A TREIA CONVORBIRE A SFINȚILOR CUVIOȘI IOAN CASIAN ȘI GHERMAN AL DOBROGEI CU AVVA CHEREMON

Despre ocrotirea dumnezeiască

După ce am adormit puţin, ne-am dus la slujba de dimineaţă, iar la întoarcere, pe cînd aşteptam pe bătrîn, părintele Ghermanus era foar­te neliniştit că în discuţia anterioară, care ne insuflase o dorinţă foarte

34 — Sfîntul Ioan Casian

 530

 puternică de a trăi şi noi laturile necunoscute ale neprihanei, fericitul bătrîn, printr-o singură afirmaţie, redusese La nimic meritul contribu­ţiei umane, afirmînd că omul, chiar dacă se străduieşte din toate pu­terile către o bună roadă, totuşi nu poate fi stăpînul binelui, dacă nu 1-a primit pe acesta din dăruirea harului divin şi nu ca rezultat al stră­daniilor sale. Cînd fericitul Cheremon a venit în chilie, ne-a găsit fră-mîntînd cu mare interes această problemă. Fiindcă a simţit că noi încă discutăm pe şoptite ceva, a făcut mai repede decît de obicei slujba de rostire a psalmilor şi a rugăciunilor şi ne-a întrebat ce ne tulbură.

Atunci Ghermanus a zis : Este atît de sublimă cea mai de seamă virtute despre care aţi vorbit în discuţia din timpul nopţii, că ni se pare peste putinţă să credem, dacă pot spune aşa, în înfăptuirea ei şi ni se­pare (iertaţi-mi cuvîntul) fără noimă, dacă plata muncii, adică desăvîr-şirea neprihanei, care cere atîta sudoare şi osteneală, nu se atribuie în mod special ostenitorului pentru ea. Ar fi absurd dacă, de exemplu, am văzut pe un -agricultor dăruit cu sîrg neîntrerupt muncilor cerute de ţa­rina sa, să nu-i atribuim şi roadele ţarinei sale ³.

3. XIII, II, p. 295. Cu acest capitol Sfîntul Casian începe expunerea doctrinei ortodoxe despre mîntuire prin har, credinţă şi fapte bune pentru discipolii săi, împo­triva doctrinei augustiniene care, oarecum, face abstracţie de credinţă şi mai ales de faptele credinciosului, în cadrul predestinaţianismului. Sfîntul Casian a mai expus-o în cartea a XII-a despre «Rînduielile chinovitice» şi în a XIII-a Convorbire duhovni­cească. Noi am amintit această învăţătură atît în Prefaţa generală şi în cea specială a voi. III, cît şi în Introducerea la cest volum — în afară de studiul amintit, publicat sub titlul «învăţătura Sfîntului Ioan Casian despre raportul dintre har şi libertate», în «Telegraful Român» (Sibiu, 1955, pp. 306—316). In acest din urmă studiu am amin­tit recenzia Patriarhului dr. Iustin Moisescu, profesor la Varşovia şi apoi la Suceava şi Bucureşti, făcută în 1937 studiului vestitului său profesor D. Balanos şi intitulat «Este eretică învăţătura lui Ioan Casian despre gratie ?» In această notă plecăm de la concluziile Convorbirii a XIII-a a Sfîntului Ioan Casian, pe care le confirmă şi le dezvoltă recenzia studiului profesorului D. Balanos, opera de altă dată a Patriarhului dr. Iustin Moisescu : «…Lucrarea darului dumnezeiesc constă în primul rînd în aceea că fiecare este înflăcărat de dorinţa a tot ceea ce este bine, dar că depinde de libertatea noastră de alegere să înclinăm într-o parte sau în cealaltă. (Din text se poate adăuga că partea negativă o constituie slăbiciunea păcătoasă). în al doilea rînd este harul dumnezeiesc, cel prin care pot fi traduse în faipte virtuţile dar aşa încît să nu se ni­micească puterea liberei voinţe. Iar în al treilea rînd depinde de darurile lui Dumnezeu să se stăruie în virtuţile dobîndite, dar aşa încît libertatea să nu se simtă. înrobită. Astfel trebuie să credem că Dumnezeu săvîrşeşte toate în toţi, îndrumîndu-ne, ocro-tindu-ne şi apărîndu-ne fără însă să înlăture libertatea voinţei, pe care El însuşi ne-a dăruit-o» (XVIII, 4-5). Augustinienii, ca Prosper al Aquitaniei, în «Contra CollatoTem» şi «Responsiones ad capitula objectionum Vicentinianorum» (P. L. 51, 177—186) au obiec­tat fals că, după cădere n-a mai rămas nimic bun în om şi mai ales nu mai poate avea o iniţiativă bună şi de aceea el nu mai este în stare de nimic bun fiindcă libera voinţă şi înclinarea şi spre bine au dispărut. La care Sfîntul Casian a răspuns că omu­lui i-a rămas la cădere «semina virtutum» (seminţele virtuţilor) şi libera voinţă, care colaborează în mod liber cu harul dumnezeiesc. Predestinaţia este denumită de el drept «ingens sacrilegium» (mare pîngărire). Nici conciliul particular de la Orange (din 529),

 

531

Cheremon. Prin însuşi acest exemplu pe care l-aţi dat se dovedeş­te că osteneala omului nu îndeplineşte nimic fără ajutorul lui Dumnezeu. într-adevăr, nici agricultorul, care şi-a cheltuit toate ostenelile în cul­tivarea pămîntului, nu va putea pune bunul mers al semănăturilor şi bel­şugul roadelor numai pe seama hărniciei sale, despre care ştie că adesea poa’te fi zadarnică, dacă nu este ajutată de ploi prielnice şi de senină­tatea liniştită a cerului. Am văzut nu rareori cum roadele crescute şi coapte au fost răpite oarecum din mîinile celui care se trudise pentru ele şi că n-a ajutat la nimic sudoarea şi strădania neîntreruptă 3 mun­citorilor, fiindcă n-au avut asupra lor ocrotirea Domnului. 2. Aşadar, după cum agricultorilor leneşi, care nu-şi ară ogorul la timp, milosti­virea divină dă acest belşug de roade, la fel nu le va fi de folos munca de zi şi noapte celor harnici, dacă n-a fost ajutată de mila Domnului. în aceasta, trufia omenească să nu se socotească totuşi pe aceeaşi treap­tă cu harul divin şi să nu încerce prin aceasta să preitindă partea sa din darurile lui Dumnezeu. Să nu .creadă omul că munca sa este pricina dărniciei di^rine şi să nu se laude că belşugul roadelor este un rezul­tat al hărniciei sale. 3. Să cîntărească şi să cerceteze fără părtinire şi va afla că nici măcar munca depusă în dorinţa lui de îmbogăţire n-ar fi fost un rod al puterilor sale, dacă nu l-ar fi întărit ocrotirea Domnu­lui în îndeplinirea tuturor lucrărilor agricole şi ar fi foslt fără urmare voinţa şi puterea lui, dacă bunăvoinţa dumnezeiască nu i-ar fi fost ală­turi în ducerea la bun sfîrşit a lucrărilor, care uneori sînt zădărnicite de secetă, sau de mulţimea prea mare a ploilor. 4. De vreme ce şi puterea ploilor şi sănătatea corpului şi îndeplinirea tuturor lucrărilor şi rodni­cia lor au fost date de Domnul, trebuie să se roage să nu i se întîmple cum este scris : «Cerul să nu se facă de aramă şi pâmintul de fier ; să nu mănînce viermele ceea ce a rămas lăcustei şi omida ceea ce a rămas viermelui şi rugina ceea ce a rămas omizii». Dar nu numai în aceasta

(v. Mansi t. VIII, 712 B — 718 C), nici confirmarea lui din sec. al XVII-lea (vezi A. E. Amann, în D.T.C. t. XIV, 1941 col. 1796) n-a putut convinge lumea catolică de semi-pelagianismul Sfîntului Casian din două motive: întîi pentru că argumentele predesti-natianiste sînt greşite şi pentru Romano-catolicism, ele fiind valabile numai pentru Calvinism în special şi pentru Biserica Reformată în general ; al doilea, pentru că în­văţătura Sfîntului Ioan Casian este aceea a Bisericii Răsăritene şi acest adevăr poate fi demonstrat prin citaţii din. scriitorii şi Părinţii Origen, Macane Egipteanul, Chirii al Ierusalimului, Vasile cel Mare, Grigore de Nyssa şi Ioan Hrisostomul, Isidor Pelusio-tul, Ioan Damaschinul, apoi din scriitori bisericeşti de mai tîrziu ca Teofilact, Partenie al Constantinopolului, Dositei al Ierusalimului… Amintim în plus faptul că adversari ca Prosper al Aquitaniei, ei înşişi s-au văzut siliţi să respecte pe marele îndrumător al creştinătăţii din punct de vedere duhovnicesc j în acelaşi timp au fost taxaţi ca necinstiţi de teologi cu autoritate din vremea noastră ca O. Chadwick, în op. cit., p. 135, unde scrie :  «El (Prosper) atribuie lui Casian, ceea ce Casian n-a învăţat».

