşteptări. Demistificare” a fost întrunită pe 20 Septembrie, 2004, în Tesalonic, Grecia, şi şi-a desfăşurat cu mare succes lucrările până pe 24 Septembrie. Conferinţa a fost organizată de Departamentul de Teologie Pastorală şi Socială a Facultăţii de Teologie a Universităţii Aristotel din Tesalonic şi de Societatea de Studii Ortodoxe. Şedinţele conferinţei au fost ţinute în Sala de Ceremonii a Universităţii.

Conferinţa a început printr-un cuvânt al Preasfinţiei Sale Mitropolitul Antim al Tesalonicului. Au participat mulţi Mitropoliţi şi Episcopi, precum şi primarul Tesalonicului (Dl Panayiotis Psomiadis), membri ai Parlamentului Grec şi profesori ai Universităţii, care au urat bun-venit participanţilor la conferinţă.

În cele cincizeci de zile ale Conferinţei, 60 de vorbitori respectaţi, incluzând ierarhi ai diferitor Biserici Ortodoxe, au analizat fiecare dintre aspectele Ecumenismului, în faţa unei audienţe numeroase, între care s-au aflat mulţi teologi, profesorii ai ambelor Facultăţi de Teologie şi studenţi ai Facultăţii de Teologie a Universităţii din Tesalonic.

Participanţii la conferinţă au ajuns la următoarele concluzii, întemeiate pe numeroasele prezentări şi pe discuţiile care au urmat:

 

1. Constatări

 

1.     Ecumenismul: o creaţie a papismului şi a protestantismului, care ascunde înstrăinarea de Adevărata Biserică

Ecumenismul s-a născut în sânul Protestantismului la începutului secolului al XX-lea, ca un efort de redobândire a unităţii pentru o lume protestantă împărţită în nenumărate grupări şi ramificaţii. Ecumenismul nu are absolut nici o legătură cu ecumenicitatea şi catolicitatea Bisericii, care este pe deplin păstrată, atât geografic cât şi ecleziologic, în Una, Sfântă, Sobornicească[1] şi Apostolească Biserică, adică Biserica Ortodoxă, care continuă să creadă ceea ce a fost crezut „întotdeauna, pretutindeni şi de către toţi.” Existenţa ereziilor nu neagă nici unitatea, nici ecumenicitatea şi nici catolicitatea Bisericii. Biserica continuă să fie una şi universală. Erezii şi schisme ca „bisericile” „catolice” şi protestante ale Apusului sau cele anti-calcedoniene ale Răsăritului nu sunt bisericile locale autentice şi legitime ale acelor ţinuturi; aceste biserici redobândesc unitatea şi catolicitatea, devin adevărate biserici, doar atunci când sunt reintegrate în credinţa şi viaţa Bisericii Ortodoxe Soborniceşti (Catolice), care nu este doar adevărata Biserică, ci şi singura Biserică. Prin urmare, de la bunul lui început şi până în ziua de astăzi, aşa-numitul „Conciliu Mondial al Bisericilor”, ca vehicul (purtător) al ecumenismului protestante, este, într-un adevărat sens ecleziologic, un „Conciliu Mondial al ereziilor şi schismelor.”

Papismul s-a îndepărtat de unitatea şi catolicitatea Bisericii la începutului celui de-al doilea mileniu prin schisma din 1054 şi îmbrăţişarea unor erezii precum „filioque”-le şi „primatul papal.” Biserica pe atunci ortodoxă a Romei, care a strălucit mulţi sfinţi, mucenici şi mărturisitori, a fost trasă în erezie şi înşelare. Ruptă de una şi adevărata Biserică, Biserica locală a Romei, fiind captivă a scolasticismului şi a năzuinţelor lumeşti ale papilor, nu numai că a eşuat în a păstra creştinătatea apuseană unită, ci chiar a devenit o sursă de noi erezii şi schisme, cum ar fi Reforma protestantă a veacului al XVI-lea în diferitele ei forme, Anglicanismul sau Vechiul Catolicism. Ea a denaturat caracterul teantropic al Bisericii, schimbând-o într-o instituţie omenească cu stăpânire totală asupra credincioşilor, şi a dus la „des-creştinarea” şi „des-bisericirea” Europei. Vorbitorii şi participanţii la conferinţă au acceptat drept cea mai potrivită definiţie a ecumenismului pe cea lăsată nouă de Cuviosul Părinte Iustin Popovici: „Ecumenismul este numele de obşte pentru toate pseudo-creştinismele (creştinismele mincinoase) şi pseudo-bisericile (bisericile mincinoase) ale Europei Apusene. Înăuntrul lui se găseşte inima tuturor umanismelor europene, al căror cap este papismul. Şi toate aceste pseudo-creştinisme, toate aceste pseudo-Biserici, nu sunt altceva decât erezie după erezie. După Evanghelie, numele lor de obşte este panerezie.”[2]

Încercările de unire dintre Roma şi Constantinopol pe parcursul a cinci secole, de la schismă până la căderea din 1453 a Constantinopolului în mâna turcilor, şi toate dialogurile teologice care le-au însoţit, au eşuat din pricină că nu erau însoţite de adevărată pocăinţă, de dispoziţia de renunţare la înşelare şi de întoarcere la Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică. Renunţările şi compromisurile în materie de credinţă făcute pentru înfăptuirea unirii, au fost întotdeauna respinse de pururi-veghetoarea şi treaza conştiinţă a turmei credincioşilor. În ciuda scopurilor lumeşti şi a văditei manipulări politice, aceste încercări nu au sfârşit niciodată în minimalismul dogmatic, nivelarea sincretistă şi lumeasca vorbire despre dragoste, cum au făcut dialogurile ecumenice ale veacului al XX-lea. A câştigat principiul apostolic şi patristic care spune că „nu este loc de compromis în ceea ce priveşte credinţă”.

S-a încercat să se înfăptuiască prin ecumenismul protestant ceea ce nu s-a reuşit vreme de secole de către papism; şi ecumenismul papist, la rândul lui, a sprijinit aceste eforturi de la Conciliu II Vatican (1963-1965). Atât papismul cât şi protestantismul pierd mereu din prestigiul şi autoritatea lor în America, Europa, şi în întreaga lume. Prin ecumenism, ele încearcă să se acopere, să îşi ascundă înstrăinarea lor de una, adevărata Biserică a lui Hristos, să întărească cea mai mare erezie ecclesiologică care a existat vreodată; anume, că Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică nu există, că a încetat să existe, că toate confesiunile creştine păstrează aspecte ale Bisericii, aşa încât credincioşii lor nu trebuie nici să se neliniştească nici să se necăjească să caute adevărata Biserică şi mântuirea lor.

