De pe un forum creștin ortodox:

02.06.2011, 22:40:28

Papalitatea O listă cu ereziile introduse de Papi de când s-au rupt de Sfânta Biserică a lui Hristos se află în cartea minunată scrisă de un fost abate papist, francez, profesor de istorie bisericească, cercetător al Istoriei Bisericii chiar în documentele originale ale Vaticanului. Acesta după ce a ajuns la documentele originale ale papismului s-a îngrozit de înşelarea sub care este ţinută o întreagă masă de oameni ce-şi zic romano-catolici dar sunt de fapt doar păcăliţi şi a scris două cărţi edificatoare: http://www.scribd.com/doc/3992410/Pa…ea-schismatica http://www.scribd.com/doc/20633476/Papalitatea-eretica Decât îndelungi discuţii sterile cu cei ce fac propaganda fide papistă pe forum ortodox, uitând că prozelitismul este interzis prin lege, ca să ne convingă că „papa nu-i atât de negru (ba e chiar alb… la haine) hai să ne unim cu el” mai de folos este să le citim şi ne vom lămuri că încă mai înainte de a se rupe de Sfânta Biserică, datorită mândriei, au avut simptome de cădere şi tentative de schisme. Şi dacă aceasta ne arată documentele papale, ce vom găsi în cele Ortodoxe, ţinute departe de fabricatorii de falsuri ai inchiziţiei, despre papism? Vă recomand şi succesiunea de documente istorice despre fanatismul papal de pe postările de aici Citat: Preluăm cele spuse de Dostoievski: „papismul este mult mai dăunător decât ateismul deoarece ateismul spune că nu există Dumnezeu (şi cine e nebun să creadă aceasta) dar papismul prezintă un Hristos mincinos şi pe mulţi îi înșeală”. Cred că fotografia de mai jos este sugestivă pentru infailibilitatea papală şi de unde îşi ia duhul Benedict: Mai multe poze sugestive despre ce fel de duhuri insuflă pe papă când grăieşte fie ex-catedra fie personal: http://toaca.md/?&page=archive&article_id=437 O listă cu ereziile papalităţii din cartea de mai sus: Ereziile Bisericii Romane–Asupra Constituţiunii Bisericii şi regulã de credinţã Erezie asupra Treimii Erezie asupra Întrupãrii Erezie asupra Rãscumpãrãrii Erezie asupra Misterelor Botezul Erezie atingãtoare de viaţa viitoare Papalitatea sau marea erezie occidentalã Hristos S-a înălţat! __________________ SF. MARCU ASCETUL: „Atâta adevăr se află în spusele cuiva câtă siguranţă îi dau smerenia, blândeţea şi dragostea” 02.06.2011 at 23:57:20.

http://www.scribd.com/doc/12500797/Clark-Carlton-Calea-Convert-Ire-de-La-Baptisti

http://www.librarie.net/carti/163872/Uimit-Hristos-Calatoria-mea-Iudaism-Ortodoxie-Dragos-Dasca-James-Bernstein

Răspuns dat de mine unei persoane care credea că cei ucişi (de mahomedanii fanatici în noaptea de revelion) când ieşeau de la o „biserică” coptă ar fi mucenici şi ar trebui să fie cinstiţi ca atare.

Pentru că dumneavoastră v-aţi arătat smerenia întrebând, eu trebuie să vă răspund cu smerenie (adică nu de la mine ci mulţumind lui Dumnezeu pentru darurile primite de noi de la Sfinţii Părinţi).

Este o ispită, veche de când căderea, de a nu merge pe calea împărătească, de mijloc ci a aborda lucrurile la extrem.

Sfânta Biserică este un spital duhovnicesc în care ne regăsim noi bolnavii de tot felul de patimi şi numai respectând tratamentele Doctorului nostru Hristos, prin asistenţii săi preoţii şi Sfinţii Părinţi ne putem vindeca. Ori El le dă prin şi în Sfânta Sa Biserică.

Nu este de mirare că şi în Sfânta Biserică ne regăsim ba într-un salon, ba în altul, ca fiind ori la o extremă sau alta. Fiind însă în curs de vindecare ni se pot schimba simptomele şi să trecem de la un salon la altul.

Dar de vindecat ne vindecăm numai dacă urmăm regimul alimentar, doctoriile şi orarul spitalului duhovnicesc.

Astăzi este o epidemie veche (îmi daţi voie să-i spun ciumă?) pe care numai Ortodoxia o poate vindeca: dezbinarea.

Este cea mai grea boală pentru că te scoate din spital ca un mort şi deci nu mai ai nici o şansă de vindecare după cum spune Hristos:

Matei 18:17 Şi de nu-i va asculta pe ei, spune-l Bisericii; iar de nu va asculta nici de Biserică, să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş. 

Dezbinarea, ruperea de Sfânta Biserică, după cum spune Sfântul Vasile cel Mare, poate fi de trei feluri: erezie, schismă, parasinagogă.

Canonul 1 al lui din Pidalionul de la Neamţ 1844:

„Drept aceea pe unele le-au numit eresuri, iar pe altele schisme; şi pe altele parasinagoguri (nelegiuite adunări). Deci eresuri pe cei cu totul lepădaţi şi după însuşi credinţa sunt înstrăinaţi. Iar schisme, pe cei ce pentru oarecare cauze bisericeşti şi întrebări putincioase de a se vindeca, între cei despărţiţi. Iar parasinagoguri, pe adunările cele ce se fac de nesupuşii prezbiteri, sau episcopi, şi de neînvăţatele popoare. Precum, dacă vreunul fiind cercetat în vreo greşeală, s-a dezbinat de la slujbă (Liturghie), şi nu s-a supus canoanelor, ci luişi şi-a răzbunat proiestoşia şi slujirea, şi s-a dus împreună cu acesta, oarecare părăsind soborniceasca Biserică. Una ca aceasta este parasinagogă. Iar schisma, este a fi cu deosebire pentru pocăinţă de cum sunt cei în unire cu Biserica. Iar eresuri, precum al maniheilor, şi al valentinienilor, şi al marchioniştilor, şi al înşişi pepuzienilor acestora. Că dea dreptul deosebirea este pentru însăşi credinţa cea întru Dumnezeu.”

1. Eretici sunt aşadar cei dezbinaţi de Sfânta Biserică datorită (dogmelor) credinţei lor greşite. De exemplu: arienii (cei ce cred că Hristos este creatură, mulţi neoprotestanţi de azi), monofiziţii (cei ce cred că firea omenească a lui Hristos s-a topit în firea dumnezeiască şi ca atare în Hristos este doar o fire, făcând astfel imposibilă mântuirea şi îndumnezeirea noastră în Hristos – deoarece ce nu este din noi în Hristos nu poate fi nici veşnic nici îndumnezeit – aceştia sunt armenii, copţii, iacobitenii şi toţi cei ce-şi zic „ortodocşi vechi orientali”), papiştii (cei ce cred că făptura poate fi infailibilă ca şi Dumnezeu) etc.
2. Schismaticii sunt cei ce din pricini de ritual (canoane) se dezbină de Sfânta Biserică. De exemplu că vor neapărat să serbeze cu treisprezece zile mai târziu sărbătorile ridicând calendarul la rang de dogmă (stiliştii), cei ce confundă misiunea sfântă a ierarhilor de a mărturisi ortodoxia cu eresul ecumenist (ideea că se pot mântui oamenii indiferent de credinţă) şi pleacă din Biserică din cauza aceasta (de exemplu cazul Nichita), cei ce confundă actele de identitate cu pecetea lui antihrist şi se dezbină de Biserică pentru aceasta etc.
3. Parasinagogile sunt cei ce urmează episcopii şi preoţii caterisiţi, care au aceeaşi credinţă, acelaşi ritual dar nu au ascultare de Sfânta Biserică, încăpăţinându-se să slujească deşi sunt opriţi de la aceasta.

Toţi aceştia fac cel mai grav păcat, după cum spun Sfinţii Părinţi, dezbinarea de Sfânta Biserică şi se rup pe ei şi înșeală şi pe alţii să se rupă de singura lor şansă de mântuire Trupul lui Hristos:

Ioan 15:5. Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne întru Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic. 

Ioan 15:6. Dacă cineva nu rămâne în Mine se aruncă afară ca mlădiţa şi se usucă; şi le adună şi le aruncă în foc şi ard. 

Că nu este o părere personală o spun toţi Sfinţii Părinţi, dar ca să înţelegeţi acest lucru mai pe scurt vi-l citez doar pe Sfântul Ciprian al Cartaginei, numit de Sfintele Sinoade Ecumenice „Părinte al Părinţilor”:

Pag 443- 444

XIV.

