Traian Bădărău

Fiindcă Tătăică a învăţat pe mulţi despre rugăciunea lui Iisus, am găsit (pe Forumul Crestin Ortodox) o dezbatere interesantă (pe care a făcut-o unul din ucenicii lui Tătăică combătând pe eretici) numită: de ce Numele cel Sfânt al lui Hristos se scrie Iisus iar nu isus. Din păcate, pe forum, subiectul s-a şters, aşa că reproduc cele salvate de noi (pe un fişier din calculator).

Cele citate le vom reproduce în italice.

Un ortodox, numit Eugen 7, a scris la 16 septembrie 2010:

 Iisus Etimologia numelui.

http://ro.orthodoxwiki.org/Iisus_Hristos

Iisus Etimologia numelui.

Iisus a fost menționat în textul grec al evangheliilor ca Ιησούς Χριστός, în transcriere latină Iesus Christus.

Prenumele vechi evreiesc este Ieșua, „ישוע”, care înseamnă „YHWH mântuiește”. Această formă a fost elenizată inițial sub forma Iason (Ἰάσων),[24] apoi a fost transcrisă sub forma Iησους Iēsoûs, în greacă, de către traducătorii Septuagintei, cu referire la alte persoane purtând același prenume. Pe de altă parte, forma grecească Χριστoς, Khristós este o traducere a ebraicului „משיח” mașiakh (de unde în românește – Mesia), care înseamnă uns.

Prenumele în limba română provine din limba slavonă Їисоуса, care a fost preluat din limba greacă, unde la inițială este un hiat. Cea mai veche grafie în limba română cu caractere latine a fost Jssus (Catehismul lui George Buitul, tipărit în anul 1701 la Cluj).

În limba română forma Iisus Hristos, utilizată în prezent de Biserica Ortodoxă Română, este preferată de majoritatea credincioșilor ortodocși.[necesită citare]

Grafia Iisus este etimologică, ea reproducând sunetul η din Ιησούς, care în latină a fost redat ca e. Tendința de a se citi ca i în greacă a început din Evul Mediu. Transliterarea Iisus în limba română, folosită în Bibliile ortodoxe și în majoritatea literaturii ortodoxe moderne, este o recurență slavonă, fidelă scrierii grecești (alfabetul slavon este derivat din scrierea greacă, iar Biserica Ortodoxă Română a folosit scrierea slavonă până la începutul secolului al XX-lea). Argumentului etimologic pentru scrierea Iisus i se adaugă faptul că, pe lângă limba greacă, sursa tuturor limbilor europene pentru numele Iisus, atât în ebraică (Iehoșua, Ieșua), cât și în limbile europene începând cu latina (Jesus, în care j nu reflectă sunetul scris așa în franceză, ci aproximantul latin [j]) numele este pronunțat cu două sunete înainte de primul s, anume [i-e], [i-i] sau [j-e], iar în limbile moderne sunetul inițial poate fi [ʒ] (fr. Jésus) sau [dʒ] (engl. Jesus). Aceste paralele etimologice pot motiva utilizarea a două litere înainte de s și în limba română.[25][26][27][28][29]

În literatura română a fost folosită cu precădere forma Isus,[30] care reflectă pronunția unei părți semnificative a vorbitorilor. Dicționarele limbii române oscilează între cele două forme. 

Există și părerea conform căreia forma Isus ar translitera cuvântul ebraic pentru măgar și ar trebui evitată din acest motiv. Această idee este, însă, greșită.[32] 

Din punct de vedere fonetic al limbii române, folosirea numelui cu doar un singur „i” automat implică accentuarea[necesită citare] acestui „i”, respectiv „ĺsus” și scurtarea timpului de pronunție. (Un exemplu similar în limba română este pluralul substantivului „copil” respectiv „copií”.[necesită citare]) Alipirea celui de-al doilea „i” permite mutarea accentului pe litera „u”,[necesită citare] făcând astfel să corespundă din punct de vedere fonetic[pleonasm?] cu limba vorbită, dar și cu „Ιησούς” (Iesús),[33] așa cum este pronunțat in limba greacă, în forma originală a Noului Testament.[33]

