Din ÎNTÂIA CUVÂNTARE TEOLOGICĂ:

„3. Nu aparţine tuturor, vouă celorlalţi, să filosofeze despre Dumnezeu. Nu e o calitate ce se cîştigă ieftin şi a celor ce se tîrăsc pe jos. Voi mai adăuga că nu se poate face aceasta totdeauna, nici în faţa tuturor, nici în toate, ci uneori şi în faţa unora şi într-o anumită măsură. Nu aparţine tuturor, ci celor ce s-au exercitat şi au fost învă­ţaţi în contemplaţie şi, înainte de aceasta, celor ce au fost curăţiţi în suflet şi în trup, sau cel putin se curăţesc într-o anumită măsură. Căci celui necurăţit nu-i este asigurată atingerea de cel curat, precum nici ochiului murdar raza soarelui. Dar oare cînd se produce aceasta? Arunci cînd ne desprindem de noroiul şi tulburarea din afară şi cînd partea conducătoare din noi nu se amestecă şi nu se lasă întipărită de chipuri urîte, ca de nişte litere strîmbe, întipărite în cele frumoase, sau ca buna mireasmă ames­tecată cu cea neplăcută. Căci trebuie să se ocupe cineva în adevăr cu cunoaşterea lui Dumnezeu, ca, atunci cînd avem prilej, să şi judecăm (Ps. 73, 3) cele drepte ale teologiei.

[…] să ne privim pe noi înşine şi să vedem în frumuseţea lui pe teolog ca pe o statuie. Să cugetăm întîi la aceasta: ce este o astfel de rîvnă pentru Cuvînt şi o astfel de boală a vorbirii? Ce este această boală nouă, acest nesaţ? Pentru ce, după ce ne-am legat mîinile, ne-am înarmat limbile? Pentru ce nu lăudăm ospitalitatea? Pentru ce nu admirăm iubirea frăţească, iubirea conjugală, fecioria, grija de săraci? Pentru ce nu iubim psalmodierea, privegherea de toată noaptea, lacrimile? Pentru ce nu supunem trupul postu­rilor? Pentru ce nu ieşim spre Dumnezeu prin rugăciu­ne? Pentru ce nu supunem duhului ceea ce e mai coborît în noi la ceea ce e mai înalt, adică “ţarina” (Fac. 2, 7), ca cei ce judecă drept despre acest compus? Pentru ce nu ne facem din viaţă o meditaţie despre moarte? Pentru ce nu ne facem stăpîni ai patimilor, amintindu-ne de no­bleţea ce ne vine de sus? Pentru ce nu potolim mînia ce se umflă şi ne sălbăticeşte? Nu potolim înălţarea ce ne coboară (Ps. 22, 8; Lc. 18, 14); nu socotim tristeţea neso­cotită? Pentru ce nu potolim plăcerea lipsită de cuminţe­nie? Pentru ce, prin rîsul desfrînat, prin privirea necuve­nită, prin auzul neruşinat, prin cuvîntul fără măsură, prin cugetarea prostească, ce le ia de la noi vicleanul împotriva noastră, facem să intre în noi moartea “prin ferestre”, cum zice Scriptura (Ier. 2, 29), sau prin sim­ţuri?”

Din A DOUA CUVÎNTARE TEOLOGICĂ:

„Despre teologie¹⁷

1. Am unificat prin cuvîntul nostru pe teologi, arătînd cum trebuie să fie înaintea celor ce trebuie să filoso­feze, şi cînd, şi cît, adică înaintea celor pe cît e cu putinţă curaţi, pentru ca lumina să fie înţeleasă de lumină înain­tea celor mai atenţi, ca să nu fie neroditor cuvîntul ce cade într-un pămînt sterp (Mt. 13, 5-6). Aceasta, mai ales atunci cînd avem linişte înlăuntru de învîrtirile exterioa­re, ca să nu mai fim întrerupţi în suflare ca cei ce sînt prinşi de furie, pe cît am cuprins şi sîntem cuprinşi. Şi deoarece este astfel, şi am înnoit în noi pămîntul pentru Dumnezeu, ca să nu mai semănăm între spini (Ier. 4, 3 şi Mt. 13, 7) şi “am netezit faţa pămîntului” (Is. 28, 25), pecetluindu-ne şi pecetluind (pe alţii) cu chipul de om prin Scriptură (Înţ. Sol. 13,13), voim să trecem la cuvîntările despre teologie. Să punem în fruntea acestor Cuvin­te pe Tatăl, pe Fiul şi pe Duhul Sfînt, despre care vom vorbi. Întîiul să ne fie binevoitor, al doilea să ne ajute, al treilea să ne inspire, mai bine zis să ne arate din unica dumnezeire luminarea cea una, distinctă în chip unitar, unită în chip distinct, ceea ce este minunat (paradoxal)^17a.