 

2.     Pricipiile pentru care se susţine participarea ortodoxă nu corespund adevărurilor lucrurilor, ci sunt găsite mincinoase

 

Din nefericire, Biserica Ortodoxă, la iniţiativele nesăbuite ale Patriarhiei Ecumenice, a fost implicată încă de la început în pan-erezia ecumenismului, cu toate gravele ei urmări soteriologice. Prin bine-cunoscutele enciclice din 1902, 1920 şi 1952, Patriarhia Ecumenică a intrat în modus operandi ecumenist, şi, într-adevăr, şi-a asumat un rol de frunte în cadrul lui. Atitudinea ei apostolică şi patristică onorabilă împotriva ereziilor şi a schismelor a fost radical modificată începând din 1902 sub presiunea evenimentelor politice mondiale. Într-adevăr, din timpul Patriarhului Athenagoras până astăzi aceasta a devenit poziţia oficială a Bisericii din Constantinopol, în care alte biserici autocefale au fost trase puţin câte puţin, deşi cele mai multe dintre ele la început au întâmpinat respectivele iniţiative cu ezitare şi rezerve până la mijlocul veacului XX. La Conferinţă a devenit limpede, din diferitele prezentări şi discuţii, faptul că bisericile autocefale nu au fost motivate să participe la Mişcarea Ecumenică din motive duhovniceşti, ci mai degrabă din interese politice, sociale şi naţionaliste. Prin participarea lor, fiecare biserică căuta independent fie să-şi asigure apărarea şi sprijinul, fie să evite mânia atotputernicei lumi apusene, întocmai după cum se întâmplase la sinoadele unioniste în timpul cruciadelor şi la scurt timp înainte de căderea Constantinopolului.

Din cauza lipsei unei motivări teologice şi duhovniceşti, adevăratul cuvânt evanghelic şi adevărul mântuitor nu a fost oferit heterodocşilor; desigur, susţinătorii ecumenismului nu vor recunoaşte aceasta, deşi e adevărat că între ei au fost şi importante figuri teologice, cu motivări binevoitoare şi mărturie ortodoxă, mai ales în vremea de început a ecumenismului. Există două cauze teologice şi duhovniceşti care au fost folosite atât în prezent cât şi în trecut pentru a îndreptăţi participarea ortodoxă în dialogurile teologice bilaterale şi multilaterale şi în aşa-numitul „Conciliu Mondial al Bisericilor”: de a arăta dragoste faţă de heterodocşi şi de a mărturisi credinţa ortodoxă. Cu toate acestea, dragostea nu poate fi despărţită de adevăr. Când dialogul dragostei nu este însoţit de dialogul adevărului şi nu duce la o întâlnire şi acceptare a adevărului mântuitor cu Hristos şi Biserica Lui, el devine o cursă periculoasă care duce la indiferenţă sincretistă şi o despărţire de unitatea credinţei şi comuniunea (părtăşia) cu Duhul Sfânt; el desparte pe om de mântuire. Nimic nu este mai rău decât lipsirea cuiva de mântuire, şi singurul lucru care nu poate fi spus, este acela că aceasta ar fi o faptă de dragoste. Este oare posibil ca dragostea să fie întoarsă împotriva adevărului? Erezia este minciună, înşelare, demonizare, ură, o dragoste de minciună şi o răstălmăcire a adevărului Bisericii. În dialogurile ecumenice, cuvântul dragoste a fost „folosit” din abundenţă, în timp ce adevărul a fost pierdut – adevărul care a fost privit ca obiect de cercetare, care nu poate fi găsit în nici una dintre biserici. Biserica Ortodoxă Sobornicească (Catolică) nu caută adevărul. Ea îl are. Din dragoste trebuie să îl dea şi heterodocşilor care sunt lipsiţi de el sau l-au strâmbat. Adevărul este preferat dragostei, după cum învaţă Sfântul Ioan Gură de Aur: „Dacă vezi evlavia suferind undeva, să nu preţuieşti înţelegerea mai mult decât adevărul, ci să înduri vitejeşte chiar până la moarte? să nu trădezi nicicând adevărul.”[3] Mai mult, el sfătuieşte cu tărie: „să nu primeşti nici o învăţătură greşită sub pretextul dragostei.”[4] Ecumenismul cade în păcat de moarte, atât din cauză că neagă adevărul, pentru care mulţi heterodocşi s-au luptat atât de greu să-l găsească, şi pentru că încearcă să închidă uşa tuturor celor care caută adevărul. Cu adevărat, cuvintele lui Hristos către farisei li se potrivesc şi ecumeniştilor: „Vai vouă, cărturari şi farisei făţarnici, căci închideţi împărăţia cerurilor de dinaintea oamenilor; că voi nu intraţi, şi nici pe cei ce intră nu-i lăsaţi să intre.”[5]

Iar cât priveşte mult căutata „mărturie a credinţei,” chiar dacă constituie o bună speranţă şi aşteptare, în realitate s-a dovedit a fi falsă. În orice caz, cineva nu poate presupune că va mărturisi şi va propovădui credinţa ortodoxă începând cu o trădare a credinţei. Însăşi participarea la „Conciliul Mondial al Bisericilor” şi dialogurile teologice cu papiştii, protestanţii şi monofiziţii eretici constituie o negare a unicităţii Bisericii, o egalizare care pune Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică în rând cu ereziile şi schismele. După cum s-a spus, este cea mai mare erezie ecclesiologică din istoria Bisericii. Pururea-pomenitul Mitropolit de Samos, Înalt Preasfinţitul Irineu, exprimând poziţia ortodoxă a multor ierarhi, a pus întrebarea: „Cum se poate ca ierarhi ortodocşi să ia parte la o organizaţie bisericească în care Sfânta Treime este lepădată, participanţii cred că Biserica lui Hristos a fost spulberată în bucăţele, că fiecare erezie este parte a unui întreg, şi că Biserica Ortodoxă din Răsărit este asemenea doar una dintre bucăţi.”[6] Cu adevărat, nu este nici măcar unul dintre Sfinţii Apostoli şi Părinţi ai Bisericii, a căror învăţătură, viaţă sau lucrare să poată fi folosită drept pildă care să îndreptăţească participarea şi rămânerea noastră în adunarea nelegiuită a ereticilor, cum este „Conciliul Mondial al Bisericilor,” şi alte asemenea concilii şi adunări.