Un calvin, numit Scoţianul, a scris la 2o septembrie 2010:

Citat dintr-un ucenic al lui Tătăică: ,,Nu cumva cartea ta are ca editor tot societatea anti ortodoxă numită Societatea Biblica Britanica? Dacă da şi o iubeşti pe Maica Domnului să şti că de multe ori s-a arătat Ea şi a spus că nu intră în casele cu traducerile acestei Societăţi fiindcă sunt vrăjmaşii Ei şi ai Fiului Său pentru că alterează profund sensul prin trădarea gravă a traducerii în duh hulitor.”

As dori si eu un exemplu concret in acest sens.Referitor la cele subliniate.S-a publicat ceva in literatura ortodoxa pe acesta situatie?Unde s-a intimplat?Daca cumva aveti mai multe detalii,v-as fi recunoscator sa-mi spuneti unde sa caut ca sa ma informez.

Ucenicul lui Tătăică i-a răspuns pe data de 20 septembrie 2010:

Unei femei din Bucureşti fetiţa i s-a îmbolnăvit foarte grav (leucemie). Femeia fiind disperată deoarece doctorii i-au spus că nu se poate face nimic a început a face paraclisul Maicii Domnului. După 40 de zile i s-a arătat Maica Domnului şi i-a spus că nu o va însănătoşi pe fata ei deoarece are în casă pe hulitorii Ei şi ai Fiului său, pe vrăjmaşii Ei şi ai Fiului Său. Mai rea boală ar căpăta la suflet fetiţa ei dacă ar mai trăi şi s-ar împrietenii cu ei. Aşa, dacă moare acum, ajunge la Rai nevinovată.
Mama s-a îngrozit şi a alergat la duhovnic şi i-a spus ce s-a întâmplat.
Fiind un duhovnic isusit şi-a adus aminte de o întâmplare din Proloage: un pustnic a luat o carte cu scrieri din Sfinţii Părinţi şi a început să o citească. Noaptea următoare a văzut în vedenie pe Maica Domnului cercetând chiliile pustnicilor. Când a trecut în faţa chiliei lui a zis: Nu intru aici că în chilie se găseşte vrăjmaşul meu. Părintele a început să plângă că este vrăjmaşul Maicii Domnului. A doua zi însă citind în cărticică a găsit un text din Nestorie care zicea că Maica Domnului este născătoare de om. Şi-a dat seama atunci cine este vrăjmaşul şi s-a înapoiat la cel de la care luase cartea spunându-i că mai mult s-a păgubit decât folosit. La întrebarea aceluia de ce? i-a povestit întâmplarea. Atunci au hotărât amândoi să ardă cartea şi s-au bucurat.
Aşa că duhovnicul a întrebat-o dacă nu cumva are vreo care sectară? Femeia i-a răspuns că în nici un caz deoarece este ortodoxă. Ajunsă acasă s-a uitat prin bibliotecă şi a văzut o Biblie de la Societatea Biblică dată pe stradă de un sectar de care uitase. Dar s-a întrebat cum poate o biblie să fie hulitoare. S-a dus cu ea la duhovnic şi explicându-i acesta diferenţele s-a îngrozit. A pus-o pe foc. Noaptea a visat-o din nou pe Maica Domnului care i-a zâmbit şi i-a mulţumit. A doua zi fata a fost găsită sănătoasă şi s-au mirat toţi doctorii cum se poate aşa ceva. Mama ei însă a zâmbit cu înţeles şi a dat slavă lui Dumnezeu şi Maicii Sale că i-a scăpat fata de la boală dar mai ales de la moartea cea veşnică în care ar fi ajuns dacă citea Biblia sectară.
Mai sunt şi alte cazuri dar nu am timp să vi le descriu.
Cu drag, ucenicul lui Tătăică

