I.    Teolog este…

Dar pentru a înțelege corect toate aceste taine este nevoie să fim cu adevărat teologi, nu doar proprietarii unei diplome de teologie. Ce trebuie să facem pentru aceasta, ne învață tot bătrânul nostru, Părintele Profesor Dumitru Stăniloae Teologul, ca în Pateric: „Zis-a un bătrân”

‎

3. ‎      ‎— Călugărul care laudă neîncetat pe Dumnezeu și se roagă pentru mîntuirea ‎oamenilor, poate fi numit teolog, după Sfinții Părinți?‎

‎—‎      Da. Dar nu numai călugărul, ci orice credincios care are necontenit pe ‎Dumnezeul cel adevărat în cugetul său și se înfrînează de la tot ce este contrar ‎voii Lui este considerat teolog.

Arhim. Ioanichie Bălan, Convorbiri Duhovnicești, vol. 1, Ed. Episcopiei Romanului Și ‎Hușilor, ²1993, s.l., p.‎ 182.

O întâlnire duhovniească la mormântul Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae

Extrase dintr-un interviu cu Părintele Nicodim Bujor preluat din Lumea Credintei, anul IV, nr. 4 (33) Aprilie 2006

– Părinte Nicodim, cum v-ați hotărât spre monahism?

– Dorința părintelui Gala Galaction a fost să mă călugăresc. El îmi era duhovnic. Parcă îl văd cum spovedea în cimitirul de la Radu Vodă. Era și singurul profesor universitar care predica desăvârșirea prin voturile monahale: sărăcia, fecioria și ascultarea. Când ținea conferințe în sala Mihai Viteazu a Facultății de Teologie, nu mergeam niciodată singur, ci împreună cu d-l Teodor Dan, inspector la Culte, cu doamna Evloghia Țârlea, cu familiile Fișta și Zega, care ajutau zilnic cantina săracilor. Această cantină a patriarhiei a funcționat 40 de ani în strada Sfinții Apostoli și aici erau primiți zilnic să ia masa 150 de oameni săraci. Ca student, ajutam și eu. Marțea și miercurea alegeam grâul, joia și vinerea îl fierbeam, iar noaptea frământam pentru sâmbătă 20 de colive de sufletul voievozilor și eroilor neamului.

– Și totuși cum ați intrat în mânăstire?

– Era o zi luminoasă de septembrie, în anul 1942, când Părintele Gala Galaction, care slujea la Radu Vodă, m-a adus de mână și m-a prezentat părintelui Melchisedec Dumitriu, secretarul Patriarhului Nicodim Munteanu. Când m-a văzut așa slăbuț, acela a zis: Ce va face el în mânăstire?însă Părintele Gala Galaction îmi amintesc că a replicat: Găina asta mică, să vedeți ce ouătoare are să fie!

(…)

– Ce ascultare vi s-a rânduit?

– Eu aveam ascultarea să predic și să hrănesc săracii. Chilie mi s-a dat la arhondaric cu vedere spre cimitir. Arhondar era Părintele Gherman Jardan din Basarabia, fost stareț la Balaciu. În tinerețe, ca diacon, acesta slujise în prezența Țarului Nicolae. El m-a întrebat: Câte limbi știi? I-am răspuns: franceză, germană, greacă, latină și ebraică. Acum ai să înveți o limbă nouă: sapă, hârleț, târnăcop – mi-a răspuns cu drag Părintele.

Împreună cu Părintele Roman Stanciu, viitorul episcop vicar, trebuia să trecem pe la ferestrele chiliilor, anunțând slujba: Vremea cântării, ceasul rugăciunii!, și să nu plecăm până nu auzeam răspunsul: Amin!, semn că acela se trezise. Slujba de noapte începea la 11 și se termina pe la 3 dimineața. Urma o pauză după care se făcea Sfânta Liturghie. Tot timpul am dormit îmbrăcat în rasă, ca un soldat.