 532 osteneala şi priceperea agricultorului au nevoie de ajutorul dumneze-irii. Chiar şi atunci cînd ogorul i-a dat din belşug roadele sale, dacă intervin întîmplări nedorite, nădejdile i se vor spulbera şi se va vedea înşelat în speranţele sale chiar după ce a adunat recolta, care poate să se strice fie pe arie, fie în hambare. 5. Din aceasta se înţelege limpede că începutul atît al gîndurilor, cît şi al faptelor bune este de la Dum­nezeu, Care ne insuflă cu voinţa, Sa sfîntă şi ne dă puterea şi prilejul de a îndeplini tot ce dorim în chip drept : «Toată darea cea bună şi tot darul desâvîrşit de Sus este, coborîndu-se de la Părintele luminilor», care începe cele bune, le urmăreşte şi le desăvîrşeşte în noi, precum spune Apostolul: «Iar Cel care dă sâmmţa semănătorului şi pîine spre mîncare vă va da şi va înmulţi sămînţa voastră şi va tace să crească roadele dreptăţii voastre». 6. Datoria noastră este să urmăm cu umilin­ţă harul lui Dumnezeu, care ne ocroteşte zilnic, sau să ne împotrivim «cu cerbicea tare şi cu urechile netăiate împrejur», precum este scris, meritînd a auzi cuvintele lui Ieremia : «Oare cel care cade nu se va ri­dica ? sau cei ce s-a îndepărtat nu se va întoarce ? De ce dar acest popor din Ierusalim s-a îndepărtat de Mine cu atîta încăpăţînare ? Ei şi-au în­tărit cerbicele lor şi n-au voit să se întoarcă».

Ghermanus. Acestui înţeles, a cărui evlavie nu poate fi pusă la în­doială de noi, se pare că-i stă în cale faptul că tinde la nimicirea liber­tăţii noastre de alegere. Căci pe mulţi dintre păgîni, care nu merită ha­rul ajutorului divin,, îi vedem strălucind nu numai prin virtuţile cum­pătării şi ale răbdării, dar, ceea ce este şi mai de mirare, chiar prin ne-prihană. Cum este de crezut că acestea le-au fost atribuite ca dar de către Dumnezeu, după ce le-a fost luată în robie libertatea voinţei, cînd ştim, pe baza celor citite şi auzite, că următorii înţelepciunii acestei lumi, necunoscînd nu numai harul lui Dumnezeu, dar chiar pe Dum­nezeul cel adevărat, pe cît se spune, au căpătat cea mai înaltă curăţie a castităţii prin puterea propriei lor osteneli ?

Cheremon. îmi place că voi, înflăcăraţi de cea mai mare dragoste de a cunoaşte adevărul, afirmaţi chiar unele idei greşite, dar prin a că­ror combatere apare mai bine dovedită şi, ca să zic aşa, mai bine cer­cetată puterea credinţei creştine. Ce înţelept s-ar folosi de propoziţii a;tît de contrare, încît să creadă că puritatea cerească a castităţii, des­pre care ieri afirmaţi că nici prin harul lui Dumnezeu nu se poate do-

 533

 bîndi, a fost însuşit chiar de păgîni, prin propria lor putere? 2. Dar fiindcă, fără îndoială, din dragoste pentru a cerceta adevărul faceţi ase­menea afirmaţii, ascultaţi ce avem de spus despre ele. Mai întîi nu este de crezut că filosofii au dobîndit această neprihană pe care o cerem noi şi adăugăm la acestea că nu numai desfrînarea, dar nici măcar necură-ţia nu este pomenită printre noi. Ei au avut o mică parte de nepirihană şi anume înfrînarea trupească, prin care-şi interziceau numai împreu­narea. Dar această curăţie lăuntrică şi neîntreruptă a minţii şi a tru­pului n-au putut s-o dobîndească nu spun cu fapta, dar nici cu gîndul. 3. Acel Socrate, cel mai faimos dintre ei, după cum spun ei înşişi, n-a roşit să mărturisească despre sine aceasta. Un fizionomist uitîndu-se la el, a zis : «Iată ochi de stricător al copiilor». Discipolii lui s-au repe­zit la fizionimislt, voind sa răzbune ocara adusă dascălului lor, dar se zice că acesta i-a oprit spunîndu-le; «Lăsaţi-1 prieteni, căci aşa sînt, dar mă stăpînesc». Se dovedeşte foarte clar, aşadar, nu numai prin a-firmaţia noastră, ci şi prin mărturisirea lor, existenţa neruşinării adică josnicia patimei, înăbuşită de ei de nevoie, cu forţa, dar fără să fie în­lăturată din inima lor dorinţa şi plăcerea acestei patimi. 4. Cu ce groa­ză trebuie amintite acele cuvinte ale lui Diogene ? Pe acestea filosofi­lor acestei lumi nu le-a fost ruşine să le repete ca pe ceva demn de amintire, dar care nu pot fi nici rostite nici auzite de noi fără jenă. Căci precum se spune, cuiva care trebuia pedepsit pentru adulter, i-a grăit aşa : «Nu va plăti cu viaţa ceea ce se dă gratis». Se vede bine deci că ei n-au cunoscut virtutea castităţii adevărate, care este dorită de noi. De aceea este destul de sigur că circumciziunea noastră, care este în duh, nu se poate dobîndi decît cu darul lui Dumnezeu şi că ea există numai în aceia care au slujit lui Dumnezeu cu tot devotamentul lor.

Deşi multora, ba chiair tuturora li se poate dovedi întotdeauna că oamenii au nevoie de ajutorul lui Dumnezeu şi că şubrezenia omenească numai prin sine, adică fără ajutorul lui Dumnezeu, nu poate face nimic care duce la virtute, totuşi, în nici o împrejurare nu se vede mai mult aceasta decît în doibîndirea şi păstrarea castităţii. Dar să amînăm puţin discuţia despre greutatea de a păstra întreagă castitatea, şi să vorbim pe scurt deocamdată despre mijloacele acestei păstrări. 2. Cine ar pu­tea, întreb, să suporte fără nici o laudă a oamenilor, sprijinilt numai de puterile sale, asprimea singurătăţii şi hrana zilnică cu pîine uscată, mulţumindu-se doar cu atîta ? Cine, fără mîngîierea Domnului, ar pu­tea să rabde  neîntrerupta sete de apă,  să răpească ochilor omeneşti

 534

 acel dulce şi desfătător somn de dimineaţă şi să îngrădească prin regu­lă permanentă, mărginind la patru ore, Itoată odihna sa de noapte ? Ci­ne, fără harul lui Dumnezeu, ar fi în stare să se achite de obligaţia ci­titului neîncetat, a muncii neîntrerupte, neavînd nici un interes pentru foloasele prezente ? 3. Acestea toate nu pot fi nici dorite de noi mereu fără insuflarea dumnezeiască, şi nici înfăptuite fără ajutorul ei. Dar să le arătăm pe acestea mai desluşit, dovedindu-le nu numai prin învăţă­tura şi experienţa noastră, ci prin exemple şi argumente temeinice. In multele lucrări, pe care dorim să le îndeplinim cu folos, cînd nu lipsesc voinţa desăvîrşită şi dorinţa plină de ardoare, orice şubrezenie care in­tervine ne zădărniceşte planurile şi n-ajungem la ceea ce ne-am pro­pus, dacă nu ne-a fost data de mila Domnului puterea înfăptuirii. Astfel încît, deşi este mare mulţimea celor care doresc să se dedice cu devo­tament virtuţilor, oare nu găseşti foarte puţini dintre aceia care să poa­tă îndeplini sau suporta acestea ? 4. Chiar atunci cînd nici o infirmitate nu ne împiedică, orice încercare de a face ce vrem ne este mărginită de puterile noastre ! Liniştea singurătăţii, asprimea posturilor, lecturi­le cînd avem timp pentru ele, toate acestea nu le îndeplinim după voin­ţa noastră, fiindcă, din anumite cauze care intervin, sîntem reţinuţi foar­te des de la îndeletnicirile noastre mîntuitoare, trebuind a cere de la Domnul şi locul şi timpul în care să le putem îndeplini. 5. Nu este de ajuns să putem, dacă nu ni se dă de către Domnul ocazia de a face cele ce ne stau în putinţă. (Despre acestea Apostolul spune : «Fiindcă am voit să venim la voi de mai multe ori şi ne-a împiedicat Satana»). Uneori ne simţim îndepărtaţi chiar cu folos de la preocupările duhov­niceşti. Cînd întirerupem mersul ostenelilor şi ne acordăm un răgaz din cauza slăbiciunii trupeşti, chiar fără voia noastră ne păstrăm pentru viitor stăruinţa mîntuitoare. Despre ajutorul lui Dumnezeu spune ceva asemănător Apostolul: «De aceea de frei ori am rugat pe Domnul să-I depărteze de mine.. Şi mi-a spus: îţi ajunge harul Meu; căci puterea se desăvîrşeşte în slăbiciune», şi de asemenea: «Nu ştim să ne rugăm cum trebuie».

