Părintele Profesor Dumitru Stăniloae:

Reproducerea în scris a înregistrarii Pr. Prof. Dumitru Staniloae despre ecumenism si occident   

Sub 15 Pr. Profesor Dumitru Staniloae si ecumenismul, sau adevarul despre cum vedea sfintia sa Sobornicitatea deschisa

Despre ecumenism ca panerezia timpului nostru (audio, .mp3)

Reproducerea în scris a înregistrării de mai sus: Întrebare:‎

• Credeți că trebuie să spune adevărurile de credință?

Părintele Profesor Dumitru Stăniloae:‎

• Asta, da…

Întrebare:‎

• Atacând intelectualitatea aceasta înstrăinată de ortodoxism…

Părintele Profesor Dumitru Stăniloae:‎

• Asta, da… asta, da… asta, da. Și Părinții Bisericii de ce au făcut așa? Au atacat pe Arie, au atacat pe necredincioși, au atacat pe toți. Și pe Arie îl atacă. Să vorbim așa, împotriva necredinței. Răul e vechi, răul e același, bunătatea e numai una. Da…

Întrebare:‎

• Da… Părinte, credeți că mai este timp de ecumenism acum, când ortodocșii nu sunt ortodocși?

Părintele Profesor Dumitru Stăniloae:‎

• Nu prea sunt pentru ecumenism. Nu prea sunt… a avut dreptate un sârb, Iustin Popovici, ‎Iustin Popovici, ‎care l-a numit panerezia timpului nostru… și eu îl socotesc produsul masoneriei… iar relativizează adevărul… au renunțat la adevăr… de ce să mai stau cu ei care au făcut hulire de preoți, care nu se mai căsătoresc… cu homosexualii…în America și cu Anglia…
• Legiferează…
• Da…

Întrebare:‎

• Astăzi este efectiv o rușine să vii să-ți afirmi românismul, ortodoxismul…

Părintele Profesor Dumitru Stăniloae:‎

• Așa mi-a spus și el…

Întrebare:‎

• Chiar despre dumneavoastră au zis că sunteți protocronist… că…
• Chiar acuzații de fascism, bine, niște imbecilități, dar care sunt… rulate… ‎

Părintele Profesor Dumitru Stăniloae:‎

• Da, da… occidentul, occidentul cu toate prostiile…

Despre „Casa Tatălui”

‎14, 2-3: în casa Tatălui Meu multe locașuri ‎sunt. Iar de nu, v-aș li spus. Mă ‎duc să vă gătesc loc. (3) Și dacă Mă voi duce și vă voi găti loc iarăși voi veni și ‎vă voi lua la Mine, ca să fiți și voi unde sunt Eu ‎.‎

‎A zis Domnul către Petru: „Vei veni după Mine, mai pe urmă”‎‎ (loan 13, ‎‎36), însă, ca să nu socotească ceilalți [ucenici] că numai lui Petru i s-a dat ‎aceasta, dar nu și lor, zice [Mântuitorul]: „Și pe voi vă primește același loc care ‎și pe Petru l-a primit. Pentru aceasta, nu se cuvine să vă turburați pentru loc, ‎căci «multe lăcașuri sunt în casa Tatălui Meu», adică, sub stăpânirea Tatălui”, ‎deoarece „casă”, puterea stăpânirii [dumnezeiești] să o înțelegi ‎. „însă, chiar și de nu ar fi fost «case», Eu M-aș fi «dus» și v-aș fi gătit vouă, pentru aceasta și dinspre amândouă [acestea] nu se cuvine să vă turburați, fie de sunt gata, fie și de nu sunt. Căci, și de nu ar fi fost gata, ‎Eu cu toată sârguința le-aș fi «gătit» pentru voi pe acestea. «Și dacă Mă duc», ‎pentru ca vouă «să vă gătesc loc», nici așa nu vă voi lăsa [părăsi] pe voi, ci «vă ‎voi lua, ca unde sunt Eu și voi să fiți»”.‎ Vezi graiurile de mângâiere și de bucurie? „«Unde sunt Eu și voi acolo ‎‎săfiți»! Deci, nu aveți cuvânt [îndreptățire] a vă turbura, de vreme ce, cu Mine ‎aveți să fiți”.‎ Sfântul Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii De La Luca, Ed. Σοφία – Ed. Cartea Ortodoxă, București, 2009, pp. 346-347.

Observăm că locașurile sunt pentru apostoli și urmașii lor, adică cei ce păstrează învățătura apostolică, iar nu pentru eretici.

Ce sens oare să aibă atunci cuvântul Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae: “credincioșii diferitelor confesiuni creștine s-au pomenit fără voia lor în cadrul acelor denominațiuni cu credințe despre un Hristos care nu e prezent cu toată eficiența Lui mântuitoare în sânul lor, participarea lor nedeplină la Hristos, și aceasta în mare măsură fără vina lor, poate avea ca urmare o participare nedeplină la El și în viața viitoare, conform cuvântului Mîntuitorului :”În casa Tatălui Meu multe locașuri sunt…”. Vina esențială o au ereziarhii, care nu au aprofundat credinșa moștenită, ci fiind dominați de patima trufiei au contribuit la lucrarea demonică de sfâșiere a creștinismului.^[1]  

Oare vrea să zică despre ereticii care participă nedeplin la Hristos că vor fi totuși în Împărăția ‎Cerurilor, în casa Tatălui Adevărului (pregătită, după cum tâlcuiesc Sfinţii Părinţi doar pentru ‎ortodocși), este posibil să fi greșit Părintele Profesor în înțelegerea Sfintelor Scripturi și să-i ‎contrazică?‎

Noi credem că, respectând tâlcuirea de mai sus, Pr. Profesor se referă că vor fi sub ‎stăpânirea Tatălui, care stăpânește și peste rai și peste iad, iar nu că vor fi înlăuntrul raiului ‎sau a Împărăției Cerurilor.‎

La aceasta ne îndeamnă un alt cuvânt al Părintelui Profesor, care nuanțează precis această afirmație, scris în 1987 când avea venerabila vârstă de 84 de ani, fiind la ‎deplina maturitate teologică, după o bogată experiență în a cunoaște personal pe eretici, activând mulți ani ca misionar Ortodox în cadrul ecumenismului‎:  ‎

9.‎     Cum am putea înțelege mai bine cuvintele Domnului, Care zice: «Casa ‎Mea, ‎casă de rugăciune se va chema pentru toate neamurile».‎ ‎

—‎      Cuvintele acestea trebuie înțelese în sensul că în casa lui Dumnezeu nu ‎se ‎vor mai aduna numai evreii, ci toate neamurile. Dumnezeu Cel adevărat, Cel ‎în ‎Treime, nu va mai fi cunoscut numai de evrei, ci prin Hristos se va face ‎cunoscut ‎tuturor neamurilor. Toți se vor simți în rugăciune către Același ‎Dumnezeu, întrucît ‎a venit prin Fiul Său în maxima apropiere de oameni, în ‎calitatea lor de oameni, ‎făcuți, prin întruparea Fiului Său, toți frați cu El și fii ai ‎Tatălui, avînd împreună cu ‎Fiul pe Duhul Sfînt, ca purces din Tatăl și ‎odihnindu-Se peste ei, cei uniți cu Fiul.‎

‎10.‎    Care sînt adevărații membri ai Bisericii lui Hristos? Numai cei drepți ‎și ‎ortodocși sau toți credincioșii care cred în Dumnezeu?‎ ‎

—‎      Membrii plini ai Bisericii lui Hristos sînt cei ce cred în Hristos ca Fiul ‎lui ‎Dumnezeu făcut om, peste care se odihnește Duhul Sfînt; deci, cei ce cred ‎prin ‎aceasta și în Sfînta Treime și se unesc prin Hristos cu Sfînta Treime prin ‎harul primit ‎de la El în Tainele Bisericii. Cei ce nu cred și nu primesc pe Hristos ‎astfel înțeles, nu ‎primesc nici pe Sfînta Treime prin Tainele de totdeauna ale ‎Bisericii. Ei pot avea ‎doar o oarecare legătură împuținată cu Hristos, potrivit cu ‎puținul pe care îl ‎primesc din El. Ei nu sînt încorporați deplin în trupul lui ‎Hristos, nu sînt în ‎interiorul« casei» Lui, ci se află în jurul casei în care este El, ‎mai aproape sau mai ‎departe, primind din casa în care este El o lumină ‎împuținată, nedeplin clară și care ‎nu le dă puterea de a înainta spre unirea cu ‎umanitatea Lui desăvîrșită, deci cu El ‎însuși. Fericirea de care se vor bucura ei ‎va fi pe măsura luminii ce au primit-o de la ‎El prin Taine și a înțelegerii ce au ‎avut-o față de El.‎

Arhim. Ioanichie Bălan, Convorbiri Duhovnicești, vol. 2, Ed. Episcopiei Romanului Și ‎Hușilor, ²1990, s.l., pp.‎ 19-20.