Dacă ne ajută Dumnezeu, va urma…

Dumnezeu a ajutat şi iarăşi funcţionează pagina de pe forum, pe care v-o recomandăm, despre această problemă a dulcelui nume al Mântuitorului Iisus Hristos:

http://www.crestinortodox.ro/forum/showthread.php?p=288794#post288794

din Imnul LII (Sfântul Simeon Noul Teolog_Imnele iubirii dumnezeieşti)

           „Dar când îţi zice iarăşi : „Dumnezeu care a zis să strălucească lumină din întuneric, El a strălucit înăuntrul meu” (ll Cor. IV, 6). spune-mi, pe care alt Dumnezeu ţi-l înfăţişează să-l înţelegi, dacă nu pe Acela care locuieşte în lumina de nesuportat şi pe care nimeni dintre oameni nu L-a văzut vreodată ? Căci El însuşi, Cel mai înainte mai presus de fiinţă şi necreat, a luat trup şi mi s-a arătat creat, îndumnezeindu-mă întreg pe mine, asumat în chip minunat. Spune-mi, crezi aşa şi nu te îndoieşti deloc ? Dacă deci Dumnezeu făcut om, cum crezi, m-a îndumnezeit pe mine, omul asumat, atunci, eu devenit Dumnezeu prin înfiere văd pe Dumnezeu cel prin fire, pe Acel Dumnezeu pe care nimeni dintre noi nu L-a putut vedea vreodată şi nici nu poate să-L vadă peste tot. Deci cei ce L-au primit pe Dumnezeu prin faptele credinţei şi s-au făcut dumnezei născuţi prin Duhul, îl văd pe Acela, pe Tatăl lor, care locuieşte pururea în lumina neapropiată, avându-L locuind în ei înşişi şi locuiesc ei înşişi în El, în Cel cu totul neapropiat.

      Aceasta e credinţa adevărată, aceasta e fapta lui Dumnezeu aceasta e pecetea creştinilor, aceasta e comuniunea cu Dumnezeu, aceasta e împărtăşirea şi arvuna dumnezeiască; aceasta e viaţa, aceasta e împărăţia, aceasta e veşmântul, cămaşa Domnului, pe care cei ce se botează o îmbracă prin credinţă, nu în neştiinţă, îţi spun, nici cu nesimţire, ci prin credinţa însoţită de simţire şi cunoştinţă. Şi ca să nu zici : „Cred că L-am îmbrăcat pe Hristos”, Nu-ţi cer simplu : „Crede aceasta !”, ci să ai fapta credinţei, asigurarea credinţei, pecetea credinţei, desăvârşirea credinţei în mod neîndoielnic din îmbrăcarea lui Hristos întru simţire şi cunoaştere, a lui Hristos din care străluceşte, fulgeră slava dumnezeirii şi care te schimbă pe tine întreg în lumina cea mai limpede, dar te lasă neschimbat sau îndoit, fiindcă eşti amândouă : dumnezeu prin înfiere, iar prin fire întreg om. Devenit întreg astfel, precum ţi-am spus, vino şi stai cu noi, o, fratele meu, pe muntele cunoştinţei şi vederii dumnezeieşti. Şi acolo vom auzi împreună glasul părintesc.