VII. Planul lui Dumnezeu prin care a creat pe om nu pentru ca el să piară, ci ca să trăiască în veci, rămîne neschimbat. Cînd vede că licăre în noi o scînlteie de bunătate, oricît de mică, sau cînd El însuşi face ca ea să sară din piatra aspră a inimii noastre, cu mărinimie o ocroteşte, o încălzeşte şi o întăreşte cu suflarea Lui, «voind ca toţi oamenii să fie mîntuiţi şi să vină la cunoaşterea adevărului». Fiindcă «nu este, zice

 535

 Domnul, voia Tatălui vostru Care este in ceruri ca să piară unul dintre aceştia mai mici». Şi mai zice Domnul: «Dumnezeu nu vrea să piară sufletul, ci amină, gîndindu-se să nu piară pentru totdeauna cel ce a fost îndepărtat». 2. Adevărat este şi nu minte, cînd spune cu jurămînt: «Viu sînt Eu, zice Domnul Dumnezeu: că nu vreau moartea păcătosului ci să se întoarcă de la calea cea rea şi să trăiască». Cel ce n-are voinţa să piară unul din cei mici cum poate fi socotit fără mare sacrilegiu că nu vrea ca toţi să fie mîntuiţi, ci numai cîţiva pentru toţi ? De aceea, cînd pier unii, pier contra voinţei Lui şi El strigă zilnic către fiecare dintre ei: «întoarceţi-vă de la căile voastre rele. Şi de ce muriţi, case ale lui Israel ?». Şi de asemenea : «De cîte ori am voit să adun pe fiii tăi, cum găina îşi adună puii sub aripile ei, şi n-aţi voit». Şi: «De ce s-a îndepărtat de Mine cu atita încăpăţînare acest popor din Ierusa­lim ? S-au întărit feţele lor şi n-au voit să se întoarcă». 3. Ne este la îndemînă aşadar zilnic harul lui Hrisltos, Care «vrea ca toţi oamenii să fie mîntuiţi şi să vină la cunoştinţa adevărului». De aceea El îi chea­mă p-e toţi, fără vreo excepţie, zicînd : «Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi». Dar dacă nu-i cheamă pe toţi în general, ci numai pe unii, urmează că nu toţi sînt împovăraţi fie de păcatul originar, fie de cel de acum, şi că nu sînt adevărate aceste cuvinte : «Căci toţi au păcătuit şi au nevoie de slava lui Dumnezeu» şi nici de crezut acestea : «Moartea a trecut prin toţi oamenii». 4. Toţi cei care pier, contra voinţei lui Dumnezeu pier, şi Scriptura este mărturie că nu Dumnezeu a făcut moartea: «Fiindcă n-a făcut moartea şi nu se bucură de pierderea celor vii». Aşa se face că adesea, cînd cerem cele contrare binelui, rugăciunea noastră sau este auzită mai tîrziu, sau nu este auzită deloc. Şi iarăşi, cele pe care le cr^ern_mipotriva folp-sului, ca un medic: foarte bun Domnul ni le dă chiar fără voia noastră, iar uneori hotărîrile noastre primejdioase şi încercările aducătoare de moarte le întîrzie şi le abate ^J^Î^df^ini^e^lPi^¹¹^^³ urmare, _iar pe~cerce^si^grăbescTspre moarte îi aduce la mîntuire şL^fjră_ştirea lor, îi scoate din gura iadului.

Grija aceasta şi providenţa lui Dumnezeu faţă de noi le-a exprimat frumos cuvîntul dumnezeiesc prin profetul Osea, sub chipul Ierusalimului ca o femeie păcătoasă, care se îndreaptă cu iuţeală primejdioasă spre cultul idolilor. Cînd ea zice: «Md voi duce după iubiţii mei, care-mi dau pîine şi apă, şi lînă, şi in, şi ulei, şi băutură», bunătatea divină îi răs­punde nu voinţei, ci mîntuirii ei: «Iată, eu îi voi astupa drumul ei cu

 536

 mărăcini, voi ridica zid, ca ea să nu-şi mai aîle cărările sale. Ea va umbla după iubiţii săi, ‘dar nu-i va ajunge, şi-i va căuta, dar nu-i va găsi. Şi va grăi atunci: Mă voi întoarce la bărbatul meu cel dinţii, că atunci îmi era mai bine decît acum». 2. Şi, de asemenea, descrie prin această comparaţie îndărătnicia şi dispreţul nostru, prin care găsim de cuviinţă să-i răspundem cu gînd nespus cînd ne cheamă să ne întoarcem la El: «Şi am zis: Mă vei numi Tată şi după aceea nu vei înceta să mă ur­mezi. Dar, cum o femeie dispreţuieşte pe iubitul său, aşa M-a dispreţuit pe Mine casa lui Israel, zice Domnul». Destul de potrivit a fost compa­rat Israelul cu o adulteră care şi-a lăsat bărbatul, iar dragostea şi stă­ruinţa bunătăţii Sale au fost asemănate cu un bărbat care şi-a pierdut soţia. 3. Dragostea minunată a lui Dumnezeu faţă de neamul omenesc, neînfrîntă de nici o injurie care s-o depărteze de grija pentru mîntuirea noastră şi biruită oarecum de nedreptăţile noastre care s-o facă să renunţe Ia scopul propus, n-a putut fi exprimată mai propriu prin altă compa­raţie, decît prin bărbatul care-şi iubeşte cu o dragoste arzătoare soţia. Acesta, cu cît a simţit mai mult că este neglijat şi dispreţuit de ea, cu atît mai mult este ars în inima lui de focul patimii. Aşadar, ocrotirea dumnezeiască stă întotdeauna nedespărţită de noi şi atît de mare este dragostea Creatorului faţă de creatura Sa, încît nu numai că o însoţeşte, dar chiar îi merge înainte cu providenţa Sa, pe care profetul, cunos-cînd-o foarte bine, o mărturiseşte zicînd : «Dumnezeu mă va întîmpina cu milostivirea Lui». 4. Cînd a zărit răsărind în noi oarecare bunăvoin­ţă, o luminează îndată, o întăreşte şi o cheamă la mîntuire, dîndu-i creşterea pe care i-a sădit-o, sau a văzut că i se arată datorită ostene­lilor noastre. Căci «şi înainte de a striga, zice El, Eu voi auzi; încă vor­bind ei, Eu îi voi ii ascultat». Şi iarăşi: «La glasul strigătului tău în­dată ce te va auzi îţi va răspunde». Şi nu numai că insuflă cu bunătatea Sa dorinţe sfinte, dar ne şi pregăteşte prilejuri de viaţă adevărată şi de fapte bune, arătînd celor rătăciţi calea mântuirii.

Priceperea omenească nu înţelege uşor cum se face că Domnul pe de oparte dă celor ce cer, Se descoperă celor ce-L caută, deschide ce­lor ce bat, iar pe de altă parte Se descoperă celor ce nu-L caută, apare şi răspunde celor ce nu-L întreabă şi toată ziua întinde mîindle către un popor care nu crede în El şi-I vorbeşte împotrivă, îi cheamă pe cei ce

 537

 rezistă şi stau de-o parte, îi atrage la mîntuire pe cei ce nu vor⁴, celor ce vor să păcătuiască le taie putinţa de a-şi îndeplini această dorinţă, li se împotriveşte cu bunătate celor ce se grăbesc să facă rău. 2. Se înţe­lege uşor în ce măsură se atribuie suprema mîntuire voinţei noastre li­bere, despre care se spune : «Dacă veţi voi şi Mă veţi asculta, veţi mîn­ca bunătăţile pâmîntului» şi în ce chip «Nu este în puterea celui ce vrea, nici a celui ce aleargă, ci a milostivului Dumnezeu». Aceasta în­seamnă cuvintele : «Dumnezeu va da fiecăruia după faptele sale», «Dum­nezeu_este Cel Care lucrează înjvoi, şijxi să voioşi ca să săvirşiip după a Lui bimăv^o^nţd^Ţ~sâ^rrT<Âceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu; nu este roada lucrărilor voastre, ca nimeni să nu se laude». Aceas’ta înseamnă : «Apropiaţi-vă de Domnul şi El se va apropia de voi», şi ce spune în altă parite : «Nimeni nu vine la Mine, dacă nu-1 atrage Tatăl Care M-a trimis pe Mine». 3. Sau cînd spune: «Fă alergări drepte cu picioarele tale şi îndreaptă-ţi căile tale», înseamnă că aceasta zicem cînd ne rugăm: «îndreaptă calea mea spre faţa Ţa» şi: «îniă-reşte paşii mei pe cărările Tale, ca să nu şovăie picioarele mele». Aceasta înseamnă faptul că sîntem de asemenea îndemnaţi: «Faceţi-vă inimă nouă şi duh nou» şi ceea ce ne făgăduieşte : «La vâi de o singură inimă şi un duh nou în trupul lor. Şi voi scoate inima de piatră din trupul lor şi le voi da o inimă de carne, ca să umble în învăţăturile Mele şi să păzească legile Mele». 4. Aceasta ne învaţă Domnul cînd zice : «Spală inima ta de răutate, Ierusalime, ca să fii mîntuit», aceasta cere profetul de la Domnul cînd se roagă: «Zideşte în mine inimă curată, Doamne», şi de asemenea : «Mă vei spăla şi mai mult decît zăpada mă voi albi». Iar nouă ne zice : «Luminaţi-vă cu lumina ştiinţei». Despre Dumnezeu se spune : «Ce7 ce învaţă pe om ştiinţa» şi : «Domnul lumi­nează pe cei orbi». Cînd ne rugăm spunem împreună cu profetul: «Lu­minează ochii mei, ca să nu adorm vreodată în moarte». Ce altceva se arată în toate cele de mai sus dacă nu harul lui Dumnezeu şi libertatea voinţei noastre ? Omul poate uneori prin propriile sale porniri să tinda către virtuţi, dar întotdeauna are nevoie de ajutorul lui Dumnezeu. 5. Nu se bucură cineva de sănătate cînd vrea şi nu se eliberează de boala tristeţii după dorinţa propriei sale alegeri. Ce foloseşte că doreşte ha­rul sănătăţii, dacă Dumnezeu, care dă viaţa însăşi, n-o înzestrează şi cu puterea şi vigoarea necesară ? Ca să se vadă şi mai limpede că din darul naturii, venind din mărinimia Creatorului, aduce uneori începu-

4. XIII, IX, 1, p. 303. Cu seria următoare de texte biblice Sfîntul Casian aduce argumente puternice pentru a confirma părerea că liberul arbitru funcţiontază alături de harul dumnezeiesc — după ce în capitolele precedente, în XIII, VII, de pildă, vor­bise despre scînteia de bunăvoinţă de la începutul virtuţii, iăr în XIII, VIII, vorbise despre «semen virtutum» (sămînţa virtuţilor).

