+

Cu toții suntem singuri.

Stăm în singurătatea noastră, care ni se pare albă, dar ne este tare frig, lipsindu-ne sensul.

Cineva, însă, ne-a trimis un trandafir. Da, este înspinat, dacă îți este frică de necunoscut, poți să nu te atingi de loc de  floare, chiar dacă este așa de frumoasă. Știți? Florile nu silesc…

Dacă însă, curios sau plictisit de frigul singurătății, îl iei în mână, atunci… te înțepi, și mâna ți se face roșie ca și el, fiindcă… este un trandafir înspinat și însângerat. Iar sângele nostru, și al lui, e roșu și cald, fiindcă în el se află viața.

Și viața are ceva în ea… ca de foc.

Astfel că, deși ne doare și sângele nostru tot picură din noi, ne mirăm că nu mai ne este așa de frig și, chiar dacă zăpada o vedem că nu mai este așa de albă, capătă totuși un sens. Sensul urmelor de sânge… prin frig.

Și atunci, cu adevărat noi nu mai suntem singuri, fiindcă acum știm cu siguranță că Cineva ne iubește…

Hristos a înviat!