           Dar vai, cât de jos suntem faţă de înălţimea dumnezeiască, cât de depărtaţi de viaţa veşnică ! Pe cât e de departe cerul de subteranele pământului şi de cei ţinuţi de demult în chip nefericit în ele, pe atât, sau şi mai mult, suntem toţi departe de înălţimea lui Dumnezeu şi de vederea dumnezeiască, chiar dacă spunem în chip contrar că locuim în El şi că avem în noi pe Cel ce locuieşte în lumina neapropiată şi că rămâne şi locuieşte întreg în noi. Căci, şezând în cele subterane ale pământului, voim să filosofăm despre cele mai presus de pământ şi despre cele din cer şi mai presus de ceruri, ca şi când le-am cunoaşte întocmai, şi să le povestim tuturor şi să ne numim cunoscători şi teologi exacţi şi iniţiaţi în tainele negrăite. Dar şi aceasta este o dovadă sigură a nesimţirii. Căci cel născut din nefericire în cele subterane şi care locuieşte cu totul în întunericul lumii prezente şi nu vede lumina veacului viitor – lumina care în mod sigur a strălucit pe pământ şi străluceşte necontenit dar spune că el cugetă şi cunoaşte cele din cer şi că vede toate cele de acolo şi-i învaţă pe alţii, oare nu e nesimţitor şi mai mult decât atât ? Acesta e ca un orb care contrazice pe cei ce văd şi zice : ,,Acest ban e de aramă, iar semnul de pe el e al altuia şi literele scrise pe el spun aceasta şi aceea”. Dar cei ce-l aud socotesc acestea ca o născocire îndrăzneaţă, căci ei văd banul făcut din aur şi semnul ca fiind cu adevărat al împăratului, arătând chipul nefalsificat al lui şi inscripţia redând numele lui. De aceeaşi boală pătimind, nu socotim că pătimim, nici nu ne ruşinăm de cineva, sau de sfinţii înşişi şi de îngerii care privesc de sus starea noastră, ci se împlineşte cu noi cuvântul Domnului, care zice : „Văzând nu văd” (Matei XIII, 13) şi iarăşi : „Auzind, ei îşi închid urechile sufletului şi nu aud deloc cuvintele Duhului”. De fapt, ei aud trupeşte cu urechile de carne, dar urechile inimii le au acoperite şi nu pot auzi câtuşi de puţin. Căci nu pot ridica de pe ei acoperământul îngâmfării şi al nesimţirii, fiindcă ei înşişi şi l-au pus pe ei cu voia. Şi acoperindu-şi ochii şi urechile, socotesc că văd şi aud. Iar dacă le spune cineva : ,, Ascultaţi, copiii mei, şi ridicaţi acoperământul de pe inimile voastre”, ei se înfurie la aceste cuvinte, pentru că nu i-a numit „părinţi”, ci le-a zis „copii”, şi din aceste cuvinte câştigă mai multă ură şi nu-şi pot da seama de patima ce-i roade, mai bine zis de patimile ce le întuneca mintea şi cugetarea şi-i despart de Dumnezeu pe cei prinşi de ele. Aceştia, deveniţi sclavi ai închipuirii şi mândriei şi trăind ca nişte robi ai voii lor, îşi împlinesc pururea numai voia lor. Aceştia părăsind legile lui Dumnezeu, îşi sunt ei înşişi lege lor şi nu slujesc lui Dumnezeu, ci, ce îndrăzneală, lor înşişi. Ei caută în locul slavei lui Dumnezeu, slava lor şi se grăbesc să o impună pe aceasta prin toate faptele şi în toate modurile. Iar slava lui Hristos este crucea şi patimile, pe care le-a suportat pentru noi, ca să ne slăvească pe noi. Dar ei nu vorbesc să pătimească acestea, cum le-a pătimit Acela şi refuză să se facă părtaşi ai slavei lui Dumnezeu, prin refuzul de-a pătimi, cum a pătimit Acela, ci voiesc, vai, mai degrabă slavă de la oameni şi aleg de bună voie despărţirea de Dumnezeu. Dar, Hristoase al meu, mântuieşte pe cei ce se încredinţează Ţie de murdara slavă deşartă şi de mândrie, şi fă-ne părtaşi patimilor şi slavei Tale; şi ne invredniceste să fim nedespărţiţi de Tine, acum şi în vecii vecilor. Amin.”

Pentru aceasta nu este altă cale ci după cum el a spus:

         „Deci acestea fiind astfel orînduite şi hotărîte de Duhul, nu e cu putinţă copilului să se facă bărbat şi să urce la starea bătrînului albit altfel decît începînd de la prima treaptă, precum am zis, ca păşind bine prin cele patru trepte să se înalţe la desăvîrşire.