Asemenea oameni, chiar dacă au fost ucişi în numele credinţei lor, nu-şi vor spăla nici cu sânge greşelile. Vina dezbinării e gravă, de neiertat, şi suferinţa n-o poate purifica. Nu poate fi martir cel ce nu este cu Biserica. Nu intră în împărăţia cerurilor cel ce a părăsit Biserica, locţiitoare pe pămînt a împărăţiei cereşti. Hristos ne-a dat pacea, ne-a Învățat să fim uniţi şi solidari, ne-a recomandat să păstrăm neatinse şi necălcate legăturile dragostei şi ale înţelegerii; nu poate să se numească martir cel ce nu respectă dragostea frăţească. Aceasta ne învaţă şi ne asigură Apostolul Pavel zicînd: «Chiar dacă aş avea atâta credinţă, încît să pot muta munţii din loc, dar dragoste nu am, nimic nu sînt ; chiar dacă aş împărţi toată averea mea săracilor, iar corpul meu l-aş da să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte. Dragostea e mărinimoasă şi binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se trufeşte, nu se înfurie, nu lucrează cu nebăgare de seamă, nu gândește răul, toate le iubeşte, toate le crede, toate le speră, toate le rabdă» ⁴⁶. Dragostea niciodată nu va cădea, zice Pavel, căci ea va domni întotdeauna, prin unitatea fraternităţii şi solidarităţii va dura veşnic. Nu poate ajunge dezbinarea în împărăţia cerurilor, la răsplata lui Hristos care a zis : «Aceasta este porunca Mea : să vă iubiţi unii pe alţii aşa cum v-am iubit Eu pe voi» ⁴⁷. Nu poate îndeplini această poruncă cel ce prin dis­cordia perfidă a încălcat dragostea lui Hristos. Cine n-are dragoste nu-L are pe Dumnezeu. Apostolul Ioan spune : «Dumnezeu este dragoste şi cel ce rămîne în dragoste rămîne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămîne în el» ⁴⁸. Nu pot rămîne cu Dumnezeu cei ce nu vor să fie uniţi în Biserica lui Dumnezeu. Chiar dacă vor arde pe rug sau vor fi daţi fiarelor sălbatice, aceea nu va fi coroana credinţei, ci pedeapsa trădării, şi nu sfârșitul glorios al celui cu virtute religioasă, ci moartea din disperare. Unul ca aceştia poate fi ucis, dar nu poate fi încoronat. Mărturiseşte că e creştin, ca şi diavolul care adesea minte că e Hristos, căci însuşi Domnul ne atrage luarea-aminte şi zice : «Mulţi vor veni în numele Meu spunând : Eu sînt Hristos, şi pe mulţi vor înşela» ⁴⁹. După cum el nu e Hristos, chiar dacă înșeală cu numele, la fel nu poate fi creştin cine nu rămîne în Evanghelia lui Hristos şi a adevăratei credinţe.

1. 46.   I Cor. XIII, 2—8.
   1. 47.   In. 15, 12
   2. 48.   In. 4, 16.
   3. 49.   Mt. 24, 5

.

 

 

XV.

Căci a profeţi, a scoate demonii, a face multe acte de virtute pe pămînt este lucru mare şi admirabil, dar nu dobândește împărăţia cerească cel ce înfăptuieşte toate acestea, dacă nu merge respectând drumul drept al adevăratei credinţe. Vesteşte Domnul şi zice : «Mulţi îmi vor spune în ziua aceea : Doamne, Doamne, oare nu în numele Tău am profeţit, nu în numele Tău am scos demonii, nu în numele Tău am săvârșit mari fapte de virtute ? Atunci Eu le voi răspunde : Niciodată nu v-am cunoscut, fugiţi din fata Mea cei ce aţi înfăptuit nedreptatea»”

Aşadar vedeţi că ereticii pot face şi minuni (având harul chemător sau extern al Duhului Sfânt) sau false minuni (lucrând cu demonii) dar nu se pot mântui deoarece, fiind în dezbinare nu au harul intern sau mântuitor.

Nu vă miraţi aşadar de performanţele unor oameni care nu sunt în Sfânta Biserică de a muri pentru un ideal. Nu ştiţi oare şi de comunişti şi de mahomedani care au râvnă rătăcită şi se duc chiar şi la moarte pentru ideile lor, fiind împuterniciţi de chiar dracii cărora le slujesc?

Duhurile necurate sunt numite măscăricii lui Dumnezeu, ele nu fac nimic original ci doar copiază pe Dumnezeu dar trag slava faptelor către ele. Foarte mult îşi doreşte Satana să aibă falşii lui mucenici pentru a atrage pe câţi mai mulţi spre el.

1686.„– Râvna este puterea sufletească în continuă desfăşurare pentru realizarea faptelor bune, pentru un ideal. Râvna cea bună porneşte din credinţă şi devotament faţă de poruncile lui Dumnezeu, „în sârguință fiţi fără preget, fiţi plini de râvnă cu duhul, slujiţi Domnului, bucuraţi-vă în nădejde, fiţi răbdători în necazuri, stăruiţi în rugăciune” (Rom. 12,11-12). Râvna rătăcită stăpânește pe omul care se călăuzeşte de idei bune, dar le înţelege greşit şi le aplică rău, înșelându-se de poftele încăpățânării şi ale slavei deşarte, aşa cum au făcut toţi ereticii, dintre care unii chiar şi-au vărsat sângele spre pierzarea lor şi bucuria diavolului (Rom. 1,18; 2, 8; I Tim. 1, 20; II Tim. 3,1-8). Rătăcirea se strecoară mai mult acolo unde este o disproporţie între lumina raţională a adevăratelor dogme şi între râvna împlinirii unor intenţii bune, călăuzite de un sentimentalism needucat şi năvalnic, alimentat de rătăciri tăinuite ale imaginaţiei mintale. Leacul râvnei păcătoase este ascultarea de legea Domnului păstrată de biserică şi supunerea canonică sub oblăduirea ierarhiei canonice, că „Nimeni nu poate să aibă pe Dumnezeu de Tată, dacă n-are Biserica de mamă” (Sf. Ciprian -D. unitatea Bis. 4).”

Nu înseamnă că deoarece comunismul apără ateismul, mahomedanismul apără pe Mahomed ar fi mai rele decât papismul, monofizismul care susţin că slujesc lui Hristos. Cu cât o minciună este mai apropiată de adevăr este mai periculoasă deoarece nu poate fi sesizată şi amăgeşte mai uşor şi pe mai mulţi.

Tot în aceeaşi pravilă suntem învăţaţi aşa:

2044.„Ocultismul sau esoterismul este falsa ştiinţă cultivată de minţile înfierbântate, prin care ocultiştii spun că posedă un simţ superior celor obişnuite, şi prin care ei ajung să cunoască rădăcinile adevărurilor. în realitate, nu este decît o înşelăciune a diavolului, care a înşelat pe oameni sub diferite forme ale idolatriei, spiritismului şi altor practici, pornind de la anumite realităţi fizice şi psihice, pentru ca pe temeiul unui adevăr parţial, să ducă la o rătăcire şi mai mare a minciunii înşelătoare. Ocultismul se manifestă parţial sub alte nume, osândite de biserică. Orice nume ar purta el, trebuieşte demascat şi osândit, fiindcă orice fel de rătăcire cu cît conţine mai mult adevăr în ea, cu atît este mai periculoasă” (V. Dogmele).”

Desigur că nu trebuie să ne crispăm în a vedea locurile în care este sfinţenie de la Dumnezeu sau Maica Lui sau Sfântul Mina sau orice alt Sfânt din Ţara Sfântă sau Egipt doar pentru că sunt azi administrate de păgâni sau eretici. Nu se spurcă ortodocşii de la eretici decât în două situaţii fie că îi consideră sfinţi (cum fac ecumeniştii) fie că îi alungă cu ură sau groază (cum fac zeloţii). Îi putem primi, le putem arăta dragoste, putem merge la ei. Dar, Doamne fereşte! să nu luăm în deşert Ortodoxia zicând că poate cineva să se mântuiască fără Ea sau că ar putea fi vreun sfânt neortodox.

Atitudinea cu discernământ a Avvei Macarie ne este de mare folos:

„Se spunea despre Avva Macarie egipteanul că a urcat odată de la Sketis la muntele Nitriei; şi când s-a apropiat de loc, îi spuse ucenicului său: ia-o puţin înainte. Şi când a luat-o el înainte, s-a întâlnit cu un popă al grecilor (păgâni), (care alerga ducând cu el un lemn) iar fratele i-a strigat: ai, diavole, unde fugi? Acela s-a întors, l-a bătut bine, şi l-a lăsat aproape mort. Ceva mai departe, i-a ieşit în cale, alergând, avvei Macarie, care i-a zis: sănătate, sănătate, truditorule! El s-a minunat, venind la el, şi îi zise:

– Ce bine ai văzut la mine, de m-ai agrăit?

– Că te-am văzut trudindu-te şi nu ştii că în zadar te osteneşti.

– Şi pe mine m-au răscolit bineţele tale, şi mi-am dat seama că eşti de partea lui Dumnezeu. Alt călugăr rău m-a întâlnit şi m-a înjurat; eu i-am dat o bătaie soră cu moartea.

Bătrânul pricepu că era ucenicul lui. Iar popa îi cuprinse picioarele, spunându-i: nu te las dacă nu mă faci monah. Şi s-au dus până unde era călugărul şi l-au luat în spate de l-au dus la biserica muntelui. Când l-au văzut părinţii pe popa păgân, au fost uluiţi; apoi l-au făcut monah. Şi mulţi dintre păgâni s-au creştinat din pricina lui. Iar Avva Macarie a zis: vorba rea îi face răi şi pe cei buni, dar vorba bună şi pe cei răi îi face buni.”

Nici să urâm sau să dispreţuim (nici măcar în sinea noastră ascunsă) pe eretici cum a făcut ucenicul zelot, dar nici să ne înşelăm sau să îi înşelăm pe eretici că s-ar putea mântui fără Ortodoxie, ci arătându-le dragoste, cu iscusinţă să îi atragem la mântuire, adică la Singur Ortodoxia.