 538

 turile bunelor noastre intenţii, care totuşi nu pot ajunge la îndeplinirea virtuţilor, dacă nu sînt conduse de Dumnezeu, apostolul este mărturie spimînd : «Căci a voi se află in mine, dar a face binele nu aflu».

Sfînta Scriptură recunoaşte libertaltea voinţei noastre cînd zice : «Păstrează inima ta cu toată paza», dar apostolul îi arată slăbiciunea : «Domnul să păzească inimile voastre şi înţelegerile voastre în Iisus Hris-tos». Puterea libertăţii voinţei o anunţă şi David : «Mi-am plecat inima mea ca să îndeplinesc voile Tale», dar tot el îi arată şi slăbiciunea, zi­cînd de asemenea : «Apleacă inima mea către învăţăturile Tale, nu că­tre lăcomie». Şi Solomon : «Să aplece Domnul către El inimile noastre, ca să umblăm pe toate căile Lui, şi să păzim poruncile Lui, cererile Lui şi jddecăţile Lui». 2. Puterea libertăţii voinţei o araltă psalmistui cînd zice : «Opreşte-ţi limba ta de la rău şi buzele tale să nu grăiască înşe­lăciuni». Iar rugăciunea noastră îi arată slăbiciunea cînd zicem : «Pune, Doamne, pază gurii mele şi uşă de îngrădire în jurul buzelor mele». Puterea libertăţii de alegere este arătată de Domnul, cînd zice : «Dez­leagă lanţurile grumazului tău, robită fiică a Sionului». Iar şubrezenia i-o mărturiseşte profetul: «Dumnezeu dezleagă cătuşele» şi: «Tu ai sfă-rîmat lanţurile mele, Ţie îţi voi aduce jertfă de laudă». 3. 11 auzim pe Domnul în Evanghelie chemîndu-ne să ne grăbim către El prin libera noastră alegere: «Veniţi la Mine toţi cei ostenţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi», dar tot Domnul îi arată slăbiciunea, cînd zice : «Ni­meni nu poate veni la Mine, dacă nu L-a chemat Tatăl Care M-a trimis pe Mine». Apostolul se adresează libertăţii noastre de alegere cînd zice: «Alergaţi, aşadar, ca să prindeţi», dar Ioan Botezătorul mărturiseşte lip­sa acestei libertăţi cînd zice : «Nu poate un om să ia nimic, dacă nu i s-a dat din cer». 4. Ni se cere să păzim cu grijă sufletele noastre, căci zice profetul: «Păziţi=-vă sufletele voastre», dar, în acelaşi duh, un alt profet strigă : «Dacă Domnul nu va păzi cetatea, zadarnic va veghea cel ce o păzeşte». Aposltolul, scriind filipenilor, ca să le sublinieze liberta­tea voinţei lor zice: «Cu teamă şi cutremur lucraţi la mîntuirea voas­tră», dar ca să-i arate limitele adaugă: «Cdci Dumnezeu este Cel Care lucrează în voi şi ca să voiţi şi ca să săvîrşiţi, după a Lui bunăvoinţă».

Şi acestea sînt în felul lor aşa de amestecate şi de nedeosebite, în­cît între mulţi se frămînta problema dacă Dumnezeu se milostiveşte de noi pentru că noi mai întîi arătăm un început de bunăvoinţă, sau dacă

 539

 lui Dumnezeu îi este mai întîii milă de noi şi începutul bunăvoinţei rţoas-tre urmează după această milă. Mulţi, crezînd că şi una şi cealaltă este adevărată şi depăşind dreapta măsură, au căzut în greşeli felurite, sau contrarii. Căci dacă spunem că noua ne aparţine începutul bunăvoin­ţei ⁵, care a fost acest început la prigonitorul Pavel sau la vameşul Matei, dintre care unul a fost atras la mîntuire pe cînd vărsa sîngele celor nevinovaţi sau îi chinuia, iar altul se îndeletnicea cu silnicii şi cu jafuri publice ? 2. Iar dacă spunem că începutul bunăvoinţei noastre este insu­flat întotdeauna de harul lui Dumnezeu, ce vom zice de credinţa lui Zaheu, sau de evlavia acelui tîlhar răstignit pe cruce, ei care, prin do­rinţa lor au ajuns în împărăţia cerească înainte de a fi chemaţi în chip deosebit la aceasta ? Iar dacă socotim trăirea virtuţilor în îndeplinirea poruncilor lui Dumnezeu prin libera noastră alegere, de ce ne rugăm: «întăreşte, Doamne, ceea ce ai clădit în noi» şi: «îndreaptă spre noi lu­crarea miinilor noastre» ? Ştim că Balaam a fost condus să vorbească rău despre Israel, dar; vedem că nu i-a fost îngăduit să spună cuvintele rele pe care le dorea. Abimelec este pus sub pază ca să nu păcătuiască în faţa lui Dumnezeu atingîndu-se de Rebeca. Din pizma fraţilor săi Iosif este dus departe, pentru ca fiii lui Israel să ajungă în Egipt şi pentru ca lor, care unelteau moartea fratelui lor, să li se pregătească scăparea de foametea care urma. 3. Aceasta o arată însuşi Iosif care, recunoscut de fraţii săi, zice : «Nu vă speriaţi şi să nu vă pară rău că m-aţi vîndut în aceste ţinuturi. Căci Dumnezeu m-a trimis înaintea voastră pentru păstrarea vieţii voastre», şi mai jos : «Dumnezeu m-a trimin înaintea voastră ca să iiţi păstraţi pe pămînt şi să puteţi avea hrană pentru trai. Am iost trimis nu din socoteala voastră, ci din voinţa Iui Dumnezeu, Care m-a făcut ca un tată al faraonului şi domn peste casa acestuia şi stăpîn în toată ţara Egiptului». Şi fiindcă după moartea tatălui lor fra­ţii erau plini de spaimă, ca să le alunge teama şi bănuiala, a zis : «Nu vă temeţi! Oare putem noi rezista voinţei lui Dumnezeu? Voi aţi cu­getat răul împotriva mea, dar Dumnezeu 1-a întors spre bine, ca să mă înalţe, precum vedeţi, în cele ale prezentului şi să păstreze multe po­poare». 4. Chiar şi fericitul David, în p,sa!lmul 104 a declarat că aceasta s-a petrecult atunci într-un chip deosebit, zicînd: «Şi a chemat Dum­nezeu foametea pe pămînt şi i-a lăsat fără pîine. Şi a trimis înaintea

5. Teologii romano-catolici, ca de pildă, DOM PICHBRY (op. cit., voi. II, p. 163 etc.) devin confuzi atunci cînd combat ideea clară a Sfîntului Casian, după care omul a păstrat la cădere, prin bunătatea lui Dumnezeu, putinţa de a face binele cu ajutorul Lui şi prin libertatea acordată tot de El. Ferindu-se de predestinaţianismul, în cadrul căruia se învîntesc, ei nu ştiu cum să împace binele pe care-1 mai acordă omului după cădere, cu ideea că numai Dumnezeu îl mai săvîrşeşte, deşi apoi ajung la ideea de merite şi încă de merite prisositoare.

 540

 lor pe un bărbat: Iosii a fost vindut ca rob». Aşadar, acestea două harul lui Dumnezeu şi libertatea voinţei noastre par potrivnice între ele, dar şi una şi cealaltă lucrează unite, şi noi înţelegem că şi pe una şi pe cealaltă, din datoria evlaviei trebuie să le socotim deopotrivă. 5. Cînd Dumnezeu vede că ne îndreptăm spre bine, ne întîmpină, ne con­duce şi ne întăreşte : «La vocea glasului tău, îndată ce te va auzi, Ui va răspunde» şi: «Cheamă-mă în ziua necazului şi te voi izbăvi şi Mă vei preaslăvi». Şi dimpotrivă, dacă ne vede că ne împotrivim, sau că sîntem călduţi, aduce în inimile noastre îndemnuri mîntuitoare, prin care să reapară şi să se întărească în noi bunăvoinţa.