– Nu era greu?

– Nu mă simțeam în trup. Am trăit zile și nopți ca într-o nuntă divină. Vedeam toată atmosfera Mânăstirii Cernica într-o lumină mare.

– Știați ceva despre Sfântul Calinic înainte de a intra în Mânăstirea Cernica?

– Pe Sfântul Calinic l-am știut înainte de canonizare. Citisem o broșură reeditată de protoiereul Lungulescu, după scrierile părinților Protasie și Casian Cernicanul, ultimii cronicari ai Țării Românești, cum i-a numit Nicolae Iorga.

După ce am intrat în mânăstire, spălând într-o zi pe jos în biserică, am găsit sub scaunul arhieresc un sul de hârtie scris cu literă chirilică, vechi de peste 100 de ani, pe care l-am transliterat. Era un model de spovedanie întocmit de Sfântul Dimitrie al Rostovului, de pe vremea Sfântului Calinic, model pe care îl folosesc și astăzi ca îndrumar.

– Ce ne puteți spune despre pregătirile pentru canonizarea Sfântului Calinic din 1955? Cum s-au așezat sfintele moaște în raclă?

– Totul s-a petrecut în pridvorul bisericii. Mitropolitul Efrem al Basarabiei ungea fiecare os cu mir. Eu le ștergeam cu procovețe, iar Părintele Augustin Mateescu, eclesiarhul, le așeza în raclă. Peste noapte a venit autopsierul pentru a le așeza în poziție anatomică. Sfintele moaște au fost legate cu fir de aur, însă eu nu am fost de față personal.

Îmi amintesc totuși că în mormânt nu s-a găsit un omoplat al Sfântului. Mai târziu, starețul Mânăstrii Frăsinei, Părintele Simeon Combie, a mărturisit că este la ei, la Frăsinei, și că părinții îl luaseră la parastasul de 7 ani al Sfântului.

– Cum a fost canonizarea Sfântului Calinic?

– La început canonizarea s-a dorit în București, la Biserica Sfântul Spiridon Nou, dar exista temerea că, de mulțimea lumii, s-ar fi blocat circulația, așa că slujba s-a făcut la Cernica. Într-adevăr, au fost mii de pelerini. Cele 60 de autobuze care au plecat dimineața din București către Cernica n-au mai putut întoarce de mulțimea oamenilor. Nu mai încăpeau în curtea mânăstirii și stăteau și pe câmp în genunchi. Securitatea, ordonată de duhul rău, ne înspăimânta mereu: Să vedeți ce o să pățiți! N-am ținut cont de prezența securiștilor. Era prima canonizare! Eram când într-o insulă, când în alta. O parte din securiști se urcaseră pe acoperiș, alții în copaci. Erau și soldați îmbrăcați civil.

Au venit părinții de la Frăsinei. Au venit și maicile de la Țigănești și de la Ciorogârla. Maicile de la Pasărea au mers noaptea, 8 kilometri prin pădure, ca să ajungă la timp. Au venit Părintele Dumitru Stăniloae, exarhul Vasile Vasilache și credincioși din toată țara.

Nu mai era nici un loc de cazare. Noi, părinții dormeam pe dușumele. S-a pus fân în podul mânăstirii și oamenii au dormit pe fân.

– Cum a fost slujba propriu-zisă?

– Au fost patru coruri. Altarul, strănile (din stânga și din dreapta) și cafasul. Ierarhii erau așezați în sfântul altar în două cercuri. La străni cântau maicile. Diaconii dădeau răspunsurile din biserică. Unul era la cafas, altul într-o strană, altul la cealaltă, precum păsările. Diaconul Niculescu era bas, un diacon din Oltenia era bariton. Evghenie, care absolvise și Conservatorul, era sopran și urca foarte sus, până la si, do. De la Chișinău a venit un arhidiacon, Ursache. Când a rostit din altar Slavă Ție, Celui Ce ne-ai arătat nouă Lumina…, au tremurat geamurile bisericii.