Cum rădăcina ecumenismului a fost şi este rea, la fel sunt şi roadele lui: „căci copacul este cunoscut după roade.”[7]Ecumenismul există de aproape un secol, şi şi-a arătat limpede identitatea, astfel că putem să-l judecăm cu toată siguranţa. Într-adevăr, chiar şi cei mai conştiincioşi apărători ortodocşi ai ecumenismului sunt îngrijoraţi de cursul pe care îl ia şi de fundătura la care a ajuns; ei încearcă să găsească diferite căi pentru a preveni plecarea multor Biserici Ortodoxe, un exod care deja a început şi care este pe cale să se mărească şi să se răspândească. La conferinţă, mulţi vorbitori au vorbit despre roadele devastatoare ale dialogurilor teologice şi ale participării noastre la „Conciliul Mondial al Bisericilor.” Înainte de a prezenta pe scurt rezultatul dialogurilor teologice, este important să menţionăm părerea exprimată de vorbitorii şi participanţii la conferinţă, anume că de la naşterea şi răspândirea mişcării ecumenice şi prezenţa ortodocşilor în „Conciliul Mondial al Bisericilor” de aproape şaizeci de ani, ecumeniştii nu au reuşit să întoarcă nici măcar un singur heterodox la credinţa ortodoxă. Dimpotrivă, întoarcerile (convertirile) au avut loc în ciuda tendinţei care predomină între ecumenişti, anume ca fiecare să rămână în confesiunea sa, în vederea aşteptatei uniri a „bisericilor”. Episcopii din Diaspora au refuzat să primească heterodocşi care vroiau să se întoarcă (convertească) la Biserica Ortodoxă. Pe ce se întemeiază, atunci, mult-licitata mărturie a credinţei ortodoxe? Dimpotrivă, în loc să dăm mărturie pentru adevăr, suntem martori ai ereziei şi ai înşelării. Din această lungă asociere cu ereticii, unică în istoria noastră bisericească, s-a produs o asemenea înstrăinare de, şi tocire a, „phronem-ei” (gândirii, minţii) ortodoxe, încât clericii şi teologii semnează cu uşurinţă texte care rezultă din dialoguri în care dogmele apostolice şi patristice sunt călcare în picioare şi încălcate, în care erezia e arătată drept adevăr, în care ereticii par să fie ortodocşi, şi botezul şi celelalte taine ale lor sunt recunoscute drept autentice. Astfel, pas cu pas trecem de la rugăciunea împreună la comuniunea (părtăşia) în taine.

 

3.     Dialogul cu Romano-catolicii este dezavantajos şi păgubitor

 

Să începem cu papismul; s-a arătat că cei douăzeci de ani de dialog teologic au început prin folosirea unei metodologii fără precedent, care a  lucrat de la lucrurile care unesc, mai degrabă decât de la cele care despart; aceasta a avut rezultatul de a-i linişti pe credincioşii Romei, astfel ca ei să nu caute adevărul în altă parte. De vreme ce[, se susţine,] nu sunt diferenţe majore şi toţi aparţin aceleiaşi Biserici, clericii papali pot să justifice adunările şi rugăciunile în comun cu ortodocşii în mass media, şi astfel pot să încurajeze ruşinoasa şi necinstita instituţie a Uniei printre poporul ortodox, prin care se profită de acest popor, sărăcit şi împovărat de nefericite evenimente politice şi sociale, în chiar sărăcia şi lipsa lui. Uniatismul, deşi răspunzător pentru întreruperea dialogului teologic, continuă să se bucure de sprijin pe diferite căi din partea Vaticanului. Un număr semnificativ de lucrări ale acestei conferinţe s-au concentrat asupra activităţii contemporane a Uniatismului, ajungându-se la concluzia că Roma nu a abandonat ambiţiile ei prozelitiste şi expansioniste în detrimentul Bisericii Ortodoxe, pe care o numeşte în chip ipocrit „biserică soră.”  În timpul în care Roma discută şi dialoghează, ea îşi întinde lacom mâna asupra turmelor ortodoxe şi întemeiază episcopii şi jurisdicţii cu scopul de a face prozelitism în jurisdicţiile ortodoxe şi nu face nici un efort în a-şi ascunde dorinţa de a dobândi mai multe drepturi asupra Preasfintelor Locuri de Pelerinaj ale Ţării Sfinte. Mai mult, Roma nu a vrut să accepte condamnarea Uniatismului care a fost semnată unanim de către o comisie comună de teologi ortodocşi şi papişti, membrii ai „Comisiei comune internaţionale pentru dialogul teologic dintre Biserica Ortodoxă şi Biserica Romano Catolică” în timpul celei de a şasea Adunări a Sesiunii Plenare din Freising, Monaco (6-15 iunie, 1990); aceasta este o demonstraţie clară a gradului în care ea respectă şi dă curs hotărârilor oricărui dialog care atinge năzuinţele ei. Pentru a scăpa de această condamnare în întregime, Roma i-a atras pe ortodocşi la noi discuţii asupra acestei chestiuni la Balamand, Liban (17-24 iunie, 1993), unde Unia a fost achitată şi recunoscută ca legitimă cu semnăturile reprezentanţilor a nouă biserici autocefale şi autonome (Constantinopol, Alexandria, Antiohia, Rusia, România, Cipru, Polonia, Albania, Finlanda). Şase biserici au respins metodologia acestui demers şi nu au participat (Ierusalim, Serbia, Bulgaria, Georgia, Grecia şi Cehoslovacia).