Nu trebuie să credem că Dumnezeu a făcut pe om astfel, încît aces­ta să nu vrea şi să nu poată săvîrşi binele ⁶. Nu s-ar putea afirma nici că i-a dat libertatea de alegere, dacă el vrea şi poate face numai rău, iar binele nu e lăsat să-I voiască sau să-I facă de la sine. Cum vor sta în picioare acele cuvinte ale Domnului, după căderea primului om : «Iată, s-a făcut ca unul din noi, cunoscind binele şi răul» 2. Căci nu este de crezut că înainte a fost în aşa chip, încît nu ştia ce este bine. Altfel ar trebui să admitem că a fost format ca un animal fără simţire şi fără ra­ţiune, ceea ce este fără noimă şi în orice caz nepotrivit cu credinţa cea adevărată. Ba mai mult, după părerea preaînţeleptului Solomon, «Dum­nezeu a făcut pe om drept», adică să se bucure întotdeauna numai de ştiinţa binelui, dar «Oamenii înşişi au născocit multe vicleşuguri». Au fost făcuţi, precum s-a spus, cunoscind binele şi răul. După cădere, aşa­dar, Adam a căpăta/t ştiinţa răului, pe care n-o avea, dar n-a pierit ştiin­ţa binelui, pe care o primise mai înainte. 3. Că neamul omenesc, după căderea lui Adam, n-a pierdut ştiinţa binelui, o arată foarte limpede cuvintele Apostolului, care spune : «Cînd păgînii, care nu au lege, din fire fac ale legii,’ aceştia, neavînd lege, îşi sînt loruşi lege. Ei arată fapta legii scrisă în inimile lor prin mărturia conştiinţei lor şi prin jude­căţile lor, care-i învinovăţesc şi-i şi apără totodată, în ziua în care Dum­nezeu va judeca cele ascunse ale oamenilor» ⁷. Chiar în acest înţeles,

1. XIII, XII, 1, p. 307. Sfîntul Casian aminteşte citatul din Facere, 3, 22, în care, după cădere, Dumnezeu proclamă omul capabil să săvîrşească şi binele, nu numai răul. Teologii apuseni, in această stare de confuzie, declară pe om incapabil de bine, dar sînt siliţi să recunoască faptul că omul după cădere a păstrat libertatea de a produce fapte bune din punct de vedere moral, «adăugind apoi că acestea nu duc la viată» îm­potriva Scripturii (Rom. II,) — (întoarcerea tunarului, a lui Zacheu, a Sf. Pavel, etc, etc). Ideea că omul a pierdut şi harul şi darurile preternaturale nu se acordă cu aceea că el poate produce şi fapte bune.
2. XIII, XII, p. 308. Sfîntul Casian aduce .în sprijinul învăţăturii sale ideea că şi prin natură şi prin Legea Veche, ca şi după Noul Testament, — la care mai adaugă

 541

 Domnul acuză prin profet orbirea nu firească, ci cu voinţă a oamenilor, pe care ei înşişi şi-o impuneau cu îndărătnicie. «Surzi, zice El, ascultaţi şi orbi, priviţi ca să vedeţi. Cine e surd, dacă nu servul Meu ? Şi orb, dacă nu cel la care am trimis pe vestitorii Mei ?». 4. Şi ca nu cumva să poată cineva atribui această orbire firii şi nu voinţei, zice în altă parte : «Scoa­le aiară poporul orb, care are ochi, şi surd, care are urechi». Şi, de ase­menea : «Ochi aveţi şi nu vedeţi, urechi şi nu auziţi». Chiar Domnul zice în Evanghelie : «Fiindcă cei ce văd nu văd şi cei ce aud nu aud şi nici nu înţeleg». Se împlineşte în ei profeţia lui Isaia, care zice : «De auzit •auziţi şi nu veţi înţelege, şi văzînd veţi vedea şi nu veţi vedea. Căci s-a învîrtoşat inima acestui popor şi cu urechile greu a auzit. Şi ochii lor s-au închis, ca nu cumva să vadă vreodată cu ochii, şi să audă cu ure­chile şi să înţeleagă cu inimile, şi să se îndrepte şi eu să-i însănătoşesc». 5. în sfîrşit, ca să atragă atenţia că putinţa binelui este înăscută în ei, mustrînd pe farisei, le zice : «Dar ce, nu înţelegeţi de la voi înşivă ce este drept ?». Nu le-ar fi spus aceasta dacă n-ar fi ştiut că ei prin judecata firească pot deosebi ceea ce este drept. De aceea trebuie să ne păzim sa n-atribuim firii omeneşti decît ceea ce este rău şi stricat. în aceasta] sîn­tem combătuţi de mărturiile preaînţeleptului Solomon, ba mai mult, ale Domnului, ale cărui cuvinte sînt cele ce urmează. Căci pe cînd se ruga, după terminarea clădirii templului, a zis : «Şi a voit David, tatăl meu, să clădească o casă în numele Domnului şi Dumnezeului lui Israel. Şi a zis Dumnezeu către David tatălui meu: că ai cugetat în inima ta să clădeşti o casă numelui Meu, bine ai făcut gîndindu-te la aceasta. Totuşi, nu tu vei clădi casă numelui Meu». 6. Oare trebuie să spunem că această cu­getare şi aceste gînduri ale regelui David au fost bune şi de la Dum­nezeu, sau au fost rele şi de la om ?Dacă a fost bună şi de la Dumnezeu acea cugetare, de ce-i refuză înfăptuirea Cel de către care a fost insu­flată ? Iar dacă a fost rea şi de la om, de ce este lăudată de Domnul ? Rămîne aşadar să se creadă că a fost şi bună şi de la om. In acest mod putem judeca zilnic şi ‘cugetările noastre. Nu s-a îngăduit numai lui David să cugete binele de la el însuşi, şi nici nouă nu ne este opnit prin fire să gîndim şi să simţim binele. 7. Deci putem fi siguri că oricărui su-

şi mărturia Păstorului lui Herma —, omul a păstrat libertatea odată cu ideea de bine şi de rău, pe care le poate pune în aplicare, avînd, fără încetare, ajutorul haric în să-vîrşirea virtuţilor. El începe această demonstraţie îndelungată cu citatul Apostolului Pavel care este el însuşi suficient pentru a arăta că omul n-a pierdut cu totul «ceea ce nu era datorat naturii umane, adică harul şi darul preternaturate», cum scria PI-CHERY: «Cînd paginii, care nu au lege, iac din lire ale legii, aceştia neavînd lege, îşi sînt loruşi lege, care arată fapta legii scrisă în inimile lor, prin mărturia conştiinţei lor şi prin judecăţile lor, care ii învinovăţesc sau îi apără intre ei…» (Romani 2, 14-16). Sîntem deci foarte departe de predestinaţianism. Celelalte citate aduse de Sfîntul Ca-sian dezvoltă şi aprofundează acelaşi adevăr pe care îl vor susţine pleiada marilor Sfinţi Părinţi din veacul lor, pe care i-am amintit.

 542

 flet îi sînt sădite din bunăvoinţa Creatorului seminţele virtuţilor. Dar dacă acestea nu sînt sprijinite de ajutorul lui Dumnezeu, nu pot ajunge la o dezvoltare desăvîrşită, fiindcă, potrivit cuvintelor apostolului: «Nici cel ce plantează nu este ceva, nici cel ce udă, ci Dumnezeu, Care face să crească, e totul». Şi cartea care se numeşte a Păstorului ne învaţă foarte limpede că omul e liber să încline fie într-o parte, fie în cealaltă. în această carte se spune că doi îngeri stau alături de fiecare din noi, unul rău şi unul bun, dar că este în puterea omului de a alege pe cine să urmeze. 8. în om este întotdeauna libertatea de alegere, care poate să nesocotească sau să respecte harul lui Dumnezeu. Apostolul nu ne-ar fi învăţat spunînd : «Cu irică şi cu cutremur lucraţi la mîntuirea voastră», dacă n-ar fi ştiut că harul poate fi cultivat sau neglijat de noi. Dar, ca să nu creadă cineva că pentru lucrarea mîntuiirii, nu este nevoie de aju­torul dumnezeiesc, adaugă : «Căci Dumnezeu Cel Care lucrează în voi şi ca să voiţi şi ca să săvîrşiţi, după a Lui bunăvoinţă». De aceea, sfătuin-du-1 pe Timotei, îi spune : «Nu fi nepăsător iată de harul lui Dumnezeu, ■care este în tine», şi de asemenea : «De aceea te îndemn să ţii aprins ha­rul lui Dumnezeu, care este în tine». 9. Scriind corintenilor, îi Îndeamnă şi-i sfătuieşte să nu se facă nevrednici de harul lui Dumnezeu prin lu­crări fără roadă. El zice : «Fiind împreună lucrători cu Hristos, vă în­demn să nu primiţi în zadar harul lui Dumnezeu». Pe acesta fiindcă fără îndoială îl primise zadarnic Simon, nu i-a fost de folos primirea harului mîntudtor. El n-a găsit cu cale să se supună învăţăturilor fericitului Petru, care zice : «Pocăieşte-te de această răutate a ta şi te roagă lui Dumne­zeu, poate ţi se iartă această cugetare a inimii tale. Căci în fierea amă­răciunii şi în legătura nedreptăţii te văd că eşti». 10. Aşadar, El întîm-pină voinţa omului, precum se spune : «Dumnezeul meu, mila Ta mă va întîmpina». Dimpotrivă, Dumnezeu este întîmpinat de voinţa noastră cînd El întîrzie şi aşteaptă oarecum în chip folositor, ca să pună la încer­care libertatea voinţei noastre, zicînd: «Dimineaţa rugăciunea mea te va întîmpina», şi de asemenea: «Din zori m-am sculat şi am strigat», şi: «Am deschis ochii mei dis-de-dimineaţă». 11. Ne cheamă şi ne invită, cînd zice : «Toată ziua am întins mîinile Mele către poporul care nu cre­de în Mine şi Mi se împotriveşte», şi este invitat de noi cînd îi spunem : «Toată ziua am întins mîinile mele către Tine». Ne aşteaptă, cînd ne spune prin profet: «De aceea aşteaptă Domnul ca să se milostiveasca de voi». Şi e aşteptat de noi cînd zicem : «Cu răbdare L-am aşteptat pe Domnul şi S-a uitat la mine», şi: «Am aşteptat mîntuirea Ta, Doamne!». Ne întăreşte cînd zice : «Şi Eu am învăţat şi am întărit, braţele lor. Şi ei au cugetat cu vicleşug împotriva Mea». Ne îndeamnă să ne întărim noi înşine cînd zice : «întăriţi-vă, voi, mîini slabe, şi prindeţi puteri, ge-

 543-

 nunchi slăbănogi», 12. Strigă Iisus : «Dacă este cineva însetat să vină la Mine şi să bea». Strigă la El şi profetul: «Ostenit-am strigînd, amor­ţit-a gîtlejul meu, slăbit-au ochii mei nădăjduind spre Dumnezeul meu». Ne caută Domnul zicînd : «Am căutat şi nu era nici un bărbat, am che­mat şi nu era cine să răspundă». El însuşi este căutat de logodnică cu plînsete duioase : «In patul meu noaptea l-am căutat pe cel iubit de ini­ma mea. L-am căutat şi nu l-am găsit, l-am strigat şi nu mi-a răspuns».