A participat Patriarhul Chiril al Bulgariei, care era doctor în teologie la Cernăuți, bătrânul Patriarh Iacob al Antiohiei și Hrisostom al Atenei, care a stat pe un scaun în fața catapetesmei. A fost prezent și Mitropolitul Grigore de Leningrad, care, fiind bolnav cu inima, la întoarcere a răposat în avion.

Îmi amintesc că s-a slujit cu Sfânta Evanghelie care se păstrează în muzeu dăruită mânăstirii de Elisabeta (Safta) Brâncoveanu.

Era atâta lume încât curgea apa pe pereți. Tavanele, turla erau ude.

– Care a fost momentul din slujbă care v-a emoționat cel mai mult?

– Racla cu moaștele Sfântului Calinic a stat în mijlocul bisericii până la vohodul mic. Apoi a fost dusă în sfântul altar și așezată în picioare la scaunul arhieresc. La slujbă Patriarhul Iustinian a invitat și pe ierarhii din garda veche, ținuți pe atunci la distanță de regimul comunist. Când a venit vremea să se citească Apostolul, de bucuria revederii, ierarhii vorbeau în altar unul cu altul și au uitat să răspundă la: Să luăm aminte!Eu slujeam și atunci l-am văzut pe Sfântul Calinic în picioare lângă tronul arhieresc dând binecuvântarea: Pace tuturor! Nu știu câți și-au dat seama de lucrul acesta în forfota aceea, dar n-am să uit niciodată această minune!

– Ați mai trăit personal minuni ale Sfântului Calinic?

Odată eram la masă cu niște părinți și bârfeam. Pe masă erau niște pești mici și îi întrebam: Măi, unde sunt părinții voștri? și tot noi răspundeam, ca în locul peștilor: La stăreție, la econom, la eclesiarh. Atunci Sfântul Calinic a apărut rezemat de tocul ușii și a zis: – Voi credeți că sunteți de capul vostru? Nimic nu mișcă în mânăstirea asta fără știrea mea. Mai târziu, auzind ucenicul de la stăreție de glumele noastre, s-a mâhnit și a hotărât că nu va mai mânca niciodată pește.

Chiar după canonizare, un grup de credincioși de la Brașov m-au chemat la casa Sfântului Calinic și acolo, la fântână, mi-au istorisit cum au văzut ei canonizarea în ceruri făcută de îngeri. Mare răzvrătire făcuseră duhurile rele pentru această canonizare!

Mai sunt și altele, dar sunt cumva personale și pentru mine istoria nu s-a încheiat…

– Când și cum ați început să scrieți Acatistul Sfântului Calinic?

De acatist m-am apucat înainte de canonizare, după ce am primit vestea că Sfântul Calinic urmează să fie canonizat. Am lucrat la el cam un an de zile, însă l-am scris pentru necesitatea sufletului meu, nu ca să îl public. După canonizare, cum eram adunați la stăreție, am venit cu proiectul de acatist și, spre bucuria tuturor, Părintele stareț, arhimandritul Atanasie Gladcovski, a zis: Să-l ascultăm! Și așa acatistul s-a citit în biserică. Acatistul trebuie mult completat. După cuvântul Sfântului Ioan Evanghelistul, nu ar încăpea cărțile în lumea aceasta, așa de mare este Sfântul Calinic.