Totuşi, cel mai important aspect al înţelegerii de la Balamand nu stă în reabilitarea şi legitimizarea Uniei, ci în compromisurile serioase în materie de credinţă făcute de reprezentanţii ortodocşi. Pentru prima dată şi încălcând nu doar o sfântă şi neschimbată tradiţie patristică, veche de secole întregi, ci chiar şi „Declaraţiile” contemporane, teologii ortodocşi au negat că Biserica Ortodoxă este Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, şi au recunoscut că ea constituie Biserica cea Una împreună cu Biserica Romano Catolică, cu care ea este împreună-răspunzătoare pentru păstrarea Bisericii în credincioşie faţă de iconomia dumnezeiască. Din această cauză, aşadar, păstorii ortodocşi şi romano-catolici ar trebui să fie reciproc recunoscuţi drept adevăraţi păstori ai turmei lui Hristos. Mai mult, textul conţine o recunoaştere reciprocă a tainelor, a succesiunii apostolice şi a mărturisirii credinţei apostolice. După înţelegerea de la Balamand, în care în esenţă a fost semnat un nou tip de Unia, vizitele papei în „bisericile surori” ale României, Bulgariei, Georgiei şi Greciei au devenit pe deplin îndreptăţite. Îndreptăţită este, de asemenea, şi acceptarea aşa-numitei „teologii baptismale” a Conciliului II Vatican de către mulţi teologi ortodocşi. După această teorie, botezul săvârşit de eretici în afara Bisericii este valid per se. Mai mult, botezul este cel care defineşte marginile Bisericii, şi nu Biserica care validează botezul. Prin botez, toţi creştinii, din orice biserică ar face parte, devin membri ai Bisericii lui Hristos. Din această cauză „rebotezarea” heterodocşilor de către ortodocşi a fost deja interzisă în textul semnat la Balamand. Totuşi, din lucrările prezentate la Conferinţă, cât şi din discuţiile care au urmat, a fost întărită părerea potrivit căreia tainele heterodocşilor sunt invalide şi inexistente. Lucrând cu acrivie, acei heterodocşi care vin la Biserica Ortodoxă trebuie să fie botezaţi.

S-a arătat limpede, mai mult, faptul că „mişcarea liturgică,” cultivată de anii de zile în cadrul papismului şi adoptată de Conciliul II Vatican (1963-65), a influenţat şi clericii şi teologii ortodocşi. Sub chipul „reînnoirii liturgice,” aceasta ţinteşte la unirea ortodocşilor sub papă după exemplul uniaţilor. După pregătirea psihologică a acceptării ei, această mişcare a încercat să impună progresiv o închinare (un cult) care este „neutru” dogmatic, adică fără referire la dogme, erezii sau sfinţi mărturisitori, astfel ca noua Unia să poată fi acceptată de toţi. În această lumină poate fi explicat planul propus de o „curăţare” a textelor liturgice.

 

4.     Participarea în „Consiliul Mondial al Bisericilor” şi dialogurile cu protestanţii

 

În ceea ce priveşte „Consiliul Mondial al Bisericilor” şi în general dialogurile teologice cu diferitele confesiuni protestante, luteranism, anglicanism, reformaţi şi aşa mai departe, s-a arătat că situaţia este la fel de tristă, dacă nu chiar mai mult. Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească a fost umilită şi banalizată prin participarea la „Consiliul Mondial al Bisericilor,” şi statutul Bisericii a fost redus şi înjosit la a fi doar o porţiune, o parte, a unei adunări de erezii şi schisme cu mulţi membri. Această „reducere aritmetică” a făcut-o practic inexistentă în ceea ce priveşte votarea şi astfel a eliminat posibilitatea ca ea să aibă o voce hotărâtoare în diferitele adunări. Chiar mai mult, aceasta a încurajat pe protestanţii liberali să introducă şi să discute teme care neagă însăşi Evanghelia şi Tradiţia Bisericii, şi chiar creştinătatea însăşi. Astfel de teme includ hirotonirea femeilor, căsătoria homosexualilor şi participarea în diferite exprimări de credinţă şi închinare păgâno-animistice.

Această apostazie a protestanţilor de la credinţa şi viaţa creştină dovedeşte în mod incontestabil că presupusa mărturie a credinţei ortodoxe prin participarea în dialogurile teologice este un mit şi o închipuire. Reacţia la apostazia protestanţilor a fost aceea că multe Biserici Ortodoxe au luat hotărâri definitive şi irevocabile de a se retrage din „Consiliul Mondial al Bisericilor” şi din dialogurile teologice. Prima Biserică care a făcut acest pas a fost Mama Bisericilor, străvechea şi venerabila Patriarhie a Ierusalimului, căreia i-au urmat Biserica Georgiei şi Biserica Bulgariei, şi alte Biserici Ortodoxe au înclinat spre retragere de asemenea. Sfântul Sinod al Bisericii Sârbe a decis în iunie 1997 să se retragă din „Consiliul Mondial al Bisericilor;” din păcate, această decizie nu a fost pusă în practică. Biserica Ciprului, de asemenea, într-o adunare a Sfântului ei Sinod, a fost împărţită în două referitor la retragerea ei sau nu, şi doar greutatea votului arhiepiscopului a pecetluit hotărârea de a rămâne în „Consiliul Mondial al Bisericilor” în speranţa de a evita consecinţele politice negative pentru poporul insulei. Sub fosta ei conducere Biserica Greciei a simţit de asemenea o mare îngrijorare şi nelinişte pentru continuarea participării, după cum a făcut şi Biserica Rusiei, unde îngrijorarea a ajuns chiar în rândul credincioşilor.

Aceste progrese din rândul ortodocşilor, care demonstrează (şi ar fi arătat şi mai limpede dacă ar fi fost duse la îndeplinire) că Biserica cea Una, Sfânta, Sobornicească şi Apostolească continuă să fie martorul şi paznicul credincios al credinţei şi vieţii ortodoxe, a fost oprită de gândul, şoptit de străvechiul şi vicleanul vrăjmaş al mântuirii, că unitatea inter-ortodoxă [asupra acestui lucru] nu trebuie ruptă, că hotărârea ar trebui luată împreună, de către toate bisericile, în ciuda bine-cunoscutului fapt că hotărârea de a participa nu a fost niciodată luată la unison; fiecare biserică a luat hotărârea singură. Doamne feri ca Sfinţii Părinţi şi sinoadele ortodoxe să fi aşteptat să ia hotărâri împreună cu ereticii sau cu prietenii ereticilor sau cu cei înclinaţi spre erezie.