Așadar, în primul caz, termenul “casă” îl folosește Părintele în sensul de stăpânire a lui Dumnezeu și peste rai și peste iad, și peste răi și peste buni, și peste draci și peste oameni, și peste ortodocși și peste eretici. În cazul al doilea termenul “casă” îl folosește pentru Biserica triumfătoare, adică cea Ortodoxă, sau Împărăția Cerurilor, față de care ereticii sunt în afară.

[1]Pr. Prof. D. Stăniloae, Dogmatica II, op.cit. p.269, 270

Despre faptul că nu se pot mântui decât Ortodocșii, ereticii nu pot primi decât harul chemător, extern

Dar oare cele afirmate mai sus, pot fi interpretate că membrii altor confesiuni se pot uni prin Hristos cu Sfânta Treime, prin sacramentele denominațiunii lor, fiindcă sunt numite de Părintele Profesor biserici nedepline? Ca de exemplu în cazul dat mai jos chiar din Dogmatica Ortodoxă?

Cu toate că celelalte confesiuni creștine sunt numite “biserici nedepline”^[1], unele mai aproape de deplinătate, altele mai îndepărtate, este folosit totuși termenul “biserică”, datorită credinței lor în parte comune, cu Biserica deplină. Mai mult punând întrebarea dacă în situația de nedeplinătate bisericească, celelalte confesiuni pot oferi posibilitatea mântuirii, Părintele răspunde : “În diferite confesiuni creștine sunt mulți credincioși a căror viață creștină nu s-a redus la formulele doctrinare oficiale ale confesiunilor lor. Tradiția veche creștină a fost mai tare decăt inovațiile de doctrină aduse de întemeietorii lor și susținute în mod oficial până azi de acele formațiuni și de teologii lor. În catolicism de exemplu se practică până azi Tainele însoțite de convingerea credincioșilor că prin ele se unesc intim și nemijlocit cu Hristos, deci că Hristos este lucrător în sânul Bisericii, deși teoria teologică a dat lui Hristos un locțiitor și concepe mântuirea adusă de Hristos ca înfăptuită prin simpla satisfacție dată de El lui Dumnezeu, pe Golgota, sau declară că harul primit în Taine este o grație creată, nu o lucrare izvorâtoare din dumnezeirea necreată a lui Hristos și ca prelungire a ei în ființa credincioșilor”.

Să vedem cum explică Părintele Profesor, mai nuanțat și mai precis, aceasta:  

‎5.‎     ‎— Care sînt însușirile principale ale Bisericii Ortodoxe, ce o deosebesc ‎de ‎celelalte Biserici?

‎ ‎—‎      însușirile principale ale Bisericii sînt cele arătate în Simbolul ‎credinței. ‎Biserica este una, pentru că este Trupul lui Hristos, sau ‎comunitatea ‎credincioșilor, adîncită prin credința cea dreaptă, dar și mai mult prin ‎Sfintele ‎Taine în Hristos cel Unul, cel adevărat; este sfîntă și preocupată de ‎sfințenie, ‎pentru că Hristos cel adevărat este sfînt și lucrează în noi sfințenia prin ‎Duhul ‎Lui cel Sfînt; este sobornicească, pentru că membrii ei se străduiesc ‎pentru ‎comuniunea întreolaltă în Hristos, și pentru că se practică și în legătura ‎dintre ‎ierarhi, care numai împreună păzesc, prin hotărîri comune, ‎credința ‎neschimbată și rînduielile de viață ale Bisericii din orice timp; este ‎apostolică, ‎pentru că păstrează în mod neschimbat învățătura și tradiția primite de ‎la ‎Apostoli, pe care aceștia le-au primit nemijlocit de la Domnul nostru Iisus ‎Hristos.‎ ‎

6.‎      ‎—Prin ce anume se deosebește Ortodoxia de Catolicism și Protestantism ‎‎?‎ ‎

—‎      Catolicismul vede unitatea mai mult exterior și nu atît ca adunare a ‎tuturor ‎membrilor ei în Hristos. Aceasta îl face să-și mențină unitatea mai mult ‎prin ‎ascultarea de un singur ierarh, nu prin comuniunea tuturor în Hristos și a ‎păstrării ‎neschimbate a tradiției apostolice. Dar un singur ierarh nu poate ‎păstra și explica în ‎mod desăvîrșit nici tezaurul învățăturii apostolice, cum îl ‎poate păstra comunitatea ‎tuturor ierarhilor care se frînează și se completează ‎unii pe alții, evitîndu-se orice ‎unilateralitate. De aceea catolicismul n-a păstrat ‎deplin nici apostolicitatea, nici ‎viața în Hristos sau sfințenia. La protestanți nu ‎mai este ținută nici această unitate ‎imperfectă. Deci, nici apostolicitatea ‎întreagă. De asemenea, nu s-a mai respectat ‎ierarhia de succesiune apostolică, ‎ca o coloană vertebrală a unității între ‎credincioși, în cursul timpului, care ‎formează Trupul lui Hristos.‎ ‎

7.‎      ‎— în afară de Biserica Ortodoxă, ce Biserici creștine posedă harul mântuirii?‎

‎—‎      Harul mîntuirii nu se poate primi decît în Biserica Ortodoxă, pentru că ‎este ‎lucrarea lui Hristos rămas, ieri și astăzi, Același cu ea. Chiar teologia ‎catolică ‎socotește harul ceva creat, deci nu e lucrare izvo- rîtoare din Hristos. ‎Mîntuirea ‎este viață în Hristos sau a lui Hristos în credincioși prin lucrarea Lui ‎necreată. Ea se ‎arată unde omul înaintează în sfințenie cu ajutorul harului ‎dumnezeiesc.‎ Deci, este clar, în afară de Biserica Ortodoxă nu este mântuire. Vedem însa că Părintele, oarecum contrazicându-se, completează această afirmație, cu ceva contradictoriu, ca o excepție care explică și de ce a folosit termenul de biserică nedeplină. ‎

8.‎      ‎— învățătura de credință ortodoxă ne învață că nu este mîntuire în afară ‎de ‎Biserică. Cum trebuie înțeles acest lucru ?‎ ‎

—‎      Numai cel ce trăiește în Biserica Ortodoxă, păstrînd credința ei ‎integrală în ‎Hristos și primindu-L pe El prin Taine, îl găsește pe Hristos întreg, ‎și numai în ca. ‎Păcătuind din slăbiciune, omul obține iertare pentru că o cere. ‎Neîntîmplîndu-se ‎aceasta în formațiile creștine desprinse de trupul Bisericii ‎Ortodoxe, cum s-ar ‎putea mîntui membrii lor? Aceștia aud numai cuvîntul ‎despre Hristos din exterior, ‎ca despre cineva exterior, dar nu-L primesc cu ‎lucrarea Lui în ei înșiși prin Taine. S-‎ar putea ca în mod excepțional să fie ‎mîntuiți unii dintre ei, prin alte mari fapte care ‎se abat de la spiritul general al ‎acestor formații. Dar nu se poate avea o siguranță în ‎aceasta.‎