Autor: Silviu-Andrei VLĂDĂREANU^[1]

Dar credeți că hotărârea pentru canonizarea Sfântului Ierarh Calinic a fost luată cu ușurință? Nimic nu se face în Sfânta Biserică fără durere și fără veste de sus. Iată despre ce minune a Sfântului am aflat, care a dus la hotărârea Sfântului Sinod să-l canonizeze, pe care Părintele Nicodim, din smerenie, a ascuns-o spunând doar atât: Mai sunt și altele, dar sunt cumva personale și pentru mine istoria nu s-a încheiat…

Când ne-am dus la Sfintele Moaște ale Sfântului Cuvios Dimitrie, în 2010, am trecut și pe la Sfântul ierarh Calinic. În Sfânta Biserică o femeie îmbrăcată în negru ne tot urmărea. Unde mergeam noi venea și ea, unde ne opream noi stătea și ea. Privindu-o cu coada ochiului mi-am zis că ori e vreo cerșetoare, ori vreo smintită, săraca… nu știam cum să scap de ea. M-am dus la iconostas și am vrut să mă închin la Sfintele Icoane, ea în spatele meu… ce să-i fac? Abstracție… Fac câteva închinăciuni, ea face la fel. Am făcut la închinăciuni până am reușit să uit de ea. Ajuns la o Sfântă Icoană m-am întrebat în sinea mea:

–          A cui Icoană o fi, că nu e canonică și nici nu se vede scrisul?

–          Sfinte Nicolae, miluiește-ne pe noi! (strigă ea)

Într-adevăr era Sfântul Nicolae. Mă duc la alta, n-am recunoscut-o, eu mă întreb în taină, femeia… tot așa, îmi răspunde strigat.

–          Măi… asta nu-i nebună degeaba…

Ne-am dus în curte, ea… ca râia… după noi…

–          Ei dacă nu scap eu de tine… ia să văd eu ce-i cu tine!

Și i-am zis cu voce tare:

–          Doamne ajută!

–          Slăvit să fie Domnul!

–          Cum vă cheamă?

–          Elena… păcătoasa…

Dintr-o vorbă în alta am aflat mai multe decât mă așteptam, și toate de folos, cel mai mult ajutându-mi duhul ei simplu, dar foarte înțelegător. O teologie țărănească, dar Ortodoxă… desigur culeasă din dureri.

Locuia în localitatea Corbeni județul Argeș. Fiind orfană, în tinerețe a ajuns slujnică în casa unor latini bogați. Trebăluia prin casă și avea grijă de cele două fetițe ale familiei, pe care le învăța și credința în Dumnezeu, bine înțeles că Ortodoxă, prin cântări duhovnicești. Deși era iubită, ca om, de stăpâni săi, totuși Ortodoxia îi râcâia și i-au dat un ultimatum:

–          Ori renunți să cânți și să vorbești despre Ortodoxie, ori te dăm afară!

–          Iertați-mă…

Dar seara fetițele care o iubeau din toată inima și mai ales îndrăgeau vorba ei simplă, dar trăită, despre Dumnezeu (cum nu întâlniseră în trista și falsa lor credință) au început să o roage la culcare:

–          Hai mai cântă-ne ceva!

–          Dar se supără tatăl vostru…

–          Nu-i spunem nimic, dar mai cântă-ne ceva!

S-a gândit că dacă nu le va vorbi de Dumnezeu o să dea socoteală că s-a rușinat de El și a început să le cânte.

–          Ieși afară!

Iubitorul de papă trăgea cu urechea la ușă să vadă dacă Elena ascultă mai mult de el, sau de Hristos. Sora a plecat, dar n-a deznădăjduit. A alergat și ea la Sfinții ei.

La Biserică l-a cunoscut pe Nicolae. El era un om mult mai în vârstă, credincios, dar ajuns sărac fiindcă, din blândețe, a fost înșelat în moștenirea părintească de fratele lui și s-a gândit că dacă acesta îi cere haina să-i dea și cămașa. Se căsătoresc, dar hotărăsc să trăiască în curăție până la moarte. Ei vor locui într-o căsuță modestă pe care Nicolae reușește să o ridice la Corbeni. Anii trec, Nicolae se îmbolnăvește, paralizează și moare după numai trei luni și jumătate de boală. Și așa Elena, bătrână și bolnavă la rândul ei rămâne singură în căsuța de la Corbeni. Acum, pe lângă singurătate, bătrânețe și boală, Sora Elena îndură multe prigoniri și de la vecinii ei, niște rudari adventiști care ar vrea să-i răpească și singurul ei bun: credința cea dreaptă. Îi țin calea, îi fac șicane prin primărie. Acolo i se spune că toate s-ar rezolva… dacă ar trece la adventiști. Într-o iarnă, fiindcă stă pe deal, cărând pe gheață micile ei provizii, a alunecat și i s-a rupt mâna. Nu a putut să-și facă nici focul.