Astfel, la cererea bisericilor Serbiei şi a Rusiei, la iniţiativa Patriarhiei Ecumenice a fost convocată „Adunarea inter-ortodoxă” din Tesalonic (29 aprilie-2 mai 1998), care a îngheţat toate progresele asupra acestui lucru. Într-adevăr, ea a recunoscut dreptul [bisericilor] de a se opune şi de a lua hotărâri, însă a făcut un apel ca ele să rămână în Consiliul Mondial al Bisericilor în nădejdea că lucrurile se vor îmbunătăţi. Anunţul recunoaşte că „după un întreg secol de implicare ortodoxă în mişcarea ecumenică şi jumătatea de secol de participare în Consiliul Mondial al Bisericilor, nu poate fi afirmat că s-a făcut vreun progres mulţumitor în dialogurile multilaterale dintre teologii creştini. Dimpotrivă, prăpastia dintre ortodocşi şi protestanţi a devenit mai mare din pricina sporirii anumitor tendinţe [limbaj inclusiv, hirotonirea femeilor, drepturilor „minorităţilor sexuale”, sincretismul religios] în sânul anumitor confesiuni protestante.”

Pentru a da acestei hotărâri greşite o îndreptăţire teologică şi pentru a pune la dispoziţie argumente ecumeniştilor şi ecumenizanţilor, cât şi pentru a împăca neliniştea Bisericilor Ortodoxe, la Tesalonic, în iunie 2003, a fost întrunit un „Simpozion academic internaţional”, avându-l ca participant pe Înalt Preasfinţia sa Hristodul  Arhiescopul Atenei şi a toată Grecia. Deşi ţinută oficial sub egida Facultăţii de Teologie, în realitatea simpozionul a fost sponsorizat doar de anumiţi profesori ecumenişti ai acelei Facultăţi şi de către „Consiliul Mondial al Bisericilor,” care şi-a trimis reprezentanţii. Încă o dată a fost întărit mitul potrivit căruia credinţa ortodoxă este mărturisită. În concluziile acestui simpozion, teologia ortodoxă este pusă sub semnul întrebării şi poziţia ei referitor la hirotonirea femeilor este călcată în picioare, în timp ce tradiţia canonică liturgică a Bisericii în ceea ce priveşte rugăciunea în comun [cu ereticii] este răsturnată. Hotărârile conferinţei vorbesc despre „slăbiciunea argumentelor teologice ortodoxe împotriva hirotonirii femeilor.” În privinţa rugăciunii în comun se înaintează părerea că „singura rugăciune în comun interzisă explicit este rugăciunea euharistică.” Într-adevăr, concluzia trasă din aceste poziţii este aceea că, de vreme ce suntem lipsiţi de argumente în ceea ce priveşte hirotonia femeilor, şi că rugăciunea în comun este îngăduită – cu acea singură excepţie – retragerea anumitor Biserici Ortodoxe din „Consiliul  Mondial al Bisericilor a fost greşită şi de nesusţinut teologic. Pe această bază, participanţii la conferinţă au lansat un apel către Bisericile Georgiei şi ale Bulgariei de a se întoarce „la larga şi universala familie ecumenică.” Acest argument teologic în întregime neîntemeiat şi superficial a fost acceptat, s-ar părea, de către Arhiepiscopul Atenei şi a toată Grecia, care a fost prezent la şedinţe şi care a declarat – fără sprijin sinodal – că vede că „şansele Bisericii noastre (Bisericii Greciei) de a se retrage din WCC sunt tot mai mici.”

În privinţa acestor două chestiuni foarte importante – hirotonirea femeilor şi rugăciunea în comun cu heterodocşii – actuala „Conferinţă teologică inter-ortodoxă” a adus, în contrast, o argumentare copleşitoare, prin multe lucrări şi discuţii relevante, care au consolidat şi întărit imposibilitatea hirotonirii femeilor în Biserica Ortodoxă şi interzicerea de către sfintele canoane a oricărui fel de rugăciune în comun [cu ereticii], şi nu doar euharistică. Ne rugăm pentruheterodocşi, ca să se întoarcă la Biserică; cu toate acestea, nu ne rugăm cu heterodocşii.

 

5.     Dialogul cu monofiziţii

O imagine identică de desăvârşită neproductivitate şi de compromisuri serioase în materie de credinţă, există şi în dialogurile teologice cu cei care până de curând erau socotiţi (şi sunt) monofiziţi, dar care acum, din „dragoste”, sunt numiţi „anti-calcedonieni”, „pre-calcedonieni”, „străvechile Biserici Răsăritene,” sau, în cele din urmă, pur şi simplu „ortodocşi.” La conferinţă s-a stabilit că dialogul purtat nu a adus nici un rezultat pozitiv. Cele trei „Declaraţii” comune ale ortodocşilor şi anti-calcedonienilor sunt inacceptabile din punct de vedere ortodox. Dintre cele mai dureroase greşeli sunt intercomuniunea sacramentală cu monofiziţii [din Siria] acceptată de Patriarhia Antiohiei [1991], recunoaşterea parţială de către Patriarhia Alexandriei a tainelor monofiziţilor şi propunerile pentru revizuirea textelor liturgice şi stabilirea unui tipic pentru împreună-slujirea (con-celebrarea) ortodocşilor şi a monofiziţilor. Din punctul de vedere al cercetării teologice, unii s-au coborât atât de jos încât au ajuns la punctul de a cere Departamentului de Teologice al Facultăţii de Teologie a Universităţii din Tesalonic să aprobe două teze de doctorat care susţin că monofiziţii Dioscor şi Sever nu au fost eretici defel, ci mai degrabă au fost condamnaţi din cauze ne-teologice – aceasta ar fi de neconceput şi hulitor la adresa Sfintelor Sinoade şi a Sfinţilor Părinţi.

6.     Dialogul cu vechii catolici

Singurul dialog teologic care a dus la semnarea de poziţii ortodoxe a heterodocşilor este dialogul cu Vechii Catolici. Documentele semnate condamnă toate înşelări de bază ale papismului, din cadrul căruia aşa-numiţii „Vechi Catolici” s-au retras în urma Conciliului I Vatican din 1870, în semn de protest faţă de declararea ca dogmă a învăţăturii despre infailibilitatea papei. Neputând evident să accepte un asemenea progres, care a fost socotit foarte nefavorabil şi peste puterea ei de control, Roma a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a se asigura că acest dialog încheiat cu succes nu va duce la unirea Vechilor Catolici cu Biserica Ortodoxă. Ar fi fost pentru prima dată când o parte a creştinătăţii apusene s-ar fi întors la trupul Bisericii celei Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească; în acest fel, ei ar fi dat o pildă care ar fi putut arăta calea de întoarcere pentru întregul apus, papist şi protestant. Vechii Catolici, totuşi, de asemenea au greşit în dialogul lor cu Anglicanii, alăturându-se lor în privinţa hirotonirii femeilor, negând astfel tot ceea ce acceptaseră cu ortodocşii; au fost ridicate piedici serioase pentru orice viitor progres pozitiv.