întotdeauna harul lui Dumnezeu lucrează în bună parte în tovără­şie cu libertatea voinţei noastre, pe care o ajută în toate, o ocroteşte şi o apără, uneori cerînd şi aşteptînd şi de la ea une’le încercări de bună­voinţă, ca să nu pară că oferă darurile Sale unui trîndav care doarme în adîncă nepăsare. Căutînd într-un fel ocazii prin care dărnicia şi mi­lostivirea Sa să nu pară fără noimă din cauza amorţelii şi a leneviei oa­menilor, El împarte darurile Sale sub motivul vreunor dorinţe sau oste­neli. Harul lui Dumnezeu rămîne totuşi gratuit, de vreme ce cu o mări­nimie nemăsurată pentru nişte încercări mici şi neînsemnate împarte atîtea daruri ale fericirii veşnice şi atîta slavă a nemuririi. 2. Nu trebuie să afirmăm că, de vreme ce credinţa acelui tîlhar de pe cruce îi venise mai înainte, nu-i fusese făgăduită gratuit fericirea raiului, sau să credem că pocăinţa aceea a regelui David prin cuvintele : «Am păcătuit înain­tea Domnului» i-a spălat cele două păcate atît de grave, şi nu bunăvoin­ţa lui Dumnezeu. De aeeea el a meritat să audă cele spuse prin profetul Natan: «Şi Domnul a îndepărtat de la tine nedreptatea: nu vei muri». Aşadar, că a adăugat adulterului o omucidere a fost lucrarea voinţei lui, dar că a fost mustrat prin profet a fost harul bunăvoinţei dumnezeieşti. 3. Dimpotrivă, este meritul lui că a recunoscut cu umilinţă păcatul, dar este darul milostivului Dumnezeu că într-un timp aşa de scurt a căpătat ier­tare pentru nişte crime .aşa de mari. Ce să spunem despre această măr­turisire atît de scurtă şi despre mărimea neasemuită a darului dumneze­iesc, cînd e uşor să ne gîndim ce a spus fericitul Apostol despre acele persecuţii fără număr la care a fost supus, comparîndu-le cu acea mă­reaţă răsplată viitoare ? «Necazul nostru de acum, a zis el, uşor şi tre­cător, ne aduce nouă, mai presus de orice măsură, slavă veşnică şi co-vîrşitoare». Despre aceasta el spune şi în alt loc acelaşi lucru : «Pătimi­rile vremii de acum nu sînt vrednice de mărirea care ni se va descoperi». 4. Oricît se va strădui firea omenească slabă, ea nu va putea fi pe mă­sura darurilor viitoare şi-nu va micşora prin ostenelile sale în aşa mă­sură harul dumnezeiesc, încît acesta să nu fie întotdeauna gratuit. De

 544

 aceea dascălul neamurilor mai înainte numit, deşi mărturiseşte că a pri­mit vrednicia apostolatului din harul lui Dumnezeu, zicînd : «Din harul lui Dumnezeu sînt ceea ce sînt», totuşi, el afirmă că a şi răspuns harului dumnezeiesc, cînd zice : «Şi harul Lui în mine n-a iost zadarnic, ci m-am ostenit mai mult’decît ei toţi. Dar nu eu, ci harul lui Dumnezeu, care este cu mine». 5. Cînd zice : «M-am ostenit», el arată contribuţia propriei lui libertăţi. Cînd zice «Dar nu eu, ci harul lui Dumnezeu», subliniază pu­terea ocrotirii dumnezeieşti. Iar cînd zice : «cu mine», recunoaşte că harul a lucrat în tovărăşie nu cu un trîndav fără grijă, ci cu unul care transpiră muncind.

Aceasta o vedem şi în foarte încercatul său atlet Iov : cînd dia­volul 1-a chemat la luptă de unul singur, a fost alături de el, precum ci­tim, dreptatea dumnezeiască. Dacă s-ar fi luptat cu duşmanul nu prin puterea sa, ci numai ocrotit de harul lui Dumnezeu şi fără vreo putere a răbdării sale, sprijinit numai pe ajutorul dumnezeiesc ar fi suportat acele multe ispite cu urmările lor, căutate cu atîta cruzime de diavol, cum nu i-ar fi repetat acest duşman cu dreptate acele cuvinte defăimă­toare, pe care le rostise mai înainte împotriva lui: «Oare pe degeaba slujeşte Iov lui Dumnezeu ? Oare n-ai făcut Tu gard în jurul lui şi în jurul casei lui, în toate părţile ? Dar ia mîna Ta», adică lasă-1 să lupte cu mine prin puterile lui, şi atunci «nu Te va mai binecuvînta în faţa Ta». 2. Dar fiindcă duşmanul defăimător nu îndrăzneşte să repete după luptă nici o plîngere de acest fel, el recunoaşte că a fost învins nu de puterile lui Dumnezeu, ci de ale lui Iov însuşi. Totuşi, nu trebuie crezut că i-a lipsit lui Iov harul lui Dumnezeu, care dă ispititorului atîta putere de a ispiti cîtă ştie că are Iov de a rezista, nu ocrotindu-1 de atacurile duş­manului în aşa fel încît să nu lase nici lin loc puterii omeneşti, ci îngri-jindu-se numai ca prea înrăitul duşman să nu-i smintească sufletul şi să-I expună unei lupte neegale şi nedrepte, 3. Uneori Domnul -obişnuieşte să pună la încercare credinţa noastră pentru ca ea să devină mai puter­nică şi mai vrednică de slavă. Aceasta o aflăm din exemplul sutaşului, pe al cărui copil Domnul, deşi ştia că îl va vindeca prin puterea cuvîn-tului Său, a socotit că e mai bine să vină personal să-I îngrijească. El zice : «Voi veni Eu şi-1 voi vindeca». Dar acel sutaş, prin credinţa sa ri-dicîndu-se mai presus de făgăduinţa Domnului, zice : «Doamne, nu sînt vrednic să intri sub acoperişul meu. Dar spune numai cu cuvîntul şi se va însănătoşi sluga mea». Domnul îl admiră, îl laudă şi-1 socoteşte mai presus de toţi cei din Israel, care crezuseră. El zice : «Acum grăiesc vouă,

 545

 că nici în Israel n-am găsit atita credinţă». 4. N-ar fi fost de nici o lauda şi de nici un merit, dacă el n-ar fi arătat ceea ce dăruise Hristos în el. Dreptatea dumnezeiască, precum ştim, ia făcut această probă de credinţă şi cu cel mai mare dintre patriarhi cînd a zis: «Şi s-a făcut după aceste vorbe că a pus Dumnezeu la încercare pe Avraam». Nu acea credinţă pe care i-o insufla Domnul a voit dreptatea dumnezeiască s-o pună la încercare, ci pe aceea pe care putea s-o arate prin voinţa sa liberă de îndată ce a fost chemat şi luminat de Domnul. Astfel, pe merit i se arata statornicia credinţei, venindu-i în ajutor şi harul lui Dumnezeu, care-1 pă­răsise puţin pentru a-I pune la încercare. Se spune : «Nu duce mina ta împotriva copilului şi nu-i face ceva rău. Căci acum ştiu că te temi de Domnul şi nu ţi-ai cruţat fiul tău iubit pentru Mine». 5. Că ni se poate întîmpla şi nouă astfel de încercare pentru a ni se vedea meritul, o spu­ne aceasta în Deuteronom destul de limpede legiuitorul: «De se va ridica între voi un prooroc sau unul care spune că a avut un vis şi va face înaintea voastră vreun semn sau vreo minune, şi de se va întîmpla ce a vorbit şi-ţi va zice: Să mergem după alţi dumnezei şi să le slujim ace­lora pe care nu-i ştiţi, să nu ascultaţi cuvintele acelui profet sau pe ale celui care spune că a avut un vis, căci prin aceasta vă ispiteşte Domnul Dumnezeul vostru, ca să afle dacă-L iubiţi din toată inima voastră şi dacă-I îndepliniţi sau nu poruncile». 6. Dar ce ? Cînd Dumnezeu va în­gădui să se ridice vreun profet sau văzător de vise, oare este de crezut că pe cei a căror credinţă o pune la încercare îi va ocroti în aşa măsură, încît să numai rămînă nici un loc pentru libertatea voinţei lor în luptă cu ispititorul ? Şi de ce ar trebui să fie ispitiţi cei pe care-i ştie slabi şi neputincioşi, care n-ar fi în stare să reziste prin puterile lor ispititorului? Dreptatea Domnului n-ar fi îngăduit ca ei să fie ispitiţi, dacă n-ar fi ştiut că există în ei oi putere egală de a rezista, prin care să poată fi so­cotiţi vrednici de laudă, după o judecată dreaptă a meritelor şi într-un caz şi în celălalt. 7. De aceea zice Apostolul: «Astfel, cel ce se socoteşte tare, să ia seama să nu cddă. Nu v-a cuprins ispită care să fi fost peste puterea omenească. Dar credincios este Dumnezeu, Care nu va îngădui ca să fiţi ispitiţi mai mult decît puteţi, ci odată cu ispita va aduce şi scăparea din ea, ca să puteţi răbda». Cînd zice: «Ce7 tare să ia seama să nu cadă», arată puterea voinţei libere, pe care harul primit o ştie că poate să stea în picioare prin sîrguinţă, sau să cadă din nepăsare. Iar cînd spune: «Nu v-a cuprins ispită care să fi fost peste puterea ome­nească», El le-înfierează slăbiciunea şi nestatornicia minţii lor, prin care încă nu puteau fi pînă aci răsturnaţi de puterile duhurilor rele, împotriva cărora ştia că luptă zilnic şi el şi cei desăvîrşiţi, despre care spune către efeseni: «De acum lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sînge-