Noi avem şi putem să le dăm cu dragoste sfinţenie dar de la ei nu avem ce lua după cum ne arată tot pravila lui Nicodim Sachelarie:

35.      -…”Fiindcă monahii (M-rii Sinai) întreabă dacă se cade a se da panaghia (pâinea binecuvântată) la masă, închinătorilor armeni [notă adică monofiziţi ca şi copţii aşa zişii creştini din Egipt care nu ţin de Patriarhia Ortodoxă de Răsărit din Alexandria], noi zicem să le daţi lor şi anafora, căci sînt creştini şi pentru aceasta vin de se închină la locurile sfinte din îndepărtări. Pentru noi, deşi sînt schismatici şi, din pricina unor învăţături greşite, sînt eterodocşi, dar sînt creştini cu credinţa şi cer cu evlavie sfinţire de la noi, pe care trebuie să le-o dăm . „Căci” a nu da cele sfinte câinilor” se înţelege despre cei fără credinţă, cum sînt iudeii, mahomedanii şi maniheii şi alţii, care se făţărnicesc a fi creştini, fără a fi cu adevărat creştini, de aceea şi urmează: „ca nu cândva, întorcându-se, să calce în picioare cele sfinte şi să ne rupă şi pe noi, căci sînt porci, iar cei ce caută cele sfinte cu credinţă şi le primesc cu evlavie, nu sînt de soiul porcilor”.

Ascultaţi şi pe Domnul, care zice: „Cel ce nu este împotriva noastră, cu noi este; şi pre cel ce vine la Mine, nu-l voi scoate afară”. Taina cea mare a împărtăşirii să nu le-o daţi; Iar, dacă vreunul s-ar îmbolnăvi şi ar voi să rămână în mânăstire şi s-ar lepăda de învăţătura lor, mărturisind credinţa ortodoxă, să fie învrednicit şi de Sfânta împărtăşanie. Aceasta este credinţa Bisericii soborniceşti… „Voi să nu luaţi sfinţire de la ei, pentru că sînt eterodocşi…”- Scris. Patr. Ghenadie

II, ( + 1456).

Aşadar, în final, vă doresc multe pelerinaje cu bucurie, mi-aş dori să „pelerinez” cu dumneavoastră sau măcar să vă cunosc. Dar vă rog din toată inima şi cu toată dragostea nu mai consideraţi mucenici pe copţi, chiar dacă au fost omorâţi de mahomedani, ca să nu-L mâhniţi pe Duhul Adevărului, Mângâietorul şi să nu vă faceţi vinovată Sfintelor Canoane recunoscute de Întreaga Sfântă Biserică:

Episcopul, sau prezbiterul, sau diaconul, împreună cu ereticii rugându-se, numai să se afurisească. Iar de au dat lor voie, ca unor clerici a lucra ceva, să se caterisească. [Apostolic, can. 65; Sinod 3,can. 2, 4; Laodiceea, can. 6, 9, 32, 33, 34, 37; Timotei, can. 9]

TÂLCUIRE

Canonul acesta rânduieşte, că oricare episcop, sau prezbiter, sau diacon numai împreună s-ar ruga, dar nu şi împreună ar liturghisi, cu ereticii, să se afurisească. Că cel ce împreună se roagă cu afurisiţii (precum acest fel sunt ereticii) trebuie împreună a se afurisi şi el, după canonul 10 al acestoraşi Apostoli. Iar de au iertat ereticilor acestora să lucreze vreo slujire, ca şi clerici, să se caterisească. Fiindcă oricare cleric va şi liturghisi (împreună liturghisi) cu cel caterisit (precum unii ca aceştia sunt şi ereticii, după canonul 2 şi 4 al soborului 3) împreună se cateriseşte şi el, după al 11-lea al Apostolilor. Că se cuvine pe eretici să-i urâm şi să ne întoarcem feţele despre ei, dar nu cândva şi să ne rugăm împreună cu ei, sau să iertăm lor a lucra vreo slujire bisericească, ori ca nişte clerici, ori ca nişte ierei.

CANONUL 9

Să nu fie iertat a merge cei ai Bisericii, la cimitirele, ori la cele ce se zic martirii ale tuturor ereticilor, pentru rugăciune, ori pentru vindecare. Ci unii ca aceştia, de vor fi credincioşi, să se facă achinoniţi (neîmpărtăşiţi) până la o vreme, iar pocăindu-se, şi mărturisindu-se că au greşit, să se primească. [Apostolic, can. 45]

TÂLCUIRE

Nu numai ereticii nu se cade a intra în Bisericile Dreptslăvitorilor, ci nici cei ai Bisericii, adică mirenii cei credincioşi, să meargă la cimitirele (țintirimele) ereticilor, unde oarecare numiţi ai lor sau îngropat, ori la lăcaşurile, în care mucenici ai ereticilor sunt îngropaţi; că mulţi şi din eretici în vremea goanei şi a idolatriei, până la moarte au suferit, pe care mucenici i-au numit cei de o socoteală cu dânşii. Dar nicidecum ortodocşi creştini, zic, se cuvine a merge la aceştia, ori pentru rugăciune, sau pentru a se vindeca, adică, sau pentru ca să-i cinstească, ori pentru a căuta tămăduire de la aceştia în bolile lor. Iar câţi vor voi a o face aceasta, porunceşte canonul acesta, să se afurisească pe o vreme, până când se vor pocăi, şi vor mărturisi că au greşit. Vezi şi pe cel 45 apostolesc.

CANONUL 34

Tot creştinul nu se cade a părăsi pe martirii lui Hristos, şi a se duce la pseudomartirii (mincinoşi mucenici) ereticilor, sau la însuşi cei ce merg către mai înainte zişii eretici. Că aceştia sunt străini de Dumnezeu. Deci cei ce se vor duce la dânşii fie anatema.

TÂLCUIRE

Canonul 9 al acestuiaşi sinod, după Valsamon, numai cât afurisește pe cei ce merg la mormintele minciuno-mucenicilor ereticilor. Fiindcă au mers amăgindu-se, pentru că au nădăjduit, oarecare ajutor la boalele lor de la dânşii, iar acesta anatematiseşte pe cei ce merg la dânsele, fiindcă au lăsat pe adevăraţii mucenicii lui Hristos, şi despărţindu-se de Dumnezeu, sau dus la minciuno-mucenicii aceia, cu tot sufletul, şi plecarea lor. Drept aceea şi după deosebita plecarea sufletului lor, deosebit şi de canoane s-au certat. Vezi şi pe cel 45 apostolesc.”

Şi atenţie!!!

După Pravila lui Nicodim Sachelarie:

11.   – Afurisirea sau excomunicarea este excluderea credinciosului din comunitatea Bisericii, cînd se face vinovat de păcate contra credinţei sau a moralei (Matei, 18,17; Cor. 5, 2-5; I Tim. 2, 20; Tii,3, io). Ea este de două feluri:

a) duhovnicească-internă, cînd credinciosul este oprit de la împărtăşire sau de la alte slujbe pentru o vreme;

b) cînd un credincios devine un necredincios public şi se iau măsuri administrative publice contra lui, înlăturându-l din obştea creştină. Numai cel ce se îndreaptă, este reprimit. (îi Cor. 2, 6-10). Clericul, mai întîi se cateriseşte şi, dacă este cazul, apoi se afuriseşte temporar sau definitiv, iar cînd stăruie în erezie şi în răutăţi, se dă anatemei. Afurisirea publică o face numai arhiereul – şi mai ales sinodul – care are dreptul s-o şi ridice, cînd cel vinovat s-a îndreptat.

2(Const. Ap. VII. 34).

– Anatema este cea mai grea pedeapsă pe care o poate da Biserica. Ea se dă contra celor ce dispreţuiesc şi atacă adevărurile dogmatice, morale şi de cult şi prin aceasta, ei duc la rătăcire şi pierzare de suflet pe cei neştiutori, devenind periculoşi societăţii bisericeşti. Anatema cuprinde blestem, afurisenie şi predare a celui anatemisit pe mîna satanei, de care ascultă şi ale cărui fapte şi misiune o împlineşte, devenind mort sufleteşte şi vrăjmaş lui Dumnezeu. Ceea ce este pedeapsa cu moartea în legile de stat, este anatemisirea în legile Bisericii. (Exod. 8,32; Lev. 20,1-22, Deut. 13,1-10; 17,1-9; 20, 2-15; Mat. 21,18; Rom. 9, 3; I Cor. 5,1-3; 16, 2-12; Gal. 3, 8-9; Const. Ap. II, 28,47-50). Prin anatemisire, „se afieroseşte acela diavolului şi mai mult să n-aibă parte de mântuire şi să se facă înstrăinat de Hristos” Pidal. N. f. 269”

Eu sper că nu v-am speriat, iar dacă v-am speriat să mă iertaţi deoarece am încercat cu dragoste şi din dragoste să vă arăt o greşeală (păcat făcut din neştiinţă) ca să nu devină vină (păcat cu ştiinţa). Dumnezeu vede că azi oamenii nu mai au lămurită credinţa şi aşa că nu o să vă certe dacă vă întoarceţi de la greşeală şi vă spovediţi. Noi când încălcăm Sfintele Canoane suntem vinovaţi lor dar până nu se pronunţă duhovnicul nu suntem şi pedepsiţi cu certarea lor. Sfintele Canoane nu sunt sperietori rigide ci nespusa îmbrăţişare a Bisericii pentru noi ca să ne arate de ce trebuie să ne ferim ca să nu-L supărăm pe Dumnezeu.

Aşadar şi eu v-am îmbrăţişat cu ele, aşa, în chip electronic, dar în sufletul meu cu toată inima deoarece v-am îndrăgit de astă iarnă când ne-aţi descris traseul Sfintei Familii în „Lumea Credinţei” şi mai de mult când mi-aţi promis pentru tatăl asistentei mele o sticluţă cu apă de la „potirul nesecat” şi când aţi arătat toată atenţia pentru răspunsul meu în legătură cu Sfânta Icoană de la Tihvin. Tare mult mă bucur când oamenii nu au idei preconcepute şi doresc cu sinceritate adevărul, păstrând blândeţea.