       Iar începutul înaintării spre lumină pentru cel ce vrea să se renască duhovniceşte este micşorarea patimilor, sau păzirea inimii. Căci altfel este cu neputinţă să se micşoreze patimile. în al doilea rînd vine stăruirea în cîntare. Căci patimile fiind domolite şi micşorate prin împotrivirea inimii faţă de ele, dorinţa împăcării cu Dumnezeu aprinde mintea. Astfel mintea întărită izgoneşte prin loviturile trezviei gîndurile ce suflă la suprafaţa inimii. Şi iarăşi se dăruieşte luării aminte şi rugăciunii celei de a doua. în această vreme se dezlănţuie întărirea duhurilor şi suflările patimilor tulbură adîn-cul fără fund (abisul) al inimii. Dar prin chemarea Domnului Iisus Hristos se mistuie şi se topesc de acolo ca ceara. însă ele tot nu se liniştesc, ci, scoase de acolo, aprind prin simţuri suprafaţa minţii. De aci mintea le scoate repede şi îndată simte pacea. Dar să scape cu totul şi să nu mai trebuiască să lupte, este cu neputinţă. Căci acest lucru e propriu numai celui ce a ajuns la bărbatul desăvîrşit, care s-a retras cu totul din lume şi stăruie neîncetat în paza inimii. De la acestea cel ce ia aminte se înalţă treptat la înţelepciunea părului alb, sau la treapta vederii, lucru care e propriu celor desăvârşiţi.

        Deci cel ce împlineşte acestea la vreme potrivită şi cu bună rînduială, poate, după alungarea patimilor din inimă, să stăruie şi în cîntare şi să se apere şi de gîndurile trezite prin simţuri şi de tulburarea de la suprafaţa minţii ; de asemenea poate să caute cu ochiul trupesc şi cu cel al minţii — pentru că şi de acesta e nevoie — la cer şi să facă o rugăciune curată întru tot adevărul . Dar aceasta numai din cînd în cînd şi cîte puţin, din pricina vrăjmaşilor ce întind curse în văzduh.

      Căci numai aceasta se cere de la noi, ca să fie inima noastră curăţită prin supraveghere. Fiindcă «de e rădăcina sfîntă, după Apostol, e vădit că vor fi şi ramurile» (Rom. 11, 16) şi rodul. Dar cel ce îşi ridică ochiul şi mintea la cer şi vrea să-şi închipuie niscai lucruri gîndite cu mintea (inteligibile) în afară de modul în care am grăit, oglindeşte mai degrabă idoli decît adevăr. Căci cîtă vreme inima este necurată, a doua şi prima luare aminte nu poate înainta. Fiindcă precum la zidirea unei case nu punem întîi acoperişul, apoi temelia (aceasta e cu neputinţă), ci dimpotrivă întîi temelia, apoi zidirea şi la urmă acoperişul, aşa trebuie să cugeti că e şi în acestea. Căci întîi ne păzim inima şi ne micşorăm patimile din ea şi prin aceasta punem temelia duhovnicească a casei. Apoi respingem suflarea duhurilor rele, răscolită prin simţurile din afară, prin a doua luare aminte, şi aşa scăpînd repede de război, ridicăm zidurile peste temeliile casei duhovniceşti. Apoi prin aţintirea noastră desăvîrşită spre Dumnezeu, sau prin retragerea noastră (în noi), întindem acoperişul casei şi aşa desăvîrşim casa duhovnicească în Hristos Iisus Domnul nostru. Căruia se cuvine slava în vecii vecilor. Amin.”

Iar Pr. Prof. Dumitru Stăniloae nota la acestea: „Chemarea numelui lui Iisus lărgeşte vederea. Căci prin umanitatea lui Iisus se poate privi în infinitatea dumnezeirii Lui” (Filocalia VIII).