35 — Sfîntul Ioan Casian

 546

SFINTUL IOAN CASIAN

 lui, ci împotriva domniilor, a stăpînirilor, împotriva stăpînitorilor întune­ricului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, răspîridite în văzdu­huri». Iar cînd adaugă: «Dar credincios este Dumnezeu, care nu va în­gădui să fiţi ispitiţi mai mult decît puteţi», nu doreşte ca Domnul să nu îngăduie ca ei să fie ispitiţi, ci ca să nu fie ispitiţi mai mult decît pot re­zista. 8. Ispitele dovedesc libertatea voinţei, iar lupta contra lor dincolo de puterea noastră dovedeşte, de asemenea, intervenţia harului divin, ca­re cumpăneşte asaltul ispititor. în toate acestea se arată, aşadar, că în­totdeauna harul dumnezeiesc aţîţă voinţa liberă a omului, dar nu o ocro­teşte şi nu o apăra în aşa fel, încît s-o facă să nu lupte cu propriile puteri împotriva duhurilor rele. Învingătoare, să recunoască puterea lui Dum­nezeu, iar învinsă, să-işi înţeleagă slăbiciunea şi să înveţe astfel să nu spere în vitejia sa, ci în ajutorul divin, pe care să-I ceară veşnic ca ocro­titor. Şi ca să întăresc acestea nu prin presupunerile mele, ci prin mărtu­riile foarte limpezi ale Scripturii dumnezeieşti, voi reproduce ceea ce este scris în Isus Navi: «Aceste popoare le-a lăsat Domnul şi n-a voit să le piardă, ca să încerce prin ele pe Israel, dacă păzeşte poruncile Dom­nului Dumnezeului său şi ca sâ-i formeze deprinderea de a se lupta cu duşmanii». 9. Şi ca să asemănăm ceva muritor cu neasemuita bunătate a Ziditorului nostru, pentru a arata nu egalitatea dragostei, ci o oarecare asemănare a îngăduinţei, la fel o mamă iubitoare şi cu grijă poartă mult timp la sîn pe un copil, pînă cînd îl învaţă să meargă: mai întîi îl lasă să se tîrască, apoi ridicat în picioare îl ţine cu mîna, ca să-I silească să facă paşi, îl lasă cîte puţin şi dacă-1 vede că se clatină pe dată îl spri­jină, iar dacă a căzuJt îl ridjică şi fie îl fereşte de a mai cădea, fie îl lasă să cadă încet şi-1 ridică iarăşi. Cînd însă în creşterea lui, din copil a ajuns la adolescenţă şi tinereţe nu-1 împiedică de la unele încercări şi osteneli, ci îl lasă să se deprindă cu greutăţile şi chiar să se ia la trîntă cu cei de seama lui. Cu atît mai mullt Acel Tată ceresc al tuturor cunoaşte pe cel pe care-1 poartă la sînul harului Său. Pe acesta îl deprinde cu virtutea lăsîndu-i libertatea voinţei, dar supraveghindu-1 îl ajută cînd este în nevoi, îl aude cînd îl cheamă şi nu-l lasă pe cel ce-L caută, ci-I smulge de la primejdie, uneori chiar fără ca acesta să ştie.

Prin acestea se vede limpede că «Necercetate sînt judecăţile lui Dumnezeu şi nepătrunse căile Lui», prin care atrage neamul omenesc la mîntuire. Aceasta o putem dovedi cu exemple din chemările evanghelice. Căci a ales pe Andrei şi pe Petru şi pe ceilalţi apostoli fără ca aceştia să

 547

 se fi gîndit la leacul mîntuirii lor printr-o alegere a harului. Pe Zaheu, care dorea cu credinţă să vadă faţa Domnului şi care, perutru aceasta, fiind mic de statură s-a urcat într-un sicomor, -nu numai că 1-a primit, dar chiar 1-a cinstit cu binecuvîntarea de a locui la el. Pe Pavel 1-a aitras, cu toate că acesta nu voia şi se împotrivea. 2. Pe un altul în aşa măsură 1-a cîşitigat alături de El, încît nu i-a îngăduit scurtul răgaz trebuincios pentru a-şi înmormînta tatăl. Lui Corneliu, care stăruia mereu în rugă­ciuni şi în milostenie, ca răsplată îi arată calea mîntuirii şi-i porunceşte printr-um înger să primească pe Petru, pentru a afla de la acesta cu­vintele de mântuire prin care să fie salvat împreună cu toţi ai săi. Astfel, în multe feluri, cu mare şi neprecupeţită dragoste dăruieşte acea înţe­lepciune a lui Dumnezeu mîntuirea oamenilor. Fiecăruia după capacita­tea lui îi împarte Domnul harul dărniciei Sale. Chiar vindecările a găsit cu cale să le facă nu după puterea măreţiei Sale, ci după mă­sura credinţei în care 1-a găsit pe fiecare, sau pe care a îm­părţit-o El însuşi fiecăruia. 3. Pe cel care a crezut că voia lui Hristos este de ajuns pentru a se curaţi de lepră (numai prin voia Sa) 1-a vindecat zd-cîndu-i «Vreau, fii vindecat». La altul, care-L ruga să vină să-i învie prin punerea mîinii fiica decedată, a intrat în casă şi i-a împlinit rugăciunea în care acela spera. Altuia, care credea că suprema mîntuire constă în puterea cuvîntului Său şi care i-a zis : «Spune numai un cuvînt şi se va însănătoşi copilul meu», cu cuvîntul i-a întărit picioarele slăbite şi le-a adus la puterea de mai înainte, zicînd: «Mergi şi îacă-se ţie precum ai crezut». 4. Altora, care nădăjduiau că se lecuiesc dacă-i ating poala veş­mintelor, le-a împărţit din belşug darurile sănătăţii. Pe unii i-a vindecat de boli la rugămintea lor, iar pe alţii fără să fie rugat. Pe unii i-a îndem­nat să nădăjduiască, zicînd : «Vrei să te faci sănătos ?». Altora le-a dat ajutor de la Sine, fără ca ei să spere. Pe unii, înainte de a le îndeplini dorinţele, i-a întrebat ce vor, zicînd: «Ce vreţi să vă iac ?». Altuia, care nu cunoştea calea de a obţine ceea ce dorea, cu bunătate i-a arătat-o, zicînd: «Dacă vei crede, vei vedea slava lui Dumnezeu». 5. între unii a râspîndit din belşug puterea vindecărilor şi despre ei <aminteşte evan­ghelistul : «Şi a vindecat pe toţi bolnavii lor». Intre alţii adîncul nemă­surat al binefacerilor lui Hristos s-a găsit atît de astupat, încît se spune :

Si Iisus n-a făcut acolo minuni, din cauza necredinţei lor». Dărnicia lui Dumnezeu este pe măsura credinţei omeneşti, precum îi spune acestuia:

Facd-se ţie după credinţa ta», iar aceluia: «Mergi, şi facd-se ţie precum a crezut», unuia : «Să-ţi fie ţie precum voieşti», iar altuia : «Credinţa ia te-a mîntuit».