2. Mă urc cu rîvnă pe munte (Ieş. 19, 20; 24, 9-15), sau, spunînd mai adevărat, cu rîvnă şi cu teamă. Prima o facem pentru nădejde, a doua pentru slăbiciune. O fac aceasta ca să intru în nour (Ieş. 24, 18) şi să fiu cu Dum­nezeu. Căci Dumnezeu îmi făgăduieşte (Ieş. 19, 24; 24, 9) să se urce cu mine şi să stea aproape, chiar dacă tre­buie să primească să rămînă în afara nourului. Iar de es­te un Nadav şi un Avind, sau vreunul din bătrîni (Ieş. 24, 2, 9-10), să urce, dar să stea departe (Ieş. 24, 1-4-14), după măsura curăţirii. Iar de este vreunul din cei mulţi şi nevrednici de o astfel de înălţime şi contemplaţie (ve­dere) şi de este cu totul necurat, nici să nu se apropie, căci nu este sigur că va trăi (Ieş. 19,12)¹⁸. Iar de s-a cură­ţit pentru acest moment, să rămînă jos şi să asculte nu­mai glasul şi trîmbiţa şi cuvintele simple ale evlaviei; şi să privească muntele fumegînd şi strălucind (Ieş. 19,16-20) de ameninţări şi, în acelaşi timp, minune pentru cei ce nu pot să urce. Iar de este cineva o fiară rea, crudă şi cu totul neprimitoare a cuvintelor contemplaţiei şi teolo­giei, să nu se cuibărească, cu viclenie şi răutate, în mate­rii (în păduri) ca să sară deodată spre a răpi vreo dogmă sau vreun cuvînt şi să sfîşie prin calomnii “cuvintele sănătoase” (Tit. 2, 8), ci să stea încă departe şi să plece de lîngă munte, sau va fi bătut cu pietre şi zdrobit (Lev. 11, 33) şi “se va pierde acest rău în chip rău” (Mt 21, 41). Căci cuvintele adevărate sînt pietre tari pentru cei ase­mănători animalelor. De este acesta un “leopard”, să moară “cu împletiturile sale” (Ier. 13, 23); la fel, de este un leu “răpitor”, “care rage” şi “caută să înghită” sufletele şi cuvintele noastre; sau “un porc care calcă în picioare mărgăritarele” frumoase şi strălucitoare ale adevărului (Mt. 7, 6); sau un “lup arab” (Avac. 1,8)  şi de alt neam, sau mai muşcător decît cei de aici prin sofisme; sau o “vulpe”, sau un suflet viclean şi necredincios, care ia cînd o formă, cînd alta, după timpuri şi trebuinţe, un su­flet pe care îl hrănesc trupuri moarte şi împuţite, sau “vii dar mici” (Cînt. cînt. 2,15), căci “cele mari” sînt departe de ele (Ps. 79, 9-12); sau vreun altul din animalele carni­vore şi respinse de lege şi necurate (Fac. 7, 2, 3-8), pen­tru mîncare şi pentru vreo trebuinţă. Căci cuvîntul nos­tru, depărtîndu-se de acestea, vrea să fie înscris în table tari şi în pietre (Ieş. 31, 18) şi pe amîndouă feţele lor, pentru partea văzută şi ascunsă a Legii; cea dintîi, pen­tru cei mulţi şi care rămîn jos, iar cea de a doua, pentru cei puţini şi care ajung sus.