‎9.‎      ‎— Creștinii botezați de laici în Bisericile și cultele creștine, care nu au ‎cele ‎șapte Taine, primesc vreun har la Botez? Dacă refuză Tainele instituite ‎de ‎Mîntuitorul, se pot mîntui fără ele?‎ ‎

—‎      într-o anumită legătură cu Hristos pot intra prin credință, prin cuvîntul ‎ce li ‎se spune și prin botezul în numele Prea Sfintei Treimi, și acești creștini. ‎Dar ‎legătura aceasta poate deveni în oarecare măsură lucrătoare numai în cei ce ‎în ‎baza poruncilor bune ale firii trăiesc o viață creștină, apropiată celei învățate ‎de ‎Biserica Ortodoxă. Dar la această viețuire ajung în mod sigur numai dacă ‎se ‎alipesc în chip văzut Bisericii Ortodoxe. Atunci, ceea ce au primit în botezul ‎lor ‎devine har efectiv, căci acum intră în legătură cu Hristos întreg și neschimbat.‎ ‎

10.‎    ‎— în iconomia lui Dumnezeu este posibilă mîntuirea creștinilor rupți din ‎sinul ‎Bisericii Ortodoxe?‎

‎—‎      Cei ce au fost în Biserica Ortodoxă, deci au putut cunoaște credința ‎ei ‎dreaptă și puterile mîntuitoare ale lui Hristos, lucrătoare în ei, dar din ‎nepăsare ‎n-au căutat să le cunoască, ba chiar s-au rupt de ea, nu se pot mîntui ‎decît dacă ‎se căiesc de fapta lor și revin în sinul Bisericii. Căci numai așa reintră ‎în ‎legătură cu Hristos întreg, prin Care se pot forma ca oameni și creștini întregi.‎ De ce a introdus iarăși acea idee, negăsită nicăieri la Sfinţii Părinţi, pe care Părintele Profesor îi cunoștea ca nimeni altul și i-a apărat în toată lucrarea sa de o viață? Acea idee nesigură despre mântuirea excepțională a ereticilor, este lăsată ca o concesie diplomatică față de opinia contemporană, răspândită mult datorită presiunilor politice, pentru a nu jigni prin contrazicere directă pe cei ce o au și a-i face să primească ca sigură, vrednică de crezare și adevărată numai învățătura că numai Ortodocșii se pot mântui, prezentă în unanimitate la toți Sfinții Părinți. Pentru a sugera aceasta, întărește încă o dată afirmația că mântuirea este posibilă numai pentru Ortodocși și pentru ereticii care se fac Ortodocși. Vedem o diferență de nuanță harul lucrător, sau chemător, acționând asupra ereticilor, câtă vreme sunt în alte confesiuni, doar ca o chemare spre mântuire. Numai dacă aceștia îl găsesc pe Hristos întreg, adică în Ortodoxie, devine harul chemător sau lucrător un har mântuitor, prezent doar în Sfânta Biserică Ortodoxă, fiindcă așa cum am văzut și mai sus și vom vedea și mai jos, Părintele Profesor credea și mărturisea că Hristos întreg se află doar în Ortodoxie. ‎

11.‎    ‎— Se cunosc limitele harului Duhului Sfînt în iconomia mîntuirii?‎ ‎

—‎      Harul mîntuitor este numai acolo unde este unirea cu Hristos cel ‎adevărat, ‎prin credința întreagă primită de la Apostoli, cu Hristos cel lucrător în ‎oameni, deci ‎în Biserica adevărată sau Ortodoxă.‎Potrivit doctrinei noastre, în catolicism se primește o oarecare putere a lui ‎Hristos, care devine har mîntuitor în cei ce, prin judecata lor trezită de Hristos ‎care li se propovăduiește, îl găsesc pe Hristos întreg, prin viețuirea lor, arătînd ‎prezența Lui Hristos Cel lucrător în ei. Unele raze ale luminii lui Hristos vin și ‎în membrii formațiilor creștine protestante și neopro- testante, în măsura în ‎care Hristos propovăduit lor este mai aproape de Hristos cel adevărat. în acest ‎sens, harul, ca lucrare a lui Hristos, se limitează de bunăvoie de către firea ‎omenească. El nu o desființează pe aceasta. Lucrează numai prin ea în mod ‎accesibil oamenilor. Dar firea omenească este ridicată necontenit, fără sfîrșit, în ‎putința de a fi mediu al harului lucrător.‎ ‎[…]‎ ‎1

4.‎    ‎— Care sînt principalele fapte bune care pot asigura mîntuirea omului?‎ ‎

—‎      Dreapta credință în Hristos, iubirea față de Dumnezeu și de aproapele ‎și ‎ajutorarea celor cunoscuți de noi că sînt în nevoi.‎

Arhim. Ioanichie Bălan, Convorbiri Duhovnicești, vol. 1, Ed. Episcopiei Romanului Și ‎Hușilor, ²1993 (ediția întâi a fost în 1987), s.l., pp.‎ 182-185

Și ca să fie deplin limpede ce a vrut să spună, în ‎volumul 2 revine asupra problemei și o ‎explică, încă o data, ne mai amintind de teoria diplomatică de mai sus (cea nesigură și ‎excepțională, deci ireală, arbitrară și care face un atac la libertatea făpturii, acuzând pe ‎Dumnezeu că ar fi discreționar), ca un testament duhovnicesc al sfinției sale despre mântuirea ‎numai a ortodocșilor, ca o fericită concluzie finală, care ne scoate din nesiguranța a tot felul ‎de teorii moderne. Ne povățuiește, în plus, că nu trebuie să ne rugăm în locașurile de cult ‎neortodoxe, cu atât mai puțin cu neortodocșii:‎

[1] Pr.Prof.D.Stăniloae, Dogmatica II,op.cit.p.267

Despre ecumenism

A. Din Convorbiri Duhovnicești cu Părintele Ioanichie Bălan

‎15.‎    Se pot ruga credincioșii noștri în locașuri de cult neortodoxe? Pentru ‎ce nu trebuie să se roage în ele?‎ ‎

—‎      Credinciosul se poate ruga oriunde lui Dumnezeu, dar numai în locașul ‎bisericesc ortodox se săvîrșește Sfînta Liturghie și este prezent Hristos, Cel ce ‎preface pîinea și vinul în întregime în Trupul și Sîngele Său și ni Se dă ca atare.‎ Și cum fără înviere cu Hristos prin Sfînta împărtășanie nu ne putem ‎mîntui, tot așa nu ne mîntuim prin rugăciunea în locașuri de cult neortodoxe. ‎Rugăciunea în ele e ca un gînd la Dumnezeu care nu trebuie să ne părăsească în ‎nici un loc. Dar oriunde trebuie să ne rugăm lui Hristos Cel adevărat, nu unuia ‎răstălmăcit de culte neortodoxe.‎ […] ‎7

6.‎    Care este și ar trebui să fie și în viitor mesajul Ortodoxiei pe calea unității creștine?‎ ‎

—‎      Ortodoxia oferă creștinătății de toate formele unitatea cea mai ‎satisfăcătoare și mai eficientă — unitatea mistică în Fiul lui Dumnezeu cel ‎întrupat, jertfit și înviat pentru noi, prezent în continuare în noi și prin aceasta ‎în unitatea noastră ca împreună-fii cu El ai Tatălui ceresc și frați între noi, ‎însuflețiți în dragostea noastră de fii ai Tatălui și de frați cu Hristos și între noi ‎prin Duhul cel Sfînt, care Se odihnește din veci în Fiul și în cei ce se unesc cu ‎Fiul după întruparea, jertfa și învierea Lui. Nu în ascultarea de un unic ierarh, ‎nici în credința acceptată de o sumă de indivizi neuniți în înțelegerea ei și în ‎trăirea frățietății și comuniunii în El, se poate realiza unitatea creștină.‎

Arhim. Ioanichie Bălan, Convorbiri Duhovnicești, vol. 2, Ed. Episcopiei Romanului Și ‎Hușilor, ²1990 (ediția 1 a fost tipărită în 1988, când Părintele avea 85 de ani), s.l., pp.‎ 39, 92

Ne prezintă la răspunsul 76 cele trei modele de ecumenism: sobornicitatea deschisă spre misiune a Ortodoxiei (ne putem uni cu adevărat doar în adevăr, adică Hristos, fiind uniți de soborul ce continuă prin succesiune sinodul apostolilor), ecumenismul catolicismului (nu contează cum crezi, doar să ai pe papa șef), ecumenismul protestant (nu contează cum crezi, sau pe cine ai drept șef, doar să faci fapte împreună cu ceilalți, asociați formal).