 

7.     Adevăratul dialog şi premizele lui

În concluzie, în ceea ce priveşte dialogurile teologice, a fost întărit faptul că Biserica nu evită dialogurile. Biserica este deschisă tuturor şi îi cheamă pe toţi să vină la Ea şi să fie mântuiţi. Aceasta este premiza necesară şi condiţia de neîncălcat a oricărui dialog: adevărul mântuitor al Bisericii nu este supus discuţiei şi dezbaterii. În cazul în care heterodocşii nu sunt în stare să înţeleagă acest cadru mântuitor, sau îl neagă, durata dialogului nu ar mai trebui prelungită, ci mai degrabă păstrându-se în limitele de timp necesare, după cum au făcut Sfinţii Părinţi la sinoade, dialogul ar trebui întrerupt. Aceasta urmează pildei Mântuitorului Însuşi cu cei ce nu vroiau să înţeleagă învăţătura Lui şi deveniseră nemulţumiţi: „Nu cumva şi voi vreţi să vă duceţi?”[8] Aceasta este singura nădejde că heterodocşi îşi vor da seama de înşelarea lor, astfel că şi ei să răspundă astăzi la fel Bisericii – care este Hristos prelungit de-a lungul veacurilor: „Doamne, la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vieţii veşnice.”[9] Această atitudine exemplară şi memorabilă a fost ţinută de Patriarhul Ieremia al II-lea (Tranos) în cel de-al treilea său „Răspuns” (1581) al  dialogului cu teologii protestanţi din Tubingen. Când a înţeles că ei stăruie în înşelarea lor şi refuză să primească învăţătura Sfinţilor Părinţi – „luminătorii şi teologii Bisericii” – el a încetat corespondenţa cu ei şi i-a lăsat să meargă pe calea lor: „Astfel, din partea voastră, vă rugăm să ne sloboziţi de grijile acestea. Astfel, mergeţi pe calea voastre; nu ne mai scrieţi în ceea ce priveşti dogmele; dar dacă ne scrieţi, scrieţi-ne doar de dragul prieteniei.”[10]

La conferinţă s-a subliniat faptul că metodologia de a purta dialoguri întemeiată nu pe diferenţe, pe ceea ce desparte, ci mai degrabă pe asemănări, pe ceea ce uneşte, este nesănătoasă, neîndreptăţită şi unică în întreaga istorie a Bisericii. Ce sens are să discutăm lucrurile pe care le primim şi asupra cărora suntem de acord? Doar mascăm diferenţele şi slujim altor interese; ascundem prăpastia şi îi liniştim pe eterodocşi, precum şi uşurăm eforturile de prozelitism în defavoarea ortodocşilor. Este, de asemenea, necesar ca fiecare şi toate deciziile luate în legătură cu relaţiile cu heterodocşii să aibă aprobare sinodală, ca întreg trupul Bisericii să fie informat, de vreme ce există o lipsă serioasă de sinodalitate adevărată.

În cele din urmă, participanţii la conferinţă au salutat şi au lăudat gândirea acelor Biserici Ortodoxe care s-au retras sau intenţionează să se retragă din „Consiliul Mondial al Bisericilor” cât şi din dialogurile teologice. Această este cel mai limpede exprimat în istorica şi foarte ortodoxa scrisoare a Bisericii din Ierusalim din 22 iunie 1992 adresată celorlalte Biserici autocefale, în care vestea că întrerupe dialogul teologic „cu heterodocşii în general, convinsă că dialogul nu este doar ne-avantajos, ci chiar păgubitor atât pentru Biserica Ortodoxă în general, cât şi pentru Sfânta Biserică a Ierusalimului în particular.”

8.     De la sincretism inter-creştin, la sincretism inter-religios

S-a mai stabilit de asemenea că ecumenismul, după succesul realizat în dialogurile inter-creştine prin producerea unor idei precum „teoria ramurilor”, „biserici surori” şi „teologie baptismală,” a trecut deja la următorul obiectiv „New Age”: unitatea inter-religioasă. În aceasta se poate întâlni ideea cu adevărat demonică că Hristos nu este singura cale de mântuire, viaţa, lumina şi adevărul; ca celelalte religii sunt căi spre mântuire, astfel ca în cele din urmă religia unită a lui Antihrist să poată fi impusă în contextul globalizării şi a Noii Ordini Mondiale. Adunările şi dialogurile inter-religioase, cel mai adesea sprijinite de conducătorii creştini, inclusiv unii ortodocşi, au dus la un sincretism intolerabil; ele constituie o negare a Evangheliei şi o jignire la adresa Sfinţilor Mucenici şi Mărturisitori ai credinţei, a căror mucenicie şi mărturisire a unicului şi singurului adevăr este răpită de orice înţeles, în timp ce mucenicii înşişi sunt transformaţi în „fundamentalişti” ignoranţi.

 

1. Propuneri

După aceste concluzii şi aprecieri ale „Conferinţei teologice inter-ortodoxe”, s-au formulat următoarele propuneri:

1. În măsura în care este universal mărturisit, după mai bine de un secol de participare a Bisericii la „Consiliul Mondial al Bisericilor” şi la dialogurile inter-creştine şi inter-religioase, în termeni care nivelează diferenţele inter-confesionale şi fac toate religiile egale, că o astfel de participare este nefolositoare şi păbugitoare, se propune ca Bisericile autocefale rămase să se retragă de asemenea din „Consiliul Mondial al Bisericii” şi să pună capăt acestui fel de dialoguri. Pentru aceasta, o decizie pan-ortodoxă nu este necesară, de vreme ce hotărârea de început de participare a fost luată separat. Singurul dialog care poate fi îndreptăţit de Evanghelie şi de Tradiţia Patristică este acela de a răspunde întrebărilor puse de acei heterodocşi şi persoane de alte religie care se apropie de bună voie pentru a afla mântuirea: „Ce trebuie să fac ca să mă mântuiesc?”[11] sau „Ce să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?”[12]
2. Bisericile Ortodoxe, şi mai ales Biserica Constantinopolului, care este prima în cinste şi întâietate, să-şi revadă şi să-şi reconsidere relaţiile cu papismul, pe care toţi Sfinţii Părinţi, de la Sfântul Fotie cel Mare, Sfântul Grigorie Palama, Sfântul Marcu al Efesului, Părinţi colivazi (Sfântul Nicodim Aghioritul, Sfântul Atanasie din Paros, Sfântul Macarie din Corint) până la, inclusiv, Sfântul Nectarie din Eghina şi Părintele Iustin Popovici, l-au considerat eretic şi nu „biserică soră.”
3. Să fie respectate canoanele Bisericii care opresc rugăciunea în comun cu heterodocşii în general, în orice situaţi, şi nu doar în rugăciunea euharistică, după cum s-a sugerat de curând.
4. Să fie trimis un apel Bisericilor Ortodoxe care nu au consimţit, până acum, să-l primească pe papă în vizită în ţările lor, să rămână tari în această hotărâre. Poate cineva să-şi închipuie pe vreunul dintre Sfinţii Părinţi organizând recepţii pentru a-l cinsti şi îmbrăţişa pe Arie, Nestorie, Eutihie, etc.? De asemenea, să fie ştearsă inacceptabila înregistrare din calendarul Bisericii Greciei care consemnează vizita papei ca un mare eveniment istoric; să fie prevenită orice încercare de întoarcere şi repetare a unei asemenea vizite în viitor.
5. Să fie cercetată chestiunea inter-comuniunii Patriarhie Antiohiei cu monofiziţii [iacobiţi sirieni], cât şi recunoaşterea anumitor taine a acestor eretici [monofiziţi copţi] de către Patriarhia Alexandriei. Să se aplice principiul canonic potrivit căruia „cel ce se împărtăşeşte cu cei excomunicaţi este de asemenea excomunicat.”
6. Să fie întărit şi încurajat dialogul intra-bisericesc (între ortodocşi) în duhul sinodalităţii, şi să nu fie mărginit doar la episcopi. Este, cel puţin vrednic de plâns faptul că dialogul cu diferiţi eretici şi cu ne-creştini este urmărit, în timp ce vederile de alte părere ale fraţilor de credinţă, care sunt defăimaţi drept fanatici, sunt respinse.
7. Să fie descurajate şi oprite schimbările şi inovaţiile liturgice, de vreme ce ele constituie o aplicare a principiilor ecumenismului, ale cărui scopuri sunt înfăptuirea unei închinări (unui cult) ne-dogmatic, care să uşureze primirea ereziei. Mai mult, bogăţia liturgică a Bisericii Ortodoxe nu aparţine nici unei Biserici locale. Ea este expresia vieţii Bisericii de-a lungul veacurilor, şi trebui păzită ca lumina ochilor.
8. Să li se prezinte clar conducătorilor bisericeşti de pretutindeni că, în cazul în care continuă să participe şi să sprijine pan-erezia ecumenismului – atât inter-creştin cât şi inter-religios – calea obligatorie, mântuitoare, canonică şi patristică a credincioşilor, clerici şi mireni, este aceea a excomunicării: în alte cuvinte, oprirea pomenirii episcopilor care sunt corăspunzători şi copărtaşi ereziei şi înşelării. Acesta nu este un recurs la schismă, ci mai degrabă la o mărturisire plăcută lui Dumnezeu, după cum au făcut şi Părinţii cei vechi, dar şi episcopii mărturisitori ai zilelor noastre, precum preţuitul şi respectatul fost Mitropolit al Florinei, Augustin, şi Părinţii din Sfântul Munte (Athos).
9. Să fie proclamat tuturor în sunet de trâmbiţă că ecumenismul şi dialogul necondiţionat cu heterodocşii şi ne-creştinii nu sunt de folos, ci vătămătoare, şi astfel nu o faptă a dragostei, ci doar a unui fel lumesc de a gândi; acestea sunt relaţii convenţionale, care nu au scopuri duhovniceşti, ci interese personale. Ele tocesc şi pătează phronema (mintea, gândirea) ortodoxă, prin amestecări şi confuzii, şi astfel fac rău credincioşilor, de vreme ce fără puritatea dogmelor, chiar şi în chestiunile de mai mică însemnătate, nimeni nu se poate mântui. Pentru ne-creştini şi heterodocşi, ele închid poarta mântuirii, împiedicându-i pe cei dintâi să-L vadă pe Hristos drept singura cale spre mântuire, şi oprindu-i pe cei din urmă de la a vedea Biserica Ortodoxă drept arca mântuirii, drept singura Biserică. Dumnezeu, în dragostea lui nemărginită pentru omenire şi pentru lume, vrea mântuirea fiecărui om. Dimpotrivă, diavolul, care este duşmanul mântuirii, luptă împotriva omului în tot felul din invidie şi ură.

 

În consecinţă, din dragoste respingem ecumenismul, căci dorim să oferim heterodocşilor şi ne-creştinilor ceea ce Domnul ne-a dat din belşug nouă tuturor înăuntrul Sfintei Sale Biserici Ortodoxe: anume, posibilitatea de a deveni şi de a fi mădulare ale Trupului Său.

 

COMITETUL ACADEMIC

• Arhipresbiterul Gheorghe Metallinos, Decan, Facultatea de Teologie, Universitatea din Atena
• Arhipresbiterul Teodor Zisis, Profesor, Facultatea de Teologie, Universitatea Aristotel din Tesalonic
• Ioan Kornarakis, Profesor Emerit, Facultatea de Teologie, Universitatea din Atena
• Despo Lialiou, Preşedinte, Departamentul de Teologie Pastorală, Universitatea Aristotel din Tesalonic
• Gheorghe Theodoroudis, Profesor, Facultatea de Teologie, Universitatea Aristotel din Tesalonic

COMITETUL ORGANIZATORIC

• Preşedinte: Arhimandritul Iosif, Egumen, Sfânta Mănăstirea Xeropotamu, Muntele Athos
• Vice-preşedinte: Arhimandrit Sarantis Sarantos, Profesor, Seminarul Bisericesc Rizareios
• Secretar: Monahul Arsenie Vliangoftis Th.D., B.A.
• Membri: Arhimandritul Timotei Sakkas, Egumen, Sfânta Mănăstire Paraclitu
• Arhimandritul Marcu Manolis, Dir., „Uniunea Ortodoxă Pan-elenă”
• Arhimandritul Lavrentie Gratsias, Predicator, Eparhia Florinei, Prespei şi Eordei