3. Şi ce mi s-a întîmplat, o, prieteni, care sînteţi ini­ţiaţi în taine şi împreună iubitori cu mine ai adevărului? Am alergat ca să întîlnesc pe Dumnezeu şi aşa am urcat pe munte. Şi am străbătut nourul, ajungînd înlăuntru, departe de materie şi de cele materiale, întorcîndu-mă şi aducîndu-mă în mine, pe cît mi-a fost cu putinţă¹⁹. Dar cînd L-am privit acolo, de abia am văzut spatele lui Dumnezeu (Ieş. 33, 23); şi aceasta (am văzut-o) fiind eu acoperit de piatră (Ieş. 33, 22), sau de cuvîntul întrupat pentru noi (In. 1, 14; I Cor. 10, 4)²⁰. Şi aplecîndu-mă pu­ţin, nu vedeam firea primă şi neamestecată, aşa cum e cu­noscută de ea însăşi şi cîtă rămîne sub întîia catapeteasmă şi se ascunde sub Heruvimi, ci cîtă ajunge pînă la noi²¹. Iar aceasta este, atîta cît ştiu, mărirea ei în creatură şi în cele puse în faţa noastră şi cîrmuite de El, sau, cum o numeşte dumnezeiescul David: “măreţia slavei” (Ps. 8, 2). Căci acestea sînt spatele lui Dumnezeu, însuşirile Lui de după El ²², precum umbrele (razele) soarelui şi chipurile Lui în ape arată soarele pentru vederile slabe, deoarece nu e cu putinţă a-l vedea pe El, care copleşeşte simţirea noastră prin lumina lui directă. Deci aşa vei teologhisi, chiar de eşti un Moise şi “Dumnezeu pentru Faraon” (Ieş. 7, 1); chiar dacă ajungi ca Pavel, “pînă la al treilea cer” şi auzi “cuvinte negrăite” (II Cor. 12, 2-4), chiar dacă eşti mai presus de el, în vreo stare şi vreo treaptă îngerească, sau arhanghelească. Căci orice existenţă, chiar cerească, chiar mai presus de ceruri, chiar dacă este mult mai înaltă ca noi după fire, şi mai aproape de Dumnezeu, es­te mai departe de Dumnezeu şi de înţelegerea Lui depli­nă decît este deasupra noastră, făptură compusă şi sme­rită, amestecată şi legată de pămîntul de jos²³.

4. Deci ajunge iarăşi să spunem aceasta: a înţelege pe Dumnezeu este greu, iar a-L exprima este cu nepu­tinţă, cum a spus careva din filosofii elini, ce-au speculat despre Dumnezeu, nu lipsit de meşteşug cum mi se pa­re. Acesta pare să fi priceput că e greu de a exprima şi de a evita astfel reproşurile, pentru că este de neexpri­mat²⁴, însă, după mine, a exprima pe Dumnezeu este cu neputinţă, dar a-L înţelege e şi mai imposibil²⁵. Căci ceea ce e de înţeles, cuvîntul poate să-l explice, deşi nu sufi­cient, ci cel puţin într-un mod obscur, pentru cel ce nu are urechile cu totul stricate şi o înţelegere mincinoasă. Dar a înţelege o astfel de realitate este cu totul cu nepu­tinţă şi de neînfăptuit, nu numai celor prostiţi şi aplecaţi spre cele de jos, ci şi celor foarte înalţi şi iubitori de Dumnezeu; şi la fel întregii firi născute²⁶, şi cărora le este adăugat întunericul acesta şi trupul gros în înţelegerea adevărului. Şi nu ştiu dacă nu este aşa chiar pentru firile mai înalte şi spirituale, care fiind aproape de Dumnezeu şi luminate de toată lumina, sînt mai luminate, dar nu de tot, însă mai deplin ca noi şi mai pătrunzător, unele mai mult, altele mai puţin ca altele, pe măsura treptei lor.

5. Aceasta este deci astfel. Cît ne priveşte pe noi, nu numai “pacea lui Dumnezeu întrece toată mintea” (Filip 4, 7) şi înţelegerea; nu numai cele ce sînt rînduite drepţi­lor prin făgăduinţe, nu sînt nici ochilor văzute, nici de urechi auzite, nici de minte contemplate” (I Cor. 2, 9), decît puţin Nu avem nici înţelegerea exactă a creaţiei. Căci fiind convins că şi acesteia nu-i ai decît umbrele, odată ce auzi spunîndu-se: “Voi vedea cerurile, lucruri ale degetelor Tale, luna şi stelele” (Ps. 8, 4) şi raţiunea îngroşată din ele, căci nu le vezi acum, ci le vei vedea cîndva²⁷. Dar mult mai presus de acestea este firea neîn­ţeleasă şi necuprinsă care este mai înaltă decît acestea şi din care sînt toate. Şi spun că nu cunosc că nu este, ci ceea ce este. Căci nu e goală propovăduirea noastră, nici deşartă credinţa noastră (I Cor. 15, 14). Nu aceasta este învăţătura noastră. Deci nu poţi afla în recunoştinţa noastră o învăţătură “ateistă”, şi a unei viclenii. Nici nu te poţi ridica împotriva noastră ca împotriva unora ce mărturisesc neştiinţa. Dar se deosebeşte mult convinge­rea că este ceva, de cunoştinţa a ce este aceea”.