Și aici, Părintele Profesor, neabătându-se de la calea împărătească, a mărturisit credința Sfintei Biserici Ortodoxe care ne învață așa:

2 In 1,9 Oricine se abate și nu rămâne în învățătura lui Hristos nu are pe Dumnezeu; cel ce rămâne în învățătura Lui, acela are și pe Tatăl și pe Fiul. 10 Dacă cineva vine la voi și nu aduce învățătura aceasta, să nu-l primiți în casă și să nu-i ziceți: Bun venit! 11 Căci cel ce-i zice: Bun venit! se face părtaș la faptele lui cele rele. ‎

CANOANELE SFINȚILOR APOSTOLI ‎

CANONUL 10‎ ‎ Dacă cineva cu cel scos de la împărtășire (achinonitos) măcar, în casă de s-ar ‎împreună ruga, acesta să se afurisească.‎ ‎ [Apostolic, can. 11, 12; Antiohia, can. 2; Cartagina, can. 9]‎ ‎

TÂLCUIRE ‎ Numele achinonitos (ne împărtășit), are trei însemnări. Căci ori arată pe cel ce stă ‎împreună în Biserică și se roagă împreună cu ceilalți creștini dar nu se împărtășește ‎cu dumnezeieștile Taine, ori arată pe cel ce nici se împărtășește nici stă împreună și ‎rugându-se cu credincioșii în Biserică ci se afurisește (să deosebește) de dânșii, și ‎iese afară din Biserică și de la rugăciune, ori în cele din urmă arată că, fiecare cleric ‎ce se va face de cliros achinonitos (cleric neîmpărtășit), episcopul să zicem de ‎episcopii cei împreună cu el, preotul de preoții cei împreună cu el, ori diaconul de ‎diaconii cei împreună cu el, și ceilalți după urmare, și fiecare neîmpărtășit adică ‎osebit de credincioșii cei din Biserică, este întru aceeași vreme și tainelor ‎neîmpărtășit, dar fiecare de taine neîmpărtășit, nu este neîmpărtășit și de ‎adunarea credincioșilor. Precum sunt clericii cei ce s-au caterisit, și dintre cei ce se ‎pocăiesc cei ce stau împreună, care nici se împărtășesc nici din Biserică ies, ca cei ‎ce se catihisesc (adică, se învață credința) precum am zis. Iar canonul acesta, ne ‎împărtășit înțelege după a doua însemnare pentru care și zice: oricine s-ar ruga ‎împreună cu acela ce pentru păcate s-a osebit (s-a afurisit) de la adunare și de la ‎rugăciunea credincioșilor, măcar și de nu s-ar împreună ruga în Biserică ci în casă, ‎unul ca acesta, ori hirotonisit de va fi ori mirean, să se afurisească asemenea cu ‎acela de la Biserică și de la rugăciunea cea cu creștinii. Pentru că această împreună ‎împărtășire de rugăciune pe care o face cu cel afurisit (osebit, sau despărțit) ‎cunoscându-l și știindu-l în acest fel, privește spre necinstea și defăimarea celui ce ‎l-a despărțit și îl clevetește pe el, ca și cum cu nedreptate l-a despărțit (afurisit).‎ ‎

CANONUL 11‎ ‎ Dacă cineva cleric fiind, cu caterisit cleric împreună s-ar ruga, să se caterisească și ‎el.‎ ‎ [Apostolic, can. 28; Antiohia, can. 4; Cartagina, can. 10]‎ ‎

TÂLCUIRE ‎ În două chipuri se poate a se tâlcui canonul acesta. Dacă adică acesta împreună s-‎ar ruga, se va lua în loc de, împreună va liturghisi, toată noima canonului este ‎aceasta: Oricare cleric împreună va liturghisi în știință cu cleric caterisit, să se ‎caterisească și el asemenea cu acela (care aceasta este și mai dreaptă). Dacă ‎zicerea se roagă împreună însemnează chiar după zicerea sa, a se împreună ruga, ‎înțelegerea canonului este aceasta: Oricare cleric s-ar împreună ruga în știință cu ‎clericul acela ce nu numai s-a caterisit, ci și a îndrăznit după caterisis să lucreze ‎ceva din ale clirosului (clericului) ori și de s-a caterisit adică pentru păcate de ‎clericatul său, iar după caterisis, iarăși căzând întru aceleași păcate, s-a despărțit ‎încă și de adunarea și de rugăciunea credincioșilor, unul ca acesta zic să se ‎caterisească, asemenea cu acela.‎ ‎

CANONUL 45‎ ‎ Episcopul, sau prezbiterul, sau diaconul, împreună cu ereticii rugându-se, numai ‎să se afurisească. Iar de au dat lor voie, ca unor clerici a lucra ceva, să se ‎caterisească. [Apostolic, can. 65; Sinod 3,can. 2, 4; Laodiceea, can. 6, 9, 32, 33, 34, ‎‎37; Timotei, can. 9]‎ ‎

TÂLCUIRE ‎ Canonul acesta rânduiește, că oricare episcop, sau prezbiter, sau diacon numai ‎împreună s-ar ruga, dar nu și împreună ar liturghisi, cu ereticii, să se afurisească. Că ‎cel ce împreună se roagă cu afurisiții (precum acest fel sunt ereticii) trebuie ‎împreună a se afurisi și el, după canonul 10 al acestorași Apostoli. Iar de au iertat ‎ereticilor acestora să lucreze vreo slujire, ca și clerici, să se caterisească. Fiindcă ‎oricare cleric va și liturghisi (împreună liturghisi) cu cel caterisit (precum unii ca ‎aceștia sunt și ereticii, după canonul 2 și 4 al soborului 3) împreună se caterisește și ‎el, după al 11-lea al Apostolilor. Că se cuvine pe eretici să-i urâm și să ne întoarcem ‎fețele despre ei, dar nu cândva și să ne rugăm împreună cu ei, sau să iertăm lor a ‎lucra vreo slujire bisericească, ori ca niște clerici, ori ca niște ierei.‎ […]

Sfântul Timotei al Alexandriei: ‎ 

ÎNTREBAREA 9‎ ‎ De este dator clericul a se ruga, fiind față arieni, sau alți eretici? Sau de nu-l vatămă ‎pe el nimic, când face el rugăciunea, adică proaducerea?‎ ‎ RĂSPUNS ‎ La dumnezeiasca aducere diaconul strigă mai înainte de sărutare: Cei neîmpărtășiți ‎ieșiți. Deci nu li se cuvine a fi de față. Fără numai de făgăduiesc a se pocăi, și a fugi ‎de eres.‎ ‎

TÂLCUIRE ‎ La această întrebare răspunde sfântul, că dacă în vremea ierurghiei, strigă diaconul ‎să iasă din biserică, câți se catehisesc (că aceasta înseamnă zicerea neîmpărtășiți); ‎deci dacă cei ce se catehisesc nu se iartă a sta în lăuntru în vremea dumnezeieștii ‎Liturghii, cu cât mai vârtos ereticii? Fără numai, de vor făgădui a lăsa eresul și a se ‎pocăi. Însă și atunci, nu se cuvine a se lăsa în lăuntru, ci a sta afară cu cei ce se ‎catehisesc. Iar deși aceasta nu vor făgădui, nici cu cei ce se catehisesc se iartă să ‎stea, ci să se izgonească după Valsamon.‎