Că spune Sfântul Marcu Ascetul:

„Atâta adevăr se află în spusele cuiva câtă siguranţă îi dau smerenia, blândeţea şi dragostea”

Cu dragoste, U.M.®

Pentru a vedea că nu este o duritate a lui Dumnezeu osândirea în iad a ereticilor inclusiv bioterapeuţilor care fac fapte bune să vedem ce înseamnă de fapt focul iadului şi ce rol are libertatea omului în mântuirea şi osândirea sa

http://www.crestinortodox.ro/liturgica/pictura/iadul-diavolul-iconografia-ortodoxa-123778.html

nu suporta chinuri materiale sau un foc material, conform unei invataturi dezvoltate mai ales in teologia catolica. E vorba mai mult de neputinta sufletelor de a-si indrepta dorinta spre comuniunea cu Dumnezeu ca bun spiritual, ramanand intr-un continuu regret ca nu se mai pot bucura de placerile materiale sau ale orgoliului cu care s-au obisnuit in mod exclusiv. In acest sens, Sfantul Ioan Damaschinul afirma: „Spunem ca chinul acela nu e nimic altceva decat focul poftei nesatisfacute” , altfel spus cand spune ca focul iadului consta in poftele care nu-si gasesc materia pentru a se satisface.

Sfântul Isaac Sirul afirma de asemenea ca ”este greșit sa gândim ca păcătoşii din iad sunt lipsiți se dragostea lui Dumnezeu.” Dumnezeu da dragostea tuturor insa puterea dragostei actioneaza in doua feluri: acealasi foc, iubirea lui Dumnezeu, ce arde in inimile credinciosilor, se preschimba in experienta celor care o resping, in focul iadului.

Sfantul Macarie Egipteanul lamureste starea sufleteasca a unora si a celorlalti, astfel: „Precum imparatia intunericului si pacatul stau ascunse in suflet pana in ziua Invierii, cand chiar si trupul celor pacatosi este invaluit in intunericul ce sta inca ascuns in suflet, tot asa si imparatia luminii si chipul ceresc care este Iisus Hristos lumineaza in chip tainic sufletul si straluceste (stapaneste) in sufletul celor sfinti”.

Sfantul Vasile cel Mare explica de asemenea: „Domnul este un fel de loc care cuprinde in Sine pe cei drepti: asa ca dreptul care se gaseste in acest loc in chip necesar se simte bine dispus si vesel. De altfel si dreptul este un fel de foc al lui Dumnezeu, atunci cand primeste pe Dumnezeu in el. Cel pacatos harazeste locul acesta diavolului”.

Iadul in aceasta perspectiva este inteles ca prezenta a lui Dumnezeu experiata de o persoana care, prin libera alegere, respinge dragostea Sa. Este torturat de dragostea lui Dumnezeu, tortura de a fi in prezenta eterna a lui Dumnezeu fara a fi in comuniune cu El.

Dragostea dumnezeiasca este focul care nu se stinge niciodata, iar dispozitia si suferinta sufletului in prezenta lui Dumnezeu, pe care Il respinge, este „viermele neadormit”.

http://teologie.do.am/news/esenta_iadului_si_posibilitatea_unui_iad_etern/2010-11-21-451