Cu toate acestea Elena este senină. Și-a păstrat aceleași obiceiuri ca în tinerețe. Se roagă, cântă și face pelerinaje pe la mănăstiri. O mică pustnică de sat. Istorisește viu istorisiri cu sfinți, minuni pe care le-a trăit de-a lungul vieții și povestiri cu tâlc. În povestiri expune chiar adevăruri teologice, dar într-un limbaj cât se poate de natural, accesibil tuturor, cum spunea un bătrân: „Babele cu coliva au biruit moartea, arătând că este viață după moarte și înviere, fiind mai învățate decât mulți teologi”.

În toate greutățile Elena aleargă la rugăciune și post, întrebându-se unde a păcătuit. Când îi spuneam și noi câte ceva de Dumnezeu imediat sorbea cuvintele. Pentru astfel de oameni creștinismul nu este un teanc de cărți din bibliotecă, bifate la activ, ci… viața lor.

Soțul Elenei, Nicolae, a fost martor ocular la descoperirea moaștelor Sfântului Calinic. Așa că Elena ne-a povestit câte ceva în legătură cu acel moment:

Părintele Nicodim Bujor este cel care s-a ostenit mult pentru canonizarea Sfântului Ierarh Calinic. El i-a alcătuit slujba și acatistul. Prin sfinția sa a fost descoperit Sfântul Calinic. Pentru acest lucru a fost urât și a avut multe de îndurat de la frații invidioși. A trebuit chiar să plece din mănăstirea Cernica. Dar, Dumnezeu l-a adus înapoi pentru că în această mănăstire (metania  și frontul cel mai activ de luptă ale sfinției sale) trebuia și dorea să moară (2010).

Iată ce a povestit Sora Elena despre toate acestea:

«-          Părintelui i s-a arăt Sfântul Calinic, că el îi purta viața lu’ Sfântu’ Calinic.

–          Da!

–          Și i-a spus că să-l scoată din mormânt. „Păi cum?” „Du-te la stareț și spune-i!” „Păi, cum să mă duc sfinte, că nu mă crede.” „Ba, te crede!” Și s-a dus și i-a spus. Și a zis: „Nu cred părinte! Nu cred!” După aia: „Du-te la patriarh!”. S-a dus și la patriarhul Justinian. S-a dus și la patriarh. Când s-a dus: „Nu cred părinte! Nu cred!” Dacă-i așa, atunci Sfântul Calinic a făcut minunea. Într-o noapte, fără vânt, fără nimica, turlele de la biserică au venit jos.

–          Turlele de la biserică?

–          Turlele de la biserică au căzut jos. Amândouă. Dar știi cum au căzut? Au căzut așa… ca și cum iei căciula de pe cap și o pui așa. Nu s-au rupt. Au căzut așa ca și cum iei căciula de pe cap, fără să o strice.

–          Ca și cum cineva ar fi luat-o și ar fi pus-o jos?

–          Așa. Și una și alta. Una colo și una colo.

–          Ăsta chiar a fost semn.

–          Și doi brazi erau în fața bisericii și amândoi brazi i-a rupt așa. De aici așa, rupți cu fața încoace.

–          Înspre turle?

–          Da, spre clopotniță. Fără ca să să fie vânt sau ceva.

–          Au căzut turlele fără vânt?

–          Fără vânt și brajii ăia tot fără vânt, rupți jos.