Sfântul Nicodim Aghioritul, †Neofit, Patriarh al Constantinopolului, †Neofit Scriban, et alii, Pidalion, cârma Bisericii Ortodoxe, Ed. Credința Strămoșească, s.l., ²2007, verificat după cel de la Sfânta Mănăstire Neamț, 1844, în fotocopie caractere chirilice, după exemplarul Părintelui Cleopa Ilie. ‎

716. – Ființele raționale, oamenii, cad în erezie, din cauza: a) neștiinței (Osca, 4, 6-7; Deut. 1, ‎‎39; Ioan 4, 11); b) a înșelăciunii diavolești tăinuite (Fac. 3, l-6; Matei 4,l-l0; Ioan 8,44; II Cor. ‎‎11,3-l5); c) poftelor omenești dc a se folosi rău de libertatea care duce la răzvrătire, neascultare ‎și necredință (III Regi-22, l-28; Ier. 20, l-l8; Tit .3, 2-5); d) a învechirii întru păcate, atît prin ‎educația primită cît și prin îndeletnicirea voită a minții și a vieții obișnuite (V. Neascultarea, ‎Păcatul). îndreptarea ereticilor se poate face numai cu darul lui Dumnezeu, care se poate altoi ‎numai pe o inimă sinceră, pe care Dumnezeu nu o va urgisi (Ps. 50, 17; v. Spovedania, ‎Providența).‎ ‎

717. -“Pe ereticii cei nelegiuiți, care nu se pocăiesc, afurisiți-i și-i lepădați de ceilalți ‎credincioși, aducînd la cunoștință publică îndepărtarea lor din biserica lui Dumnezeu și ‎porunciți credincioșilor să se ferească cu desăvîrșire de ei, și să nu se întovărășească cu ei nici ‎la vorbă și nici la rugăciune, căci ei sînt potrivnici și dușmani ai bisericii, strică turma lui ‎Hristos și batjocoresc moștenirea credinței. (Prov. 13,20). Aceștia sînt despre care Domnul a ‎spus cu amărăciune și cu asprime, zicînd că sînt hristoși mincinoși și învățători vicleni, care ‎hulesc duhul handui și disprețuiesc danii lui cel oferit gratis, cărora nuli se iartă nici în veacul ‎de acum, nici în cel ce va să vie (Matei 5,32). -Const. Ap. VI, 18.‎ ‎

718. -“Episcopul, presbiterul sau diaconul numai de se va ruga împreună cu ereticii, să se ‎afurisească (suspende), iar de le va da voie a lucra ca unor clerici, să se caterisească”. -Apost. ‎‎45.‎ ‎

719. -“Dacă vreun cleric sau laic va intra în sinagoga iudeilor sau a ereticilor să se roage, să se ‎caterisească și afurisească”. -Apost. 64.‎ ‎

722. -“Nu este îngăduit ereticilor să intre în casa lui Dumnezeu, dacă Stăruie în eres” (Matei ‎‎12, 30; Luca II, 23). -Laod. 6.‎‎‎ ‎

723. -“Cei ce se convertesc de la erezie, adică dintre novalieni, fotiniani, quadrodecimani, fie ‎ei calehumeni sau adepți ai lor, să nu fie primiți în biserică pînă ce nu anatematisesc toate ‎ereziile și mai ales, pe cel de care ei aparțin. Dintre aceștia care se numesc credincioși ai ‎acestor secte, vor putea fi primiți la sfintele taine, numai după ce vor învăța și mărturisi ‎simbolul credinței și vor fi unși cu sfîntul mir”. -Laod. 7.‎ Ierom. Nicodim Sachelarie, Pravila bisericească,Ed. Parohia Valea Plopului, Jud. Prahova, ³1999.

Teolog este…

Dar pentru a înțelege corect aceste taine este nevoie să fim cu adevărat teologi, nu doar proprietarii unei diplome de teologie. Ce trebuie să facem pentru aceasta, ne învață tot bătrânul nostru, Părintele Profesor Dumitru Stăniloae Teologul, ca în Pateric: „Zis-a un bătrân” ‎

3. ‎      ‎— Călugărul care laudă neîncetat pe Dumnezeu și se roagă pentru mîntuirea ‎oamenilor, poate fi numit teolog, după Sfinții Părinți?‎

‎—‎      Da. Dar nu numai călugărul, ci orice credincios care are necontenit pe ‎Dumnezeul cel adevărat în cugetul său și se înfrînează de la tot ce este contrar ‎voii Lui este considerat teolog. Arhim. Ioanichie Bălan, Convorbiri Duhovnicești, vol. 1, Ed. Episcopiei Romanului Și ‎Hușilor, ²1993, s.l., p.‎ 182.

C.   Din nou reproducerea înregistrării audio despre ecumenismul = panerezia timpului nostru

Ca o concluzie finală despre cum privea Părintele Stăniloae ecumenismul, reproducem în scris următoarea convorbire audio a Părintelui cu ucenicii sfinției sale (pe care o puteți asculta dacă descărcați îngregistrarea de mai sus):

Întrebare:‎

‎–‎         Credeți că trebuie să spune adevărurile de credință?‎

Părintele Profesor Dumitru Stăniloae:‎ ‎

–‎         Asta, da…‎

Întrebare:‎

‎–‎         Atacând intelectualitatea aceasta înstrăinată de ortodoxism…‎

Părintele Profesor Dumitru Stăniloae:‎

‎–‎         Asta, da… asta, da… asta, da. Și Părinții Bisericii de ce au făcut așa? Au atacat pe Arie, au ‎atacat pe necredincioși, au atacat pe toți. Și pe Arie îl atacă. Să vorbim așa, împotriva ‎necredinței. Răul e vechi, răul e același, bunătatea e numai una. Da…‎

Întrebare:‎

‎–‎         Da… Părinte, credeți că mai este timp de ecumenism acum, când ortodocșii nu sunt ‎ortodocși?‎

Părintele Profesor Dumitru Stăniloae:‎ ‎

–‎         Nu prea sunt pentru ecumenism. Nu prea sunt… a avut dreptate un sârb, Iustin ‎Popovici, ‎Iustin Popovici, ‎care l-a numit panerezia timpului nostru… și eu îl socotesc produsul ‎masoneriei… iară relativizează adevărul… au renunțat la adevăr… de ce să mai stau cu ei care au ‎făcut hulire de preoți, care nu se mai căsătoresc… cu homosexualii… în America și cu Anglia…‎ ‎

–‎         Legiferează…‎ ‎

–‎         Da…‎

Întrebare:‎

‎–‎         Astăzi este efectiv o rușine să vii să-ți afirmi românismul, ortodoxismul…‎

Părintele Profesor Dumitru Stăniloae:‎

‎–‎         Așa mi-a spus și el…‎

Întrebare:‎

‎–‎         Chiar despre dumneavoastră au zis că sunteți protocronist… că…‎

‎–‎         chiar acuzații de fascism, bine, niște imbecilități, dar care sunt… rulate… ‎

Părintele Profesor Dumitru Stăniloae:‎ ‎

–‎         Da, da… occidentul, occidentul cu toate prostiile…   ‎

Părintele Profesor Dumitru Stăniloae a cunoscut și a apărat cu toată puterea, toată viața sfinției sale (prin tălmăciri și trăiri duhul Sfinților Părinți). Sfinția sa nu s-a abătut niciodată de la ei.