Esenta iadului si posibilitatea unui iad etern

Esenta iadului si posibilitatea unui iad etern   In cadrul intelegerii raiului si a iadului, ramane sa se raspunda la intrebarea: de ce, in urma judecatii lui Dumnezeu, cei ce pleaca din aceasta viata fara credinta in El, deci fara o deschidere spre comuniunea cu El si prin El cu ceilalti oameni, trebuie sa ramana vesnic in iad? De ce aprecierea lui Dumnezeu fata de acestia, sau aceasta stare a lor constatata de Dumnezeu, dupa moarte, are drept consecinta permanentizarea lor eterna in aceasta stare?   Caci se pune intrebarea: oare cei ce pleaca de aici in aceasta situatie cad intr-o stare de nefericire mai mare decat cea de aici? Nu au posibilitatea sa intre vreodata in comuniune cu Dumnezeu si deci sa fie scosi din iad?   Invatatura Bisericii despre putinta scoaterii din iad a unora, in rastimpul dintre judecata particulara si cea universala, permite un raspuns potrivit la aceasta intrebare. Conform acestei invataturi, cei ce se duc in iadul de dupa judecata particulara cu o anumita credinta, deci fara o atitudine total contrara comuniunii cu Dumnezeu, vor putea ajunge in situatia ca virtualitatea capacitatii de comuniune prezenta in ei sa fie actualizata. Deci acest iad implica doua posibilitati: posibilitatea de a fi etern pentru unii si neetern pentru altii.   Fara sa se poata spune in mod sigur pentru cine va fi etern si pentru cine nu va fi etern, exista in principiu pentru unii din ei posibilitatea de a nu fi etern.   Dar taina libertatii nu permite sa se poata spune ca iadul va inceta pentru toti sa fie etern. Cei care nu vor putea iesi din iad pana la judecata universala nu vor mai putea iesi in veci din iad.   Dar pe ce se bazeaza faptul ca cei ce vor fi lasati in iad prin judecata universala vor ramane vesnic in el, odata ce Dumnezeu nu inceteaza niciodata de a fi un Dumnezeu iubitor si odata ce aceia vor pastra in veci o anumita libertate? Se bazeaza pe prestiinta lui Dumnezeu, in baza careia Dumnezeu stie sigur ca aceia nu vor raspunde in veci ofertei Lui de iubire, fie pentru ca nu vor vrea, fie pentru ca si-au creat prin refuzul total al comuniunii din viata pamanteasca si din rastimpul intre judecata particulara si cea universala o astfel de stare, ca nu mai sunt capabili sa accepte o comuniune cu Dumnezeu. Sfantul Ioan Damaschin socoteste ca lipsa vointei de a dori pe Dumnezeu se acopera cu „neschimbabilitatea” patimasa in care se afla cel din iad. Propriu-zis dupa moarte sunt „neschimbabili”: in bine, cei din rai si in rau cei din iad.   Taina faptului ca unii vor putea fi scosi din iad pana la judecata universala si ca altii nu vor iesi in veci din el, ci vor trece in iadul vesnic, impreuna cu cei ce vor trece din viata, acolo, in momentul sfarsitului lumii, este o taina a libertatii omului si o taina a putintei de invartosare a lui intr-o libertate negativa imposibil de depasit, si nu o putem patrunde noi.   Pentru mintea noastra e tot asa de posibil ca cei din iad sa vrea sa iasa din el, sau sa nu vrea. Numai Dumnezeu poate patrunde si cunoaste de mai inainte aceasta taina si noi nu avem ce face decat sa credem ceea ce ne-a spus El prin Revelatie, ramanand sa aflam numai la judecata din urma care anume dintre oameni vor fi trimisi in iadul vesnic.   Berdiaeff admite un iad care consta din refuzul comuniunii cu Dumnezeu, dar el crede ca acesta e un iad subiectiv, nu ontologic, si declara ca e cu neputinta sa dureze vesnic. Dar pe langa faptul ca aceasta inseamna o rationalizare a libertatii umane, afirmarea lui nu tine seama de faptul ca de la o vreme nu se mai poate separa intre subiectiv si ontologic. Un fel stramt de a gandi, de a simti, de a privi lucrurile si pe oameni, creeaza in firea omului o anumita stare ontologica, desfigureaza spiritul profund si nici crestinismul nu spune ca iadul e numai o imprejurare exterioara chinuitoare, nu si o lume de spirite desfigurate, incremenite in rau, intr-un mod sucit de a privi realitatea.   Contributia factorului subiectiv – sau chiar imaginativ, fantasmagoric, la sustinerea chinurilor iadului, o indica Sfantul Ioan Damaschin cand spune ca focul de acolo consta in poftele care nu-si gasesc materia pentru a se satisface. Caci pofta nesatisfacuta chinuieste prin neputinta de a da imaginilor placerii o consistenta reala si, pe masura ce se prelungeste neputinta de a le da o realitate, ele isi sporesc aparentele fermecatoare, iar prin aceasta, si puterea chinuitoare, data fiind neputinta de a afla ipostasurile reale corespunzatoare. Lipsa materiilor in stare sa satisfaca poftele este elementul obiectiv al chinurilor iadului. Iar efervescenta fantasmagorica a poftei, intretinuta de aceasta lipsa, este elementul subiectiv.   Iata cuvantul Sfantului Ioan Damaschin: „Spunem ca chinul acela nu e nimic altceva decat focul poftei nesatisfacute. Caci nu poftesc pe Dumnezeu cei ce au dobandit neschimbabilitatea in patima, ci pacatul. Dar acolo nu are loc savarsirea reala a raului si a pacatului. Caci nici nu mancam, nici nu bem, nici nu ne imbracam, nici nu ne casatorim, nici nu adunam averi, nici pizma nu ne satisface si nici un fel de rau. Deci poftind si neimpartasindu-se de cele ale poftei, sunt arsi de pofte ca de foc. Dar cei ce poftesc binele, adica numai pe Dumnezeu, Cel ce este si exista pururea, si se impartasesc de El, se bucura pe masura poftirii lor, pe masura careia se si impartasesc de Cel dorit”.   Aceasta inseamna ca sufletele ajunse in iad dupa moarte nu suporta chinuri materiale sau un foc material, conform unei invataturi dezvoltate mai ales in teologia catolica. E vorba mai mult de neputinta sufletelor de a-si indrepta dorinta spre comuniunea cu Dumnezeu ca bun spiritual, ramanand intr-un continuu regret ca nu se mai pot bucura de placerile materiale sau ale orgoliului cu care s-au obisnuit in mod exclusiv. Ele nu pot capata gustul bucuriilor spirituale, care au ca esenta comuniunea cu Dumnezeu, realitatea personala si consistenta (ipostatica) suprema.   Iadul e un dublu rau: vointa de a savarsi pacatul si durerea neputintei de a-l savarsi. E o atasare la pacatul ce nu mai poate fi savarsit material si deci un refuz de cautare a bunurilor spirituale. Prin neputinta omul e scos chiar si din relatia cu lucrurile, sau dintr-o relatie egoista, trecatoare, cu alta persoana. Toate legaturile lui cu realitatea ii sunt taiate. El duce o existenta fantasmagorica, de cosmar. E inchis total in groapa singuratatii. Numai demonii si poftele sale il musca asemenea unor serpi. Se poate spune, ducand mai departe aceasta idee, ca subiectivitatea sa crescuta monstruos il face sa nu mai vada realitatea altora. Nu mai poate avea nici macar contacte patimase, fugitive, cu ei. Imaginatia sa subiectiva acopera si realitatea obiectelor, caci le socoteste prea modeste pentru imaginatia sa. El cade intr-un fel de existenta de vis in care totul se haotizeaza intr-un absurd fara nici un sens, fara nici o consistenta, fara nici o cautare de iesire din el, fara nici o speranta de iesire.   Totul e urmare riguroasa si invartosata a pacatelor facute in viata. Sfantul Maxim Marturisitorul a descris in cateva pagini de mare plasticitate aceasta stare: „Daca nu am obisnuit ochii, urechile si limba sa priveasca, sa auda, sa graiasca dupa fire, ca rezultat vom avea intunericul si tacerea cea mai grea”. Daca nu am dezvoltat comuniunea, vom avea tacerea tuturor. Daca nu am cautat sensul adevarat al lucrurilor si persoanelor, vom avea minciuna si absurdul; vom avea „viermele urii” pe care l-am cultivat. Daca ne-am legat viata de lucrurile trecatoare, aceasta isi va pierde consistenta impreuna cu cele ce au trecut ca fumul. Daca nu am stins focul poftelor cu infranarea, vom arde in el, neavand cu ce sa-l potolim. „Pentru focul placerii vom avea focul gheenei; pentru intunericul nestiintei si pentru ratacirea trecatoare, nestiinta vesnica”. Pentru inaltimea mandriei desarte si a distractiilor, prabusirea cea mai de jos si tristetea continua. Din toate partile ne vor inconjura minciuna si nesinceritatea serpuitoare pe care am cultivat-o.   Chinurile nu vor consta atat intr-o singuratate simpla, cat intr-o singuratate impusa de o vecinatate chinuitoare. E o singuratate pe care ti-o aperi de serpii care te asalteaza. Nu consta numai in lipsa unei comuniuni. Caci daca am fost noi serpi pentru ceilalti, vor fi acum ceilalti serpi pentru noi. „Si mai chinuitor si mai cumplit decat orice chin este sa fim pururea impreuna cu cei ce ne urasc si cu cei pe care-i uram… si despartiti de Cel ce ne iubeste si pe Care il iubim”. E singuratatea in care esti tinut de fetele dusmanoase si urate ale celorlalti, fara sa poti sa-ti eliberezi vederea si cugetul de ele. E o singuratate lipsita de interiorizare si de o clipa de pace, intretinuta de lipsa oricarui cuvant de iubire si de intelegere, inconjurata de batjocura si ura tuturor. Toti ii chinuiesc pe toti; toti se apara de toti.   Florensky spune ca omul inchizandu-se in sine se altereaza in asa masura, ca nu mai e o realitate obiectiva pentru altii.   Obisnuindu-se sa nu mai vibreze cand spune tu, omul nu mai vibreaza nici cand i se spune tu. Se ingroapa intr-o totala indiferenta, intr-o moarte fata de orice relatie. El nu mai spune decat „eu, eu, eu”. „Acela pentru care nu mai exista nici un tu, nu mai e nici el un tu pentru altii”. El nu mai e nici pentru Dumnezeu un tu si nici Dumnezeu nu mai e pentru el un Tu. El a devenit o coaja (Schale), cum isi numeste H.P. Blavatsky spiritele, o „piele”, fara substanta, ceva iluzoriu, pur subiectiv, dar tocmai de aceea se afirma numai pe sine, cu disperare. Cel care nu cunoaste alta realitate si se cramponeaza de eu-ul propriu ca unica realitate, fara sa o poata avea nici pe aceasta intr-un mod satisfacator, e obsedat de eu mai mult ca de o fantasma.   El a iesit din realitate „in intunericul cel mai dinafara”, unde nu vede nimic. Un tu adevarat, o realitate obiectiva nu i-o poate da decat comuniunea cu Dumnezeu. Dumnezeu i-a dat omului puterea pentru ea, dar dezvoltarea ei depinde si de contributia lui. Omul nu si-o poate da singur, tocmai pentru ca aceasta inseamna ca se afirma pe sine, nu vrea sa iasa din sine, uitandu-se pe sine, ca sa existe cu adevarat afirmat de altii, intrucat ii afirma si el pe altii; ca sa existe prin Dumnezeu, afirmand pe Dumnezeu.   S-ar putea pune intrebarea: de ce nu li Se arata Dumnezeu acestora in toata lumina Sa, ca ei sa o vada si sa iasa din atitudinea de refuz a comuniunii cu El? De ce ii lasa Dumnezeu „in intuneric”? Prezenta lui Dumnezeu nu e o realitate exterioara, ca sa se impuna ca atare, ci se ofera ca un Tu iubitor; iar ca atare, nu poate fi sesizat decat prin deschiderea smerita si plina de dor la iubire. Dar se intampla fenomenul curios ca cel ce-si apara autonomia se indarjeste mai ales in refuzul de a accepta pe cineva care, prin iubirea cu care se ofera, il face sa-si dea seama ca de oferta aceasta depinde adevarata lui existenta.   Nu poate admite cel invartosat in mandrie asa ceva, caci nu poate admite ca cineva il poate iubi cand el nu poate. El ar putea admite realitatea unuia care depinde de el, dar nu pe cineva care i se descopera ca cel care depinde prin nesfarsita lui iubire. Dar cel pe care-l admite, cu orgoliul ca admitandu-l ii da el aceluia existenta, nu mai vrea nici el sa i se daruiasca. Astfel Dumnezeu nu i Se poate face evident ca persoana iubitoare celui ce nu vrea sa-L primeasca in aceasta calitate. Numai celui ce-L doreste pentru iubirea Lui, i Se arata ca iubire. De aceea Sfantul Isaac Sirul a spus ca iadul este o pedeapsa a iubirii.   