LISTA PARTICIPANŢILOR:

• Mitropolitul Ierotei de Nafpaktos şi Sf. Vlasie
• Mitropolitul Amfilohie (Radovic) al Muntenegrului şi Litoralului
• Mitropolitul Natanael de Nevrokop, Bulgaria
• Mitropolitul Ioan de Velesson şi Parabardario (FYROM)
• Episcopul Pantelimon al Ghanei, Patriarhia Alexandriei
• Episcopul Artemie de Raska şi Prizren, Biserica Ortodoxă a Serbiei
• Arhimandritul Iosif, Egumenul Sfintei Mănăstiri Xenofont, Muntele Athos
• Arhimandritul Dimitrie Vasiliadis, Secretar, Sfântul Sinod al Patriarhiei Ierusalimului
• Arhimandritul Maxim Kyritsis, Egumen al Sfintei Mănăstirii a Sfântului Dionisie, Muntele Olimp
• Arhimandritul Hristofor Tsiakkar, M.A. în Teologie, U.K., Secretar al comitetului sinodal pentru erezii a Bisericii Ciprului
• Arhimandritul Nicodim Barousis, Egumen al Mănăstirii Panaghia Chrysopodaritissa
• Arhimandritul Sarantis Sarantos, Profesor, Seminarul Bisericesc Rizareios
• Arhimandritul Ioanichie Kotsonis
• Ieromonahul Alexie Karakallinos
• Ieromonahul Nil Vatopedinul, Profesor, Facultatea de Drept, Universitatea Great Hellas, Calabria
• Ieromonahul Visarion şi Ieromonahul Leontie, Mănăstirea Sfinţii Arhangheli (Petru Vodă), România
• Arhipresbiterul Gheorghe Metallinos, Decan, Facultatea de Teologie, Universitatea din Atena
• Arhipresbiterul Teodor Zisis, Profesor, Facultatea de Teologie, Universitatea Aristotel din Tesalonic
• Arhipresbiterul Gheorghe Dragas, Profesor, Şcoala teologică Sfânta Cruce, Boston
• Arhipresbiterul Constantin Coman, Profesor, Facultatea de Teologie, Universitatea din Bucureşti
• Arhipreotul Valentin Asmus, Profesor, Facultatea Teologică din Moscova
• Arhipreotul Zourab Antadze, Biserica Ortodoxă a Georgiei
• Arhipreotul Constantin Stratigopoulos
• Arhipreotul Lambros Fotopoulos
• Preotul Paraschiv Agathonos
• Preotul John Reeves, Biserica Ortodoxă din America (OCA)
• Preotul Hristos Philiotis
• Preotul Peter A. Heers, Sfânta Eparhie a Kastoriei, Biserica Greciei
• Părintele Moise Atonitul şi monahul Arsenie Vliangoftis
• Părintele Luca de la Filoteu
• Părintele Nicodim Bilalis, Teolog şi Filolog
• Despo Lialilou, Preşedinte, Departamentul de Teologie Pastorală, Universitatea Aristotel din Tesalonic
• Dimitrie Tselengidis, Profesor, Facultatea de Teologie, Universitatea Aristotel din Tesalonic
• Antonie Papadopoulos, Profesor Emerit, Facultatea de Teologie, Universitatea Aristotel din Tesalonic
• Ioan Kornarakis, Profesor Emerit, Facultatea de Teologie, Universitatea din Athena
• Jean-Claude Larchet, Profesor Filozofie
• Teodor Yiangou, Profesor Asociat, Facultatea de Teologie, Universitatea Aristotel din Tesalonic
• Nicolae Vasileadis, Teolog
• Constantin Cavarnos, D.D.
• Constantin Kotsiopoulos,  D.D., Facultatea de Teologie, Universitatea Aristotel din Tesalonic
• Antonie Mironovici, Profesor, Departamentul de Teologie Ortodoxă, Universitatea din Bialistok
• Panagiotis Sotirchos, autor-ziarist
• Nicolae Selişcef, membru a societăţii istorice ruse şi ziarist ortodox
• Andrei Papavasileiou, D.D.
• Grigorie Liantas
• Ivan Diaţekno, Profesor, Dneperopetrovsk
• George Metallidis, D.D.
• Christos Livanos, Preşedinte, frăţia ortodoxă „Sfântul Atanasie”, Toronto, Canada
• Vasile Koukousas, D.D.
• Radu Preda, Facultatea de Teologie, Cluj-Napoca, România
• Sultana D. Lambrou, D.D., Facultatea de Teologie, Universitatea Aristotel din Tesalonic
• Anna Karamanidou, D.D., Facultatea de Teologie, Universitatea Aristotel din Tesalonic
• Daphne Varvitsioti, istoric

 

 

[1] Cuvântul grec καθολικός, -ή (catholikos, -i) este tradus în limba română prin „sobornicesc, sobornicească”. De aceea, în traducerea noastră vom oscila mereu între a folosi cuvântul catolic (catolicitate) şi sobornic(esc) (sobornicitate), de fiecare dată însă cu acelaşi înţeles, de „a-toată-lumea”. (n. tr.)

[2] Părintele Iustin Popovici, Biserica Ortodoxă şi Ecumenismul, Măn. Petru-Vodă, 2003

[3] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Epistola Sfântului Apostol Pavel către Romani, Omilia 22, 18

[4] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Epistola Sfântului Apostol Pavel către Filipeni, Omilia 2, 10

[5] Mt. 23,13

[6] P. Bratsiotis, Irineu din Samos şi Consiliul Mondial al Bisericilor, Ekklesia 40 (1963) 477

[7] Mt. 12, 23

[8] In. 6,67

[9] In. 6,69

[10] I. Karmiri, Monumentele dogmatice şi simbolice ale Bisericii Ortodoxe Soborniceşti (Catolice), Graz, 1968, vol. 2, p. 489

[11] F. Ap. 16,30

[12] Lc. 10,25

http://www.dervent.ro/rostiri.php?cID=cat-rostiri-ecumenism&rID=55&rType=ART&rOP=more, miercuri, 23 aprilie 2014