Iată ce ne învață Sfântul Cuvios Maxim Mărturisitorul despre locașurile din casa Tatălui și despre casele diavolului, tatăl minciunii:

Așadar diavolul este “fur“, fiindcă strâmbă cunoștința firii^[1] și “jură strâmb“, fiindcă abate puterea de activitate a firii de la săvârșirea virtuții. Casa “furului“ este dispoziția sufletească ce stă la baza unei cunoașteri mincinoase, iar casa “celui ce jură strâmb“ este dispoziția străbătută de necurăția patimilor de ocară. În acestea pătrunzând cu iubire de oameni cuvântul mântuitor al lui Dumnezeu, le face locaș al lui Dumnezeu prin Duhul, aducând cunoștința adevărului în locul rătăcirii și al neștiinței și virtutea și dreptatea în locul răutății și al vicleniei. În felul acesta își face prin ele arătarea în cei drepți^[2].

Așadar, cum ar putea fi locașuri ale lui Dumnezeu cei care sunt eretici, definiți tocmai prin dispoziția sufletească ce stă la baza unei cunoașteri mincinoase? Ei sunt case ale furului diavol.

89. Întreabă unii dintre cei iubitori de învățătură: în ce va consta deosebirea dintre locașurile și făgăduințele veșnice? Se vor deosebi după așezarea locală, sau după calitatea și cantitatea duhovnicească proprie fiecărui locaș?

Unora li se pare adevărată prima părere, altora cea de-a doua. Dar cel ce a cunoscut că «împărăția lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru» și că «la Tatăl multe locașuri sunt»504^[3], socotește mai adevărată părerea a doua 505.^[4]

Vom vedea mai jos, descris de Sfântul Cuvios Simeon Noul Teolog, ce înseamnă concret varietatea locașurilor Tatălui, prin descrierea stării unui astfel de locaș.

Notăm aici că Părintele Profesor Dumitru Stăniloae cunoștea tâlcuirea Sfinților Părinți despre multele locașuri, nu numai din textul tradus de sfinția sa mai sus, ci și din nota 505 pe care o face la acest text:

505 Deci diferitele locașuri din cer nu se deosebesc spațial, ci exprimă progresul sufletului dintr-o sferă într-alta.

Sf. Grigorie de Nisa socotește că sufletele se deosebesc numai după gradul de înălțime al virtuții.

Sf. Maxim înlătură și el distanța spațială (cap .II, 25). […]

Sf. Grigorie de Nazianz explică „locașurile cele multe” ca grade de virtute dobândite și cere să nu rămână nimeni într-unul, ci să treacă prin toate (Or. 14. 5; P.G. 35. 86 B).

Este exclus, așadar, ca ereticii să aibă virtuți (când ele sunt fapte în credința Ortodoxă), darămite să mai treacă și prin toate.

Iată ce ne învață despre aceasta Sfântul Ioan Gură de Aur:

Noi însă, rogu-vă, să nu dăm ascultare acestora, ci să ne astupăm urechile la glasul lor, să dăm crezare cuvintelor dumnezeieștii Scripturi, urmând spusele ei; să ne străduim să punem în sufletele noastre învățăturile cele sănătoase și, o dată cu aceasta, să ducem și viață curată, pentru ca și viața să dea mărturie de dogmele noastre, dar și dogmele să ne arate viața vrednică de credință. Nu avem nici un folos dacă dogmele ne sunt drepte, dar viața stricată; și iarăși, nici nu putem câștiga ceva de folos pentru mântuirea noastră dacă avem viață curată, dar nu ținem seamă de dogme. Se cuvine dar să ne împodobim cu amândouă, și cu învățături drepte, și cu viață curată, dacă vrem să scăpăm de iad și să dobândim împărăția.“

Sfântul Ierarh Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere 13, 4, ed. cit., pp. 153-154.

Sfântul Cuvios Sofronie Saharov:

E de ajuns să schimbăm un element din conștiința noastră dogmatică pentru a vedea, imediat, cum se modifică starea noastră duhovnicească și evoluția noastră lăuntrică. Dimpotrivă, cea mai mică abatere de la adevăr din viața noastră lăuntrică, va schimba viziunea noastră dogmatică ^[5].

Dar tot Părintele Profesor Dumitru Stăniloae a tălmăcit și cuvântul următor al Sfântului Cuvios Maxim Mărturisitorul:

Din pricina aceasta marele Apostol îi plânge pe cei, neascultători în cele ce urmează, zicând: “Iar dacă dreptul abia se mântuiește, unde se va arăta necredinciosul și păcătosul?”^[6] “Drept“ numește pe cel credincios și pe cel ce păstrează harul dat lui la Botez, păzind prin multe pătimiri nesmulsă din el înfierea prin Duhul. Iar “mântuire“, harul deplin al îndumnezeirii, pe care-l va da Dumnezeu celor vrednici și pe care abia îl va primi cel ce stăruie cu toată puterea în toate cele dumnezeiești, în sfârșit “necredincios” și “păcătos” numește pe cel străin de harul Evangheliei; “necredincios” pentru necredință în Hristos, iar “păcătos”, pentru făptura cea veche, care se menține vie în el prin stricăciunea patimilor. Sau poate “necredincios” a numit Scriptura pe cel lipsit cu totul numai de cunoștința cea întru Hristos, iar “păcătos” pe cel ce crede, dar calcă poruncile evanghelice, care păstrează curată cămașa nestricăciunii primită prin Sfântul Botez. Locul acestora, al necredinciosului și al păcătosului, nu e cunoscut celor ce cultivă cât de cât cunoștința tainică. Căci cuvântul “unde”, indică desigur un loc, care nu e lipsit de circumscriere spațială (17). Față de locul acestora, locul dreptului se deosebește prin aceea că el nu mai e înfățișat prin cuvântul “unde”, căci dreptul a primit prin har, ca loc mai presus de “unde”, pe Dumnezeu însuși, cum i s-a făgăduit. Căci Dumnezeu nu este “undeva”, ci în chip absolut dincolo de orice “unde” și în El este locașul tuturor celor mântuiți, după cum s-a scris: “Fii mie Dumnezeu ocrotitor și loc întărit, ca să mă mântuiești“. Și tot cel ce nu se va împărtăși de El, spre a primi din relația cu El fericirea (18), va fi asemenea unui mădular al trupului, lipsit cu totul de lucrarea de viață dătătoare a sufletului.

Sau iarăși, odată ce Dumnezeu va fi locul necircumscris, nedistanțat525 și nesfârșit al tuturor celor ce se vor mântui, făcându-se pe Sine fiecăruia pe măsura patimilor însoțite de cunoștință pe care le-a suportat aici pentru dreptate, așa cum se arată sufletul în mădularele trupului, lucrând în ele după capacitatea proprie fiecărui mădular și legându-le la un loc ca să poată exista și susține viața “unde se va arăta necredinciosul și păcătosul“, care sunt lipsiți de acest har? Căci cel ce nu poate să primească pe Dumnezeu în sine ca să lucreze în el fericirea, unde se va arăta, odată ce a căzut de la viața dumnezeiească cea mai presus de veac, de loc și de timp?

Dacă rămânem deci la înțelesul dintâi, la cel afirmativ, credinciosul și păcătosul care se va arăta “undeva“ nu va fi câtuși de puțin liber de viață circumscrisă, el neavând viața cea slobodă de orice circumscriere și dincolo de orice loc. Iar dacă primim înțelesul al doilea, cel negativ, e cazul să întrebăm unde se va arăta necredinciosul și păcătosul, odată ce nu va avea pe Dumnezeu, care îmbrățișează toată viața fericită și care va fi locul tuturor celor drepți? Dacă n-are pe Dumnezeu însuși ca loc, cum se va afla în locașul și în așezământul fericirii din Dumnezeu? Și simplu vorbind, dacă dreptul se mântuiește cu multă greutate, ce se va înțelege de cel ce nici gând n-a avut de credință și de virtute în viața de aici? (19).^[7]

Este evident, după acest cuvânt al Sfântului Cuvios Maxim Mărturisitorul că:

1. Locașurile din casa Tatălui nu sunt topografice, ci ontologice;
2. Nu se va afla acolo nici necredinciosul (ereticul), nici Ortodoxul care nu lucrează faptele dreptei-credințe (împlinind fie toate poruncile lui Dumnezeu, fie pocăindu-se cu durere că nu o face).