Celorlalti le este prezent sub acoperamantul rigorilor care apar intr-o viata lipsita de iubire, sub urmarile dureroase ale unei astfel de vieti. Chiar lucrurile in care vrea sa-si caute acela placerea isi pierd din ce in ce consistenta, pentru ca si ele sunt un dar al lui Dumnezeu si nu pot fi avute din plin decat de cel ce-L are pe Dumnezeu prin iubire. Amandoua acestea le spune Sfantul Ioan Damaschin: atat ca cei ce doresc pe Dumnezeu il au, cat si ca cei din iad, care s-au invartosat in nedorirea lui Dumnezeu si doresc numai lucrurile care le pot oferi placeri, nu au nici pe Dumnezeu si nu le mai au nici pe acestea. Au cazut intr-un gol total. E ceva ce incepe inca din viata pamanteasca, macar in forma ca cel ce nu mai are pe Dumnezeu nu mai simte de la o vreme placere nici de lucruri. Propriu-zis, cine are pe Dumnezeu are totul, cunoaste adancimea tuturor. „Cel ce doreste primeste. Cel bun dobandeste cele bune… Si dreptii, dorind pe Dumnezeu si avandu-L, se bucura vesnic; iar pacatosii, dorind pacatul si neavand materiile pacatului, sunt chinuiti, ca rosi de vierme si consumati de foc, neavand nici o mangaiere; caci ce este chinul claca nu lipsa a ceea ce se doreste? Pe masura dorului, cei ce doresc pe Dumnezeu se bucura, si cei ce doresc pacatul sunt chinuiti”.   Sau: „Aici miscandu-ne pofta spre altele si dobandindu-le macar in parte, ne indulcim cu ele. Acolo insa, cand „Dumnezeu va fi totul in toate”, nemaifiind nici mancare, nici bautura, nici vreo placere trupeasca, nici vreo nedreptate, cei ce nu vor avea nici placerile obisnuite si nu vor avea nimic nici din Dumnezeu, se vor chinui in mare durere, fara ca sa produca Dumnezeu chinul, ci noi insine pregatindu-ni-l”.   Avem deci paradoxul ca afirmarea persoanei este un bine, dar afirmarea ei egoista, in afara comuniunii cu Dumnezeu, Persoana suprema, este un rau. Cei din iad se afla in acest paradox. O spune Sfantul Ioan Damaschin, in raspunsul la intrebarea: de ce nu distruge mai bine Dumnezeu pe cei ce vor persista in chinurile vesnice, decat sa-i lase sa se chinuiasca astfel?   A fi, oricum, e mai bine decat a nu fi deloc, este raspunsul lui. Iar fiintarea este un dar al lui Dumnezeu. Dumnezeu isi manifesta iubirea Sa oferind etern existenta celor din iad. El arata si in aceasta valoarea indelebila a persoanei umane. Daca i-ar mentine numai pe cei din rai, n-ar arata ca respecta pe om chiar cand I se opune; ca deci ii respecta libertatea. Cei din iad sunt in felul lor si ei o marturie a unei valori ce le-o acorda Dumnezeu. Dumnezeu ii tine prin existenta lor si pe acestia intr-o anumita legatura cu Sine. El lasa in existenta si pe cei ce-L neaga. Prin aceasta El manifesta o chenoza. Pe de o parte Dumnezeu nu-i poate scoate din starea lor de invartosare, dintr-o libertate care-L neaga. Caci pentru aceasta ar trebui sa-i priveze de libertate. Pe de alta, nu vrea sa-i nimiceasca; aceasta ar fi o alta dispretuire a existentei si a libertatii lor. intre aceste doua laturi ale alternativei, care ar manifesta o mai redusa bunatate a lui Dumnezeu si un mai mare dispret al libertatii lor omenesti, Dumnezeu alege sa-i mentina in atitudinea lor de refuz fata de Sine.   S-a spus ca o astfel de solutie ar introduce tristetea chiar in viata interna a lui Dumnezeu; de aceea s-a oferit solutia mantuirii universale. Dar aceasta nu s-ar putea realiza fara nesocotirea libertatii umane.   Solutia mentinerii lor in starea de eterna neimplinire poate nu ar fi mai rea ca o mantuire fara comuniune in libertate. Dar ea are avantajul ca, acceptand-o, Dumnezeu accepta nu numai tristetea de a nu-i vedea pe toti in fericirea comuniunii cu Sine, ci manifesta si maretia generozitatii daruirii lor cu o existenta intr-o vesnica opozitie fata de Sine si un respect al libertatii care face din om fiinta cea mai minunata.   Chiar si existenta diavolului ca existenta este o valoare, in calitatea ei de dar al lui Dumnezeu, va spune cu indrazneala Sfantul Ioan Damaschin. La intrebarea manicheului de ce a mai facut Dumnezeu pe diavol, stiind ca va deveni rau, el raspunde: „Pentru covarsirea bunatatii l-a facut pe el, caci a zis: il voi lipsi si Eu pe el, cu totul, de bine si-l voi lipsi de subzistenta, fiindca se va face rau si va pierde toate bunurile date lui? Nicidecum. Ci chiar de va fi rau, Eu nu-l voi priva pe el de participarea la Mine, ci ii voi da lui un bine: participarea la Mine, prin existenta, ca, chiar daca nu va voi, sa participe la Mine, prin existenta. Caci nimeni altul nu retine si sustine cele ce sunt in existenta, decat Dumnezeu. Caci existenta e un bine si e darul lui Dumnezeu… Toate cele ce sunt au existenta din Dumnezeu… Deci cei ce au macar existenta, au participare partiala la bine, intr-un grad ultim. Deci e un bine in existenta diavolului si prin existenta el participa la bine”. Sau: „Dumnezeu ofera pururea diavolului cele bune, dar acesta nu vrea sa le primeasca. Si in veacul viitor tuturor le da cele bune. Caci este izvorul din care izvorasc cele bune. Dar fiecare participa la bine precum s-a facut pe sine capabil”.   Desigur, judecata lui Dumnezeu cu efecte eterne ascunde un mare mister. Un mister la inaltimea realitatii om si Dumnezeu. Misterul cel mare pe partea omului este ca poate sta vesnic in fata atator semne ale existentei lui Dumnezeu si in mijlocul celor mai grele suferinte, in monotonia insuportabila, si totusi sa-L conteste, sa nu incerce solutia iesirii din ele prin acceptarea comuniunii cu El. El poate accepta mai degraba lipsa de sens, absurdul in toate, decat sa accepte sensul prin Dumnezeu. Aceasta, din marea ispita a autonomiei sale. Omul isi apara aceasta autonomie, pentru ca prin ea crede ca poate face orice, isi poate satisface toate dorintele, care l-au robit devenind patimi. Sfantul Ioan Damaschin spune: „Iar de spuneti ca i-ar fi fost mai de folos sa nu fie decat sa se chinuiasca fara sfarsit, spunem ca aceasta nu e nimic altceva decat focul poftei raului si al pacatului. Caci nu doresc pe Dumnezeu cei ce au castigat neschimbabilitatea pacatului ca patima”. Eternitatea iadului indica misteriosul paradox al libertatii celui care nu poate gasi adevarata viata in libertatea comuniunii si de aceea nici nu vrea sa o caute. Iar misterul cel mare pe partea lui Dumnezeu e ca Dumnezeu nu-1 distruge pe cel ce pacatuieste, chiar daca prestie necainta lui vesnica, ci il respecta chiar asa. E o vesnica pastrare a omului in relatie cu Dumnezeu. Nici omul nu poate uita cu totul pe Dumnezeu, nici Dumnezeu nu vrea sa uite pe om, oricum ar fi el.   Cele doua mistere nu mai pot fi despartite, sau Dumnezeu nu mai vrea sa fie despartite odata ce l-a creat pe om. Daca Dumnezeu ar distruge pe omul pacatos, ar uita de el pe veci intr-un gest de dispret, omul si-ar pierde adancimea de mister. La fel si-ar pierde o relatia intre Dumnezeu si om. De fericire, iar nu-l poate face partas Dumnezeu fara voia lui, pentru ca ea consta in primirea iubirii Sale de catre om. Dar omul nu vrea sa o primeasca, iar cu sila nu i se poate impune. Aceasta ar fi si ea o golire a omului de misterul sau. Chiar prin iadul vesnic se afirma valoarea si libertatea vesnica a omului”. Daca omul ar sti ca, uzand de libertate impotriva voii lui Dumnezeu, odata si odata va fi distrus, el ar fi ingustat in libertatea lui. Numai daca stie ca el se poate opune vesnic lui Dumnezeu, e cu adevarat liber. El e liber si are o demnitate deplina numai daca stie ca e vesnic neconditionat, adica vesnic liber. Desigur, nu ar fi liber nici daca ar sti ca afirmarea sa libera n-are nici o urmare. in acest caz n-ar pune nici o fervoare in afirmarea libertatii sale. Afirmarea libera asuma si niste riscuri. Dar riscurile adevarate presupun persistenta in existenta a celui ce le asuma.   Chiar in atitudinea omului care nu vrea sa stie de Dumnezeu si care totusi nu poate sa uite cu totul de El e o suferinta sfasietoare, pe care omul o detesta, dar din care, pe de alta parte, nu poate iesi. Daca omul ar uita cu totul de Dumnezeu, n-ar mai suferi, dar n-ar mai fi nici om. Chipul dumnezeiesc e desfigurat in el, dar nu distrus. E si in aceasta o adancime pe care riu o poate avea decat acesta. Monotonia, neputinta eterna si tristetea extrema prilejuiesc si ele moduri nesfarsit de variate ale chinurilor, pentru ca sunt o monotonie, o neputinta si o tristete a omului. Existenta de care spune Sfantul Ioan Damaschin ca ramane un dar al lui Dumnezeu chiar si pentru cei din iad, nu poate fi numai o coaja goala, neutra. Chiar ca coaja ea produce reflexiuni in constiinta prin faptul ca produce chinuri. Oricat de incremenita ar fi aceasta tristete, ea e un zbucium, ea e totusi o viata constienta, pentru ca e traita de o persoana.   Sfantul Maxim Marturisitorul afirma categoric o activitate a sufletului dupa moarte, indiferent ca e la bine sau la rau, socotind ca fara o activitate sufletul nici n-ar mai exista, activitatea tinand de realitatea lui. „Daca sufletul e rational si intelegator din cauza trupului, trupul va fi mai de cinste decat sufletul care a luat fiinta pentru el. Apoi, fiind creat pentru trup, de la trup va avea puterea intelegatoare si rationala. Caci daca sufletul nu poate intelege si rationa fara trup, fara indoiala de la acesta are puterea de a intelege si rationa. Iar daca sufletul are de la trup puterea de a intelege si rationa, neputand, cum zic aceia, sa le aiba pe acestea fara trup, nu va putea fi nici de sine existent. Caci cum va mai fi existent, nemaiavand fara trup ceea ce il caracterizeaza?… Deci dupa desfacerea trupului, sufletul nu mai poate exista nicidecum. Si pentru cei ce sunt atat de fara minte nu va mai fi nimic, odata ce neaga nemurirea sufletului”.   Socotind ca miscarea sufletului ca miscare e buna, ca si existenta lui, caci e de la Dumnezeu, el spune ca asa cum Dumnezeu nu Se misca, neavand spre ce Se misca, dar le misca pe toate, la fel sufletul isi misca puterile sale. Mai mult chiar, el nu-si misca puterile sale de voie, ci e miscat de Dumnezeu sa le miste. Sufletele ce ajung in Dumnezeu isi misca insa puterile intr-o stabilitate in Dumnezeu. De aici ar rezulta, dupa Sfantul Maxim, ca sufletele din iad trebuie sa-si miste puterile lor, pentru ca n-au in ele infinitatea; dar pe de alta parte nici nu se afla intr-o infinitate in care puterile lor sa se miste stabil, intrucat sunt in afara de Dumnezeu, si nici nu nazuiesc spre El, ci se misca intr-o neodihna chinuitoare, nestabilizandu-se in infinitatea lui Dumnezeu. Sufletul din iad trebuie sa se miste, dar intrucat nu se misca spre adevarata tinta in care miscarea sa se va implini si stabiliza, miscarea sa, de care nu poate scapa, e un chin, pentru ca e fara rost, fara tinta.   Mai mult, el se muta ele la una la alta, fara sa inceteze a exista. „Mintea preainteleapta, prin cele ce se petrec in lucruri dupa ordinea universului, mutandu-si facultatile spre ceea ce e pur si nematerial in ea, distinge din cele miscate pe Cel ce misca si intelegand ca e Unul si singur si simplu, existand din Sine si fiind la fel si cauza creatoare in stabilitatea proprie a existentei Lui, stie ca El e inaccesibil prin fire altora, caci e neschimbat, ca nemiscat, neavand spre ce Se misca Cel ce face si plineste cele ce sunt si e mai presus de ele… La fel (mintea), luand in considerare cauza miscarii variate a partilor si componentelor lumii mici, sau a omului, stie ca ea e altceva dupa fiinta decat existenta organica a trupului… ca e simpla si priveste unitar in cele risipite si e indefinita in cele compuse; se schimba pentru ca se misca si se misca pentai ca are spre ce se misca, iar cauza a schimbarii e ca nu-si cunoaste firea, ci judecata, cand aceasta greseste”.   Existenta eterna a sufletului chiar in iad echivaleaza cu o viata „spirituala” a lui. Lucrul acesta e atat de important pentru Sfantul Maxim: ca fara suflet, nu mai e nimic care sa dureze. Totul e intr-o continua facere si desfacere. Nici Dumnezeu nu mai e. Caci un dumnezeu care nu mai poate crea fiinte cu o vesnica indestructibi-litate, pentru o vesnica gandire la el (sau contra lui), s-ar dovedi un dumnezeu care e conditionat si limitat la o relatie cu un vesnic proces impersonal, cu o vesnica lege a facerii si desfacerii.   Dar misterul intreg al suferintei iadului, sau continutul lui, care poate avea si el chiar in monotonia lui, reflectari continuu variate in constiinta omului, nu ne este dat sa-l intelegem in viata pamanteasca, ci numai sa-l banuim din unele umbre proiectate de el in aceasta.   Despre starea celor din raiul comuniunii cu Hristos, ca urmare a judecatii particulare, se va vorbi in alta parte.   Parintele Dumitru Staniloae