–          Da?!!!

–          Când au văzut așa nu au mai avut ce face. Semnu’! Că au zis că vor semn. Nu au mai avut ce face. A dat sfoară prin toate țările: de la Ierusalim, din Grecia. Toți patriarhii, mitropoliții să vie să-l scoată pe Sfântul Calinic, pentru că nu se mai poate. Atunci cu Sfântul Calinic a scos mai mulți și de prin Ardeal. Mai mulți sfinți a făcut atunci, nu numai pe Sfântul Calinic. Câtă lume a fost de nu aveau loc aici! S-au urcat pe case… Lume multă, multă, multă era…

–          Și pe case erau?

–          Lume, da!

–          Sus pe acoperiș?

–          Pe acolo! Pe case, prin pomi, peste tot. Lume multă ca să vază. Și preoții l-a pus în sicriu și l-a ocolit biserica cu el. Nu știu…Noaptea l-a scos. Nu știu cum l-a scos…Și nu a avut ce face, că dacă a văzut turlele alea cum le-a luat. Și când a venit el, atuncea oamenii lucra la ele să le desfacă ca să poată să le puie înapoi pe biserică. Vedeți! Da, uite așa zice că erau puse. Ca și cum iei căciula din cap și o pui…

–          Doamne miluiește!

–          Doamne miluiește! Dar, părintele Bujor a fost care a fost. El a făcut acatistul. El… Și a fost urât. De aia a plecat de aicia, săracul! Și acuma Dumnezeu l-a adus aicia că trebuie să moară aici.

–          Normal!

–          Dar a fost urât pentru asta, că prin el s-a descoperit Sfântul Calinic. Și acatistul l-a făcut tot el.

–          Și cum era Sfântul Calinic? Erau toate oasele, așa!

–          Eu n-am văzut. El a…

–          Nu v-a povestit bărbatul? Nu v-a zis?

–          Păi, da! Oasele erau oase desfăcute, nu mai era trup întreg.

–          Aha! Aha!

–          Că Sfântul s-a rugat ca să nu rămâie trup întreg. „Să nu aveți voi la ce vă închina!”

–          A, așa s-a rugat Sfântul?

–          S-a rugat, da!

–          Am înțeles!

–          S-a rugat să-i putrezească. „Să nu aveți voi la ce vă închina!” Pentru că mergea cu ucenicul pă munte, pă coastă și ucenicul gândea: „Sfântul ăsta ne rugăm la el, ne închinăm la el.” Și atuncea Sfântul i-a răspuns.

–          Aha! aha!

–          I-a răspuns la gând!

–          Ce frumos e Sfântul Calinic! Doamne, da frumos mai e!

–          I-a răspuns la gând.

–          Da! Da!

–          „Că, lasă că eu m-am rugat la Domnul să-mi putrezească oasele. Să nu aveți voi la ce vă închina!” Vedeți…

–          Dar, Dumnezeu nu l-a ascultat de tot. L-a ascultat, așa, numai un pic. Ca să ne rămână și nouă ceva

–          Să rămână. Sigur!»

Slavă Domnului că ne-au rămas!

(din înregistrarea noastră audio de atunci: 28 octombrie 2010)

Așadar înfricoșător lucru este a vorbi despre sfinți ca nu cumva să minți ascunzând sau exagerând (iar dacă nu sunt canonizați apare și riscul de a pune mintea ta să o facă, substituindu-se înțelepciunii Sfintei Biserici, singura care nu poate greși)… dar groaznic lucru este a tăcea îngropându-le comoara și făcându-te vinovat față de toți cei ce s-ar putea folosi de pilda lor și de rugăciunile lor.

[1] http://www.razbointrucuvant.ro/2011/03/30/s-au-scurs-2-luni-de-la-plecarea-discreta-dintre-noi-a-unui-duhovnic-de-pateric-parintele-nicodim-bujor/#more-23956, joi, 25 iulie 2013.