Acestea cu siguranță le cunoștea și le și trăia Părintele Profesor Dumitru Stăniloae. Este exclus, așadar, ca sensul pe care dorea să-l transmită prin cuvântul său (răstălmăcit de ecumeniști), ar fi că și ereticii s-ar putea mântui în sensul îndumnezeirii, ar putea fi mădulare ale lui Hristos sau s-ar putea găsi în vreunul din locașurile din Împărăția Cerurilor, casa Tatălui.

Iată ce ne învață și Sfântul Cuvios Simeon Noul Teolog:

69. Într-o zi, pe când stătea în picioare rugându-se curat, iată ce a văzut: se făcea că văzduhul începuse să strălucească; deși era în chilie, i s-a părut că se află în afara ei, în plină zi – însă lucrul acesta se petrecea noaptea, cam pe la ceasul primei veghi. De sus, a apărut strălucind o lumină ca cea a aurorei – o, minunate viziuni ale acestui om! – clădirea și totul restul au dispărut, și el a crezut că nu se mai află în chilie. În stare de extaz, s-a alipit cu toată puterea minții de lumina ce îi apăruse; aceasta devenea tot mai puternică, făcând să strălucească aerul din ce în ce mai tare, și deodată a simțit că a ieșit cu tot trupul său din lumea pământească. Întrucât lumina aceasta continua să strălucească din ce în ce mai tare și devenea deasupra capului său asemeni strălucirii soarelui de la amiază, a văzut că el însuși se afla în centrul luminii, scăldat în lacrimi de fericire, cuprins de o dulceață ce îi învăluia din ce în ce mai mult tot trupul. A văzut cum lumina se unea în chip de nedescris cu carnea lui și pătrundea puțin câte puțin în toate mădularele sale.

Caracterul nemaipomenit al acestei viziuni l-a făcut să se întoarne de la cele contemplate înainte, și să urmărească doar ce se petrece neobișnuit înlăuntrul lui. Așadar, a văzut cum această lumină a ajuns să-i cuprindă treptat întreg trupul, și inima sa, și măruntaiele sale, și să le redea vederii lui numai foc și lumină. Și tot ca atunci când casa a dispărut dintr-o dată, acum lumina l-a făcut să-și piardă simțul formei, poziției, mărimii și înfățișării trupului său; atunci a încetat din plâns. O voce s-a auzit venind din miezul luminii, care i-a spus:

„Așa trebuie să fie preschimbați sfinții, care se vor afla în viață când va răsuna trâmbița cea de pe urmă; odată ajunși în starea aceasta, vor fi răpiți, după cum spune apostolul Pavel”^[8].

70. Câteva ore bune s-au scurs în această stare: preafericitul, în picioare, nu înceta să-l proslăvească pe Dumnezeu în cântări mistice, de la care nimic nu-l putea abate; el contempla lumina slavei care îl învăluia, preafericirea de care sfinții se bucură în veci. A început apoi să cugete și să-și spună în sinea sa: „Oare mă voi întoarce la forma dinainte a trupului meu sau voi rămâne așa cum simt acum?”

Abia și-a terminat gândul că, deodată, a recunoscut că păstra încă forma trupului; așa cum a mai spus, el credea cu adevărat că trupul său se preschimbase în lumină, o lumină fără formă, fără chip, nematerială; el își simțea trupul prezent, dar într-un fel nematerial, ca pe ceva spiritual; i se părea că nu mai are nici grosime, nici greutate, și era uluit că se vede fără trup, fiind totuși în trup.

În același timp, cu aceeași voce ca mai înainte, lumina începu să-i vorbească: „Așa vor fi, după învierea din veacul ce va veni, toți sfinții – îmbrăcați în chip netrupesc în trupuri spirituale, mai ușoare, mai subtile, mai potrivite spre a se înălța, sau mai groase, mai grele, mai înclinate spre pământ; prin aceasta locul și gradul de unire cu Dumnezeu vor fi diferite pentru fiecare”.

[așadar locașurile nu sunt exterioare sfinților. Ei nu sunt luați dintr-un loc și puși într-altul. Are loc o schimbare a lor din unirea cu Dumnezeu prin har, prin lumina necreată. Cuvântul locașuri nu este unul cartografic, topologic sau topografic, ci unul existențial, ontologic. Ei înșiși sunt locașurile lui Dumnezeu. Dumnezeu locuiește în ei și ei în Dumnezeu. – n.n.]

71. Auzind cuvintele acestea și contemplând negrăita lumină a lui Dumnezeu, Simeon, văzătorul divin, robul lui Dumnezeu, a mulțumit Domnului, care i-a înălțat pe oameni făcându-i părtași firii dumnezeiești^[9] și împărăției Sale. Apoi și-a venit în fire și din nou s-a văzut în chilia lui, în același fel și în aceleași condiții ca mai înainte: om în toată ființa lui, cu deosebirea că – așa cum spunea el sub jurământ celor apropiați lui, cărora le împărtășise aceste taine – multe zile după aceea și-a simțit trupul ușor, fără nici o senzație de oboseală, de foame sau de sete.

În același timp, prin aceste minunății el devenea din ce în ce mai locuit de Duhul, fiind copleșit cu harisme dumnezeiești. Era firesc, așadar, ca puritatea extraordinară a minții lui să-l facă să ia cunoștință de aceste viziuni și revelații ale Domnului. Gândirea lui era asemănătoare celei a apostolilor, fiindcă Sfântul Duh îi însuflețea faptele; mai mult, el avea și harul cuvântului care se răspândea de pe buzele lui; întocmai ca apostolii, neștiutor ca și ei, el teologhisea^[10] și îi învăța pe credincioși dreapta credință prin scrieri inspirate.^[11]

Așadar, și după Sfântul Cuvios Simeon Noul Teolog, este exclus ca ereticii să fie în locașurile Părintelui luminii, câtă vreme roadele lor sunt învățături eretice inspirate de demoni.

Să vedem aceasta și după Sfânta Scriptură:

Ap 22,15 Afară câinii și vrăjitorii și desfrânații și ucigașii și închinătorii de idoli și toți cei ce lucrează și iubesc minciuna!

Oare ereticii nu lucrează și nu iubesc minciuna, când învățătura în care ei cred este mincinoasă? Iată, vor fi dați afară din Împărăția Cerurilor (din casa Tatălui Său și a Tatălui nostru) de Însuși Domnul nostru Iisus Hristos (Cel care a spus chiar cuvântul despre multele locașuri din acea casă).

Iată ce ne învață Sfântul Apostol al iubirii:

2 In 1,9 Oricine se abate și nu rămâne în învățătura lui Hristos nu are pe Dumnezeu; cel ce rămâne în învățătura Lui, acela are și pe Tatăl și pe Fiul. 10 Dacă cineva vine la voi și nu aduce învățătura aceasta, să nu-l primiți în casă și să nu-i ziceți: Bun venit! 11 Căci cel ce-i zice: Bun venit! se face părtaș la faptele lui cele rele.

Dacă noi nu trebuie să le spunem ereticilor bun venit și să nu-i primim în casa noastră, cum le va spune oare Dumnezeu bun venit și cum îi va primi în casa Sa, tocmai El care ne învață aceasta? Nu va fi El însuși cea mai bună pildă de împlinire a poruncilor date de El Însuși? Va fi El oare părtaș la faptele cele rele ale ereticilor?

Ga 1:6 Mă mir că așa degrabă treceți de la cel ce v-a chemat pe voi, prin harul lui Hristos, la altă Evanghelie,7 Care nu este alta, decât că sunt unii care vă tulbură și voiesc să schimbe Evanghelia lui Hristos.8 Dar chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o – să fie anatema!9 Precum v-am spus mai înainte, și acum vă spun iarăși: Dacă vă propovăduiește cineva altceva decât ați primit – să fie anatema!10 Căci acum caut bunăvoința oamenilor sau pe a lui Dumnezeu? Sau caut să plac oamenilor? Dacă aș plăcea însă oamenilor, n-aș fi rob al lui Hristos.11 Dar vă fac cunoscut, fraților, că Evanghelia cea binevestită de mine nu este după om;12 Pentru că nici eu n-am primit-o de la om, nici n-am învățat-o, ci prin descoperirea lui Iisus Hristos.