http://www.crestinortodox.ro/sarbatori/sfintii-ioan-casian-gherman/viata-sfantului-ioan-casian-73047.html

Ca ucenic credincios al marilor invatatori capadocieni: Sfintii Vasile cel Mare, Grigorie Teologul si , ca si al Sfantului Ioan Gura de Aur, Cuviosul Ioan Casian s-a ridicat atunci impotriva  unei separari adanci intre firea omeneasca si harul divin, pe care Fe­ricitul Augustin o stabilise pentru a lupta impotriva ereziei lui Pelagiu. Intr-adevar, desi tot darul desavarsit si tot harul de sus coboara, de la Dumnezeu Parintele Luminilor, libertatea noastra omeneasca, zidita dupa chipul libertatii absolute a lui Dumnezeu si reinnoita in Sfantul Botez, este chemata sa raspunda si sa conlucreze cu harul dumnezeiesc pentru a produce in suflet roadele mantuitoare ale sfintelor virtuti si intr-o asa masura, incat se poate spune, cu Sfantul Ioan Gura de Aur, ca: „Lucrul lui Dumnezeu este de a ne darui harul Sau, iar cel al omului este de a-I oferi credinta sa”. Caci, asa cum graieste acelasi mare invatator al Bisericii in alt loc: „Harul lui Dumnezeu curge atat pe cat este de deschis vasul credintei pus sub sipot”. O asemenea invatatura isi avea limpede radacina in cuvantul lui Dumnezeu, pentru ca Domnul a aratat: Cel care luase cinci talanti de la stapanul sau, a adus alti cinci talanti, iar cel ce a luat doi, a adus de asemenea alti doi (Matei I 25, 20-22). Deci cu adevarat, precum spune si Sfantul Apostol Pavel, suntem impreuna lucratori cu Hristos (II Corinteni 6, 1).

http://www.ziarullumina.ro/articole;1580;0;6874;0;Calugarul-dobrogean-care-a-dus-monahismul-rasaritean-in-Occident.html

 Ioan Casian şi teologia sinergiei

La cumpăna secolelor IV-V, Occidentul a fost tulburat disputa dintre adepţii lui Pelagiu şi cei ai Augustin în problema mântuirii omului. Pelagiu, un ascet originar din Bretania, care se bucura de mare renume în Roma, învăţa că omul are deplină libertate în a alege binele şi răul, prin urmare, se poate mântui singur; harul lui Dumnezeu este numai un ajutor pentru ca binele să poată fi săvârşit mai uşor. Augustin, criticând erezia pelagiană, va ajunge la cealaltă extremă: omul nu poate face nimic bun singur, binele este exclusiv rodul lui Dumnezeu; mai mult, pentru a-şi susţine punctul de vedere, a introdus învăţătura despre predestinaţie: mântuirea nu se acordă tuturor, ci numai acelora aleşi de Dumnezeu din veci.

Sfântul Ioan Casian va răspunde prin intermediul scrierilor sale deopotrivă pelagienilor şi augustinienilor, oferind învăţătura teologică tradiţională a Bisericii: în mântuirea omului există o tainică împreună-lucrare a omului cu Dumnezeu (sinergie). Dintre dialogurile sale cu Părinţii, în special Convorbirea a XIII cu avva Cheremon tratează această problemă. Iată câteva fragmente din această convorbire:

Cum ne mântuieşte Dumnezeu

„Priceperea omenească nu înţelege uşor cum se face că Domnul, pe de o parte, dă celor ce cer, Se descoperă celor ce-L caută, deschide celor ce bat, iar pe de altă parte, Se descoperă celor care nu-L caută, apare şi răspunde celor ce nu-L întreabă şi toată ziua întinde mâinile către un popor care nu crede în El şi-I vorbeşte împotrivă, îi cheamă pe cei ce rezistă şi stau de-o parte, îi atrage la mântuire pe cei ce nu vor, celor ce vor să păcătuiască le taie putinţa de a-şi îndeplini această dorinţă, li se împotriveşte cu bunătate celor ce se grăbesc să facă rău.

În om este întotdeauna libertatea de alegere, care poate să nesocotească sau să respecte harul lui Dumnezeu. Apostolul nu ne-ar fi învăţat spunând: «cu frică şi cu cutremur lucraţi la mântuirea voastră», dacă n-ar fi ştiut că harul poate fi cultivat sau neglijat de noi. Dar, ca să nu creadă cineva că pentru lucrarea mânuirii nu este nevoie de ajutorul dumnezeiesc, adaugă: «căci Dumnezeu Cel Care lucrează în voi şi ca să voiţi şi ca să săvârşiţi, după a Lui bunăvoinţă». De aceea, sfătuindu-l pe Timotei, îi spune: «nu fi nepăsător faţă de harul lui Dumnezeu, care este în tine», şi, de asemenea: «de aceea, te îndemn să ţii aprins harul lui Dumnezeu, care este în tine». Aşadar, El întâmpină voinţa omului, precum se spune: «Dumnezeul meu, mila Ta mă va întâmpina». Dimpotrivă, Dumnezeu este întâmpinat de voinţa noastră când El întârzie şi aşteaptă oarecum în chip folositor, ca să pună la încercare libertatea voinţei noastre, zicând: «Dimineaţa rugăciunea mea te va întâmpina». Ne cheamă şi ne invită, când zice: «toată ziua am întins mâinile Mele către poporul care nu crede în Mine şi Mi se împotriveşte», şi este invitat de noi când Îi spunem: toată ziua am întins mâinile mele către Tine. Ne aşteaptă, când ne spune prin profet: «de aceea aşteaptă Domnul ca să se milostivească de voi», şi este aşteptat de noi când zicem: «cu răbdare L-am aşteptat pe Domnul şi S-a uitat la mine». Ne întăreşte când zice: «Şi Eu am învăţat şi am întărit braţele lor, şi ei au cugetat împotriva Mea». Strigă Iisus: «dacă este cineva însetat, să vină la Mine şi să bea»; strigă la El şi profetul: «ostenit-am strigând, amorţit-a gâtlejul meu, slăbit-au ochii mei nădăjduind spre Dumnezeul meu».“

al Bisericii Ortodoxe a Georgiei

http://www.angelfire.com/linux/viataortodoxa/sinod_gergia.html

Înainte de a începe analiza critică a acestor învătături eretice , să ne amintim de regulile si practica primirii în sînul Bisericii Ortodoxe a ereticilor si a schismaticilor.

 

Despre regulile privind primirea în Biserică a ereticilor si schismaticilor (după I Epistolă a Sfîntului Vasile cel Mare)

 

Dincolo de granitele Bisericii Ortodoxe, săvîrsirea Sfintelor Taine se limitează doar la îndeplinirea formelor lor exterioare  – însă săvîrsirea lor devine reală doar după întoarcera ereticilor în sînul Bisericii.  Doar Biserica are puterea si dreptul de a lega si dezlega. De aceea Biserica Ortodoxă, cu puterea sa divină, are dreptul să primească în sînul său pe eterodocşi fără repetarea formei exterioare a Tainelor săvîrsite la alte confesiuni creştine (Botez , Mirungere, Cununie , Hirotonie).

 

Întoarcerea eterodocşilor la Biserica mamă se poate realiza în trei feluri : 1. rebotezare 2. Mirungere 3. Pocăintă. Prin săvîrsirea uneia din aceste trei Sfinte Taine mentionate se îndeplineste lucrarea harului sfintilor acolo unde nici nu nu era prezent. Pentru că „toate acestea le lucrează unul si acelasi Duh” (I Cor. 12, 11)  si „Darurile sunt felurite dar acelasi Duh ” (I Cor. 12, 4).

 

În legătură cu acest lucru Sfîntul Vasile cel Mare în a sa I Epistolă canonică scrie următoarele: „Începutul separării a fost schisma, iar prin această despartire ei nu mai au harul Sfîntul Duh care nu li se mai dă din momentul despartirii lor. La începuturi, înnainte de despărtire, aceştia aveau harul preotiei si prin punerea mîinilor transiteau acest har, sfintilor, iar după schismă au devenit laici încît nu mai aveau puterea harului nici pentru a boteza, nici pentru a hirotoni: cei rupti de Biserică au devenit astfel incapabili de a transmite si altora harul Sfîntului Duh. De aceea cei botezati de către ei sunt socotiti ca si botezati de către laici iar dacă revin la Biserica mamă trebuiesc primiti prin rebotezare”.