 548

Să nu creadă însă cineva că am spus acestea ca să susţinem că su­prema mîntuire stă în puterea credinţei noastre, cum cred unii fără de lege care, punând totul pe seama libertăţii voinţei, afirmă că harul lui Dumnezeu se dăruieşte după meritul fiecăruia ⁸. Dimpotrivă, noi declarăm categoric că harul lui Dumnezeu este nemăsurat şi că uneori trece de hotarul necredinţei omeneşti. 2. Ne amintim ce s-a petrecut cu acel dregător din Evanghelie, care crezînd că fiul său bolnav mai degrabă poate să fie vindecat, decît să fie înviat după ce a murit, îl roagă pe Domnul să vină deîndată, zicîndu-I : «Doamne, coboară înainte de a muri fiul meu». Iar Hristos, deşi i-a combătut necredinţă prin aceste cuvinte : «Dacă n-aţi văzut semne şi minuni, nu credeţi», totuşi nu şi-a potrivit harul divinităţii Sale cu slăbiciunea credinţei aceluia şi ast­fel nu prin prezenţa Sa, cum credea acela, a alungat frigurile aducă­toare de moarte, ci prin cuvîntul puterii Sale, zicînd : «Mergi, fiul tău trăieşte». 3. Citim că Domnul şi-a revărsat belşugul harului Său şi în vindecarea acelui paralitic, care se ruga numai să-i întărească trupul slăbit, dar Domnul i-a adus şi sănătatea sufletului, zicînd : «Îndrăz­neşte, fiule, iertate sînt păcatele tale». După aceea, fiindcă unii dintre cărturari nu credeau că El poate să ierte păcatele oamenilor, ca să le risipească necredinţa, cu cuvîntul puterii Sale a însănătoşit şi picioarele acelui paralitic, zicînd : «De ce cugetaţi cele rele în inimile voastre ? Căci ce este mai lesne ? A zice : Iertate sînt păcatele tale, sau a zice: Scoală-te şi umblă ? Dar ca să ştiţi că putere are Fiul Omului pe pămînt a ierta păcatele, a zis slăbănogului: Scoală-te, ia-ţi patul şi mergi la casa ta». 4. La fel şi-a arătat de la sine marea sa dărnicie cu acela care, zăcînd fără vindecare treizeci şi opt de ani pe malul unui lac cu apă făcătoare de minuni, nădăjduia că se va vindeca prin miş­carea apei. Căci vrînd să-I cheme la mîntuire i-a zis : «Vreî să te’ faci sănătos?» Şi fiindcă’acela se plîngea de lipsa de ajutor omenesc şi zi­cea: «N-am un om care să mă arunce în scăldătoare cînd se va tulbu­ra apa», certîndu-1 pentru necredinţă şi neştiinţă, 1-a reaşezat în sănă­tatea de mai înainte nu pe calea nădăjduită de el, ci pe cea a milosti­virii pe care Domnul i-a dăruit-o zicînd : «Ridică-te, ia patul tău şi mergi la casa ta». 5. Şi ce este de mirare dacă se povesteşte de aceste minuni săvîrşite din puterea Domnului, cînd din harul dumnezeiesc asemenea fapte le-a săvîrşit chiar printre slujitorii săi ? Intrînd în templu Petru Şi Ioan, cînd acel olog din naştere, care nu putea să facă un pas şi cerea

8. XIII, XVI, p. 317. Aici Sfîntul Casian combate pelagianismul, care pune totul
pe seama libertăţii voinţei, neglijînd importanţa dumnezeiescului har.               ‘■‘■

 549

 milă, ei nu i-au dat acei bănuţi pe mic preţ pentru care se ruga el, ci chiar puterea de a merge, pe cel ce nădăjduia un mic ajutor îmbogăţin-du-1 cu darul preţios al Însănătoşirii nesperate şi spunîndu-i Petru : «Aur şi argint n-am ; dar ceea ce am, iată, îţi dau : în numele ls.i Hristos Na-zaiineanul, ridică-te şi umblă».

Prin aceste exemple, pe care le-am scos din izvoarele evanghelice, vom putea arăta foarte limpede că, în felurite şi nenumărate chipuri, pe necercetaite căi, Dumnezeu aduce neamului omenesc mîntuirea. Pe cei ce voiesc şi sînt însetaţi de aceasta îi îndeamnă la o mai puternică în­flăcărare, iar pe unii îi sileşte chiar fără voia lor. Aci me ajută să ne îndeplinim dorinţele pe care El le socoteşte de folos, aci ne insuflă în­ceputurile unor dorinţe sfinte, dăruindu-ne începutul faptelor bune şi stăruinţa în ele. 2. De aceea, cînd ne rugăm îl numim pe Domnul nu numai ocrotitor şi mîntuitor, ci şi ajutor şi sprijin. Prin faptul că cel dintîi ne cheamă şi, fără ştirea şi voia noastră, ne atrage la mîntuire, El este ocrotitor şi mîntuitor, iar prin aceea că în străduinţele noastre El ne ajută, iar cînd alergăm la El ne ridică şi ne întăreşte, îl numim sprijin şi refugiu. La aceas’tă mare dărnicie a milostivirii lui Dumnezeu gîndindu-se fericitul apostol şi văzînd că se găseşte înconjurat de dra­gostea lui Dumnezeu ca în mijlocul unei mări fără fund şi fără mar­gini, a strigat : «O, adîncul bogăţiei şi al înţelepciunii şi al ştiinţei lui Dumnezeu! Cît sînt de necercetate judecăţile lui Dumnezeu şi de ne­pătrunse căile Lui! Căci cine a cunoscut gîndul Domnului ?». 3. Va în­cerca să golească de conţinut admiraţia acestei ştiinţe, de care, s-a spăi-mîn-tat acel mare învăţător al neamurilor, oricine va crede că poaite mă­sura cu mintea omenească adîncimea acelui abis de nemăsurat. Căci cel ce crede că poate să cuprindă cu mintea sau să exprime în cuvinte toată dragostea cu care făureşte Dumnezeu mmtuirea oamenilor, acela fără îndoială că,^ făgăduind adevărul cuvintelor apostolice, va afirma cu nelegiuită îndrăzneală că se pot cerceta judecăţile lui Dumnezeu şi I se pot afla căile. 4. Voind să exprime printr-un simţămîcnit omenesc grija şi dragostea pe care Domnul găseşte cu cale să ne-o atribuie cu neobosită evlavie şi negăsind în lume o astfel de dragoste, cu care s-o compare mai potrivit, el a asemănat-o cu aceea a unei mame devotate. Şi folo-sindu-se de acest exemplu, fiindcă nu poate găsi altceva mai de preţ în frica oamenilor, zice : «Oare poate o femeie să uite de copilul său şi să nu-i fie milă de fiul pe care 1-a purtat în pîntecele său ?». Dar, nemulţu­mit cu această comparaţie, a trecut pe dată mai departe şi a adăugat zi­cînd : «Şi dacă ea a uitat, eu însă nu uit de tine».

 550

Prin aceasta înţeleg foarte bine cel care măsoară mărimea harului şi slaba putere a voinţei nu cu cuvinte goale, ci conduşi de experienţă, că «Izbînda în alergare nu este a celor iuţi şi biruinţa a celor viteji şi pli­nea a celor înţelepţi, nici bogăţia a celor pricepuţi, nici iaima pentru cei învăţaţi», ci: «Toate acestea le lucrează unul şi acelaşi Duh, împărţind fiecăruia în mod deosebit după cum voieşte». 2. Şi de aceea se dove­deşte nu prin credinţă, care poate fi îndoielnică, ci prin experienţă care, ca să zic aşa, se poate pipăi, că Dumnezeu, ca un Tată foarte iubitor şi ca un medic foarte bun, săvîrşeşte, aşa cum spune Apostolul, toate în toţi fără deosebire şi aci insuflă începuturile mîntuirii şi sădeşte în fiecare ardoarea bunăvoinţei, aci însă dăruieşte urmarea lucrării Sale şi trăirea virtuţilor. Aci îi cheamă fără ştire şi fără voia Ion pe cei ce sînt gata să alunece şi să se prăbuşească în prăpastie, aci aduce ocazii şi împrejurări favorabile mîntuirii şi opreşte de la hotărîri aducătoare de moarte pe cei repeziţi şi cu porniri necugetate. Pe cei ce vor şi a-leargă la El îi primeşlte, iar pe cei ce nu vor şi se împotrivesc îi atrage şi-i sileşte la fapte de bunăvoinţă. 3. Că nu ne este dat totul de către Dumnezeire dacă ne împotrivim întotdeauna şi stăruim în încăpăţîna-tea noastră, dar şi că adevărata mîntuire nu trebuie atribuită meritu­lui faptelor noastre, ci harului ceresc, ne învaţă aceste cuvinte ale Domnului: «Vă veţi aminti acolo de căile voastre şi de toate nelegiui­rile voastre, cu care v-aţi întinat, şi vă veţi dezgusta singuri de toate răutăţile voastre pe care le-aţi făcut. Şi veţi şti că Eu sînt Domnul, cînd voi face bine cu voi după numele Meu, nu după căile voastre rele, nici după nelegiuirile voastre groaznice, casă a lui Israel». 4. Şi de aceea, toţi părinţii dreptcredincioşi, care au învăţat desavîrşirea inimii nu din cearta deşartă a cuvintelor, ci din fapte şi din experienţă, spun că lu­crarea darului dumnezeiesc constă în primul rînd în aceea că fiecare este înflăcărat de dorinţa a tot ceea ce este bine, dar că depinde de li­bertatea noastră de alegere să înclinăm într-o parte sau în cealaltă. în al doilea rînd, este harul dumneziesc cel prin care pot fi traduse în fap­te virtuţile, dar aşa încît să nu se nimicească puterea liberei voinţe, iar în al treilea rînd depinde de darurile lui Dumnezeu să se stăruie în virtuţile dobîndite, dar aşa încît libertatea să nu se simtă robită. 5. Ast­fel trebuie să credem că Dumnezeu săvîrşeşte toate în toţi îndrumîn-du-ne, ocrotindu-ne şi apărîndu-ne, fără să înlăture libertatea voinţei, pe care El însuşi ne-a dăruit-o. Dacă se pare că se împotriveşte acestui înţeles ceva cules cu dibăcie prin judecată şi dovedire omenească, tre­buie mai degrabă să ne ferim decît să distrugem credinţa (căci nu merităm credinţa din înţelegere, ci înţelegerea din credinţă, precum este scris : «Dacă nu veţi crede, nu veţi înţelege»), fiindcă nu se poate în­ţelege pe deplin nici de simţirea, nici de judecata omenească în ce chip pe de o parte Dumnezeu lucrează toate în noi, iar pe de altă parte se atribuie totul liberei voinţe.

Întărindu-ne cu această hrană, fericitul Cheremon ne-a făcut să nu simţim greutatea unui drum atît de neumblat.