Dacă oricine propovăduiește altceva decât am primit de la Sfinții Apostoli este anatema, adică despărțit de Dumnezeu. Cum să fie uniți cu El ereticii, care tocmai prin aceasta cad (prin strâmbarea înțelesurilor Sfintei Evanghelii și ale Sfintei Predanii)?

2 Co 6,14 Nu vă înjugați la jug străin cu cei necredincioși, căci ce însoțire are dreptatea cu fărădelegea? Sau ce împărtășire are lumina cu întunericul?15 Și ce învoire este între Hristos și Veliar sau ce parte are un credincios cu un necredincios?

Dacă nu are părtășie lumina cu întunericul și cel necredincios cu cel credincios cum se vor preface ereticii (întunecați de minciunile și locuirea în ei a lui Veliar) locașuri transformate de lumina lui Hristos? Dacă noi suntem îndrumați să nu fim la același jug cu cei necredincioși, ne va pune Dumnezeu să fim în același jug al lor înstrăinat de El?

Mt 7,15 Feriți-vă de proorocii mincinoși, care vin la voi în haine de oi, iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori.16 După roadele lor îi veți cunoaște. Au doară culeg oamenii struguri din spini sau smochine din mărăcini?17 Așa că orice pom bun face roade bune, iar pomul rău face roade rele.18 Nu poate pom bun să facă roade rele, nici pom rău să facă roade bune.19 Iar orice pom care nu face roadă bună se taie și se aruncă în foc.20 De aceea, după roadele lor îi veți cunoaște.

Dacă trebuie să ne ferim de prorocii mincinoși, recunoscuți după roadele lor, cum nu ne va feri Bunul Dumnezeu în veșnicie de ei, fiind cunoscuți după roadele lor care sunt învățăturile eretice?

†

Am văzut cu limpezime că, după Sfânta Scriptură și după Sfinții Părinți, multele locașuri din casa Tatălui sunt ocupate numai de Ortodocșii lucrători ai poruncilor și/sau ai pocăinței.

În casa Tatălui nu există locașuri nici pentru necredincioși (eretici), nici pentru păcătoșii nepocăiți (adică Ortodocșii care după ce că nu lucrează poruncile, nu lucrează nici măcar pocăința cu durerea inimii că nu le lucrează, adică cei care cred și/sau declară că acestea sunt imposibil de împlinit, în loc să recunoască și să plângă că ei sunt vicleni și leneși – numiți de Sfântul Simeon Noul Teolog a fi vătămați de eresul nevolniciei).

Cine răstălmăcește cuvântul Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae despre locașurile cele multe din casa Tatălui, susținând că acesta ar fi sugerat că se pot mântui (în sens de îndumnezeire) și ereticii, acela îl acuză pe sfinția sa că ar avea cugetare eretică. Un astfel de acuzator ar trebui ca mai întâi să se lămurească el însuși despre această chestiune (și să înțeleagă că are o gravă înclinare a înțelegerii spre stricătoarea de minte erezie a ecumenismului) mai înainte de a acuza pe alții (preacucernici și preaevlavioși) de această panerezie a timpului nostru.

Îi recomandăm pentru lămurire cuvântul Sfântului Ierarh Ignatie Briancianinov despre această problemă, pe care îl poate găsit aici:

https://teologiepastorala20102014.wordpress.com/2013/06/22/ii-fara-sfantul-botez-ortodox-nu-ne-mantuim/

Din Proloage, luna noiembrie în 22 de zile:

 

Întru această zi, cuvânt al Sfântului Efrem, despre lăcașurile cele de dincolo.

Mântuitorul numește „multe lăcașuri” (Ioan 14,2) ale Tatălui, măsurile deosebite de înțelegere ale minții celor ce se sălășluiesc în lumea de dincolo, vreau să spun, adică, despărțirile și deosebirile întru care se vor desfăta ei cu mintea. Că nu cu deosebirea locurilor a zis „multe lăcașuri”, ci cu treptele darurilor. Că precum fiecare se desfătează de razele soarelui acestuia simțit, după curăția puterii celei văzătoare a ochiului și, precum într-o casă un felinar strălucește o singură lumină, neîmpărțindu-se în multe străluciri, așa și în veacul cel ce va să fie, toți drepții se vor sălășlui într-o singură bucurie cu nedespărțire. Și fiecare, după măsura sa, este luminat de un singur soare gândit, și după vrednicie, gusta bucurie și veselie ca dintr-un singur aer un singur loc, un singur scaun, o singură privire și o singură formă. Și nu vede cineva măsurile celui ce îl întrece, nici ale celui mai jos decât dânsul, că nu, văzând darul cel covârșitor al prietenului, sau lipsa sa, să se facă lui acestea pricină de întristare și de mâhnire. Să nu dea Dumnezeu să fie una ca aceasta acolo unde nu este întristare, nici suspin, ci fiecare se veselește înlăuntru, după darul cel dat lui, după măsură sa. Așa este rânduiala Împărăției, așa este și rânduiala gheenei și nu este alta rânduiala, care să mijlocească între ele, fără numai felurimea deosebirii răsplătirilor.

Și dacă aceasta este adevărat, precum și este adevărat, apoi ce lucru mai nebunesc este și mai fără de minte decât cei ce zic: „Destul îmi este să scap de gheenă, ca, de a intra în Împărăție, nu duc grijă! Ca a scăpa de gheenă, aceasta este însăși intrarea în Împărăție. Precum și, a cădea în Împărăție, este a intra în gheenă”. Că nu ne-a învățat pe noi Scriptura că sunt trei locuri! Ce, dar, ne-a învățat? Iată: „Când va veni Fiul Omului întru slava Sa, va pune oile, adică de-a dreapta Sa, iar iezii de-a stânga! Că n-a zis trei rânduieli, ci una de-a dreapta și una de-a stânga. Și a despărțit hotarele lor, după sălașurile lor, zicând: „Că păcătoșii se vor duce în osânda veșnică, iar drepții în viața veșnică vor străluci ca soarele”. Și iarăși: „Vor veni de la răsărituri și de la apusuri și se vor așeza în sânurile lui Avraam, în Împărăția cerurilor, iar fiii împărăției vor fi aruncați intru întunericul cel mai din afară, unde este plânsul și scrâșnirea dinților” (Matei 8,1). Dumnezeului nostru slava!

^[1] Schimbă direcția cunoașterii naturale.

^[2] Preot Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Filocalia, sau culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvîrși, Ed. IBM al BOR, București, ³1980, Vol. III, pp. 390-391.

^[3] 504 Ioan 14. 2. ; Luca 17.21.

^[4] Preot Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Sfântul Maxim Mărturisitorul, Filocalia, sau culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvîrși, Ed. APOLOGETICUM, ⁴2005, Vol. II, pp. 253-254.

^[5] Maxime Egger, Moscova-Paris, De la credința copilăriei la pasiunea picturii, în vol. S-a dus să-l vadă precum este, trad. de Aniela Siladi, Ed. Renașterea, Cluj-Napoca, 2013, p. 72.

^[6] 1 Ptr 4,18 Și dacă dreptul abia se mântuiește, ce va fi cu cel necredincios și păcătos?

^[7] Preot Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Filocalia, sau culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvîrși, Ed. IBM al BOR, București, ³1980, Vol. III, pp. 375-377.

^[8] 1 Tesaloniceni 4,17.

^[9] 2 Petru 1,4.

^[10] Vorbea despre Dumnezeu.

^[11] Sfântul Cuvios Nichita Stithatul, Viața Sf. Simeon Noul Teolog, Ed. Herald, București, 2003, pp. 139, 88-91.