 

Tot aici acest sfînt părinte explică cum si de ce  de la acest principiu pot apare derogări: ” Iar întrucît cei din Asia au fost primiti fără să fie rebotezati, să fie asa.”

 

Acest lucru este arătat mai clar în referirile la encratiti .Sfîntul Vasile cel Mare este de părere că trebuie rebotezati : „Dacă cineva a fost botezat  la ei (encratiti), el trebuie rebotezat în cazul în care  doreste întoarcerea la Biserică: dacă totusi prin iconomia părintilor s-ar socoti altfel, să fie asa .(…) mă tem să nu smintesc la mîntuire prin încredintarea noastră prea severă.”

 

Prin urmare este preferabilă rebotezarea pentru cei care vin la Biserica Ortodoxă din alte grupări religioase creştine, dar dacă se iau în consideratie anumite situatii concrete, functioneaza principiul iconomiei prin care pot fi primiti în Biserică si prin mirungere si pocăintă. Reamintim că astfel în toate cele trei situatii persoana primeste harul mîntuitor. Este de subliniat faptul că dacă cei care revin la Biserica Ortodoxă nu fuseseră botezati înnainte prin  întreita cufundare (sau turnare) si cu rostirea formulei „…în numele Tatălui si al Fiului  s al Sfîntului Duh ” în Biserica ortodoxă nu îi primeste prin mirungere sau pocăintă, ci numai prin rebotezare. Totodată pentru cei care se pot primi în Biserică prin mirungere sau pocăinta, Biserica are dreptul de a face mai aspră primirea lor în sînul ei – adică prin rebotezare.

 

Concluzii :

 

Astfel chiar din I Epistolă canonică a Sfîntului Vasile cel Mare reies clar următoarele:

–    Afară de granitele Bisericii dreptmăritoare nu există har mîntuitor. Alte grupări religioase sunt lipsite de el. Biserica recunoaste printre eretici diferite grade de rătăcire. De aceea înainte de a primi în sînul ei pe cei rătăciti, Biserica cercetează  eroarea fiecăruia prevăzînd pentru fiecare caz modalitatea de a reveni la trupul Bisericii .

–    Modalitătile de a-i primi pe eretici si schismatici sunt bazate exclusiv pe principiul iconomiei Bisericii  si nici de cum presupune că într-o grupare religioasă sau alta lucrează harul mîntuitor al Botezului al Mirungerii sau al Hirotoniei. Detinatoare a harului este numai una, sfîntă, sobornicească si apostolească Biserică ortodoxă.

 

 

Privind la izvoarele istorice ne încredintăm că în toată lumea creştină, totdeauna si de către toti a fost mărturisită existenta unei singure sfinte, soborniceşti si apostoleşti Biserici, care este constituită pe pămînt sub forma vizibilă a comunitătii de credincisi creştini, cu ierarhia si cu administratia sa proprie.

 

Această încredintare privind unicitatea Bisericii adevărate a fost întotdeauna prezentă la ortodocşi si respectiv la eterodocşi; disputele se purtau doar în jurul problemei privind care este Biserica cea adevărată. Iar convingerea că statutul si cinstea de a fi Biserica cea adevărată a lui Hristos poate apartine doar uneia singure, nici nu se punea în discutie. În acel timpuri nimeni nu vorbea – asa cum se face astăzi de către teologii eterodocşi – că diversele confesiuni creştine sunt de fapt ramuri ale unei singure Biserici a lui Hristos: toate aceste grupări neortodoxe fiind considerate ca schismatice si-au pierdut prezenta harului mîntuitor în Tainele lor odată cu separarea de trupul Bisericii ortodoxe .

 

Asa văd problema din punct de vedere eclesiologic cele sapte Sinoade Ecumenice.  Biserica ortodoxă mărturiseste despre sine exclusiv ca fiind cea adevărată precum si prezenta numai în Tainele sale a harului sfintitor si mîntuitor; numai ierarhia acesteia este purtătoare a harului apostolic prin care are dreptul de a lega si dezlega.

 

Fericitul Augustin spune că :” Ei (ereticii) primesc harul botezului numai  după revenirea lor în sînul bisericii. Afară de granitele Bisericii poti avea orice, cu exceptia mîntuirii. În afara se poate să ai trepte ierarhice, taine, Aliluia si Amin (liturghie), Evanghelie, credintă si să propovăduieşti pe Dumnezeu în trei ipostasuri, dar mîntuire poti să ai exclusiv în Biserica universală dreptmăritoare”.

 

În afara Bisericii dreptmăritoare, săvîrsirea Tainelor chiar în cele mai mici amănunte nu se poate întelege decăt ca formă exterioară lipsită de harul sfintilor si mîntutor. Aceste forme exterioare, golite însă de har, îsi recapătă valabilitatea numai după întoarcerea în Biserica ortodoxă.

 

Să notăm că atitutdinea fată de primirea în Biserică a eterodocşilor de-a lungul veacurilor în diferite Biserici locale a fost variabilă. Dar acele persoane care nu primiseră Botezul după formula corectă (scufundare sau turnare întreită în numele Tatălui si al Fiului si al Sfîntului Duh) obligatoriu, în toate Bisericile si întotdeauna au fost primiti prin rebotezare. In toate celelalte cazuri, fiecare Biserică locală primea pe fostii eterodocti coform iconomiei sale. Vă prezentăm mai jos cum s-a concretizat acest principiu al iconomiei divine în diversele Biserici locale:

 

Despre episcopii nestorieni, Sinodul III Ecumenic precizează că ei sunt ” străini de harul preotiei si sunt depusi din treapta de episcopi”(canoanele 1 si 2); însă sinodul Trulan în canonul 95 statutează că nestorienii sunt primiti în Biserică prin taina Pocăintei, adică nici Hirotonia lor si nici Mirungerea lor nu se repetă. Arienii (Sinodul II Ecumenic, canonul 8; Sinodul IV Ecumenic, canonul 94, s.a.) sunt primiti prin Mirungere – fără rebotezare.

 

La Sinodul Cartagena din 419 si la două sinoade de la Constantinopol a fost stabilit despre copii botezati la donatisti să fie primiti în Biserică prin Mirungere.

Sinodul VI Ecumenic prin canonul 95 statutează că arienii sunt primiti prin Mirungere iar nestorienii si monofizitii prin Taina Pocăintei (prin lepădare în public de eresul lor). Arienii, macedonenii, novatienii ……. si apolinaristii sunt primiti prin Mirungere. Altii – pavlichienii, evdomienii, montanistii si sabelienii – -sunt primiti prin rebotezare.

 

 

1484 – un Sinod Panortodox a hotărît primirea romano-catolicilor prin Mirungere;

 

1620 – un sinod local din Moscova a hotărît primirea romano-catolicibor prin rebotezare;

 

1646 – – mitropolitul Kievului Petru Movilă primea pe romano-catolici prin Taina Pocăintei;

 

1667 – – în timpul patriarhului Nicon al Rusiei, un sinod local a aprobat primirea romano-catolicilor conform procedurii de la 1484, cu acordul patriarhilor Alexandriei – Paisios si al Antiohiei – – Macarios;

 

1672 – – un sinod local din Ierusalim a hotărît primirea romano-catolicilor si a protestantilor prin Mirungere (fără rebotezare);

 

1718 – – după îndemnul patriarhului Constantinopolului, Biserica Rusiei reafirmă primirea romano-catolicilor si lutheranilor prin Mirungere;

 

1755 – patriarhul Constantinopolului Chiril V a promulgat „Orosul” (semnat si de patriarhul Alexandriei – Matei si al Ierusalimului – Partenie) prin care se stabilea primirea ereticilor (intre aceştia si a romano-catolicilor) prin rebotezare.

 

1757 – Biserica Rusiei primeste pe romano-catolici prin Taina Pocăintei;

 

1888 – Patriarhia Constantinopolului a promulgat hotărîrea pentru primirea prin Mirungere a romano-catolicilor;

sec XIX – în Rusia în timpul mitropolitului Filaret, Biserica primea în sînul său pe toti creştinii apuseni prin rebotezare, iar acum pe protestanti îi primeste prin Mirungere si pe catolici prin Pocăintă.

 

În ceea ce priveste primirea în Biserică a ierarhilor – pentru cazul în care confesiunile din care provin ei există succesiunea apostolică si se săvîrseste exact ritualul Hirotoniei – este posibilă primirea lor (a ierarhilor, n.n.) prin Mirungere sau Pocăintă. Acestor persoane li se păstrează aceeasi treaptă ierarhică în care se aflau inainte de revenirea lor la trupul Bisericii celei adevărate.

 

După cum putem vedea si în „Pidalion”, doi schismatici Zonie si Saturmin au fost primti în Biserica mama, păstrîndu-si rangul lor de episcopi: „Să stitii că pe fratii nostri Zonie si Saturnin care au fost schismatici i-am primit în scaunele lor episcopale” (Sfîntul Vasile cel Mare, I Epistolă canonică).

 

Este foarte important în istoria Bisericii universale de cunoscut faptul că în paralel cu diversele Biserici locale existau si există diferite practici de a primi pe eterodocşi, dar aceasta n-au fost niciodată motiv pentru dispute între ele. Astfel, Sinodul din Cartagina hotărăste următoarele: „în legătură cu aceasta (primirea ereticior) fiecare dintre noi trebuie să spună ceea ce gîndeste, dar nimeni nu trebuie să judece pe altul si să respingă unitatea (euharistică) cu cei care gîndesc altfel.”

 

Bazîndu-se pe hotărîrea Sinodului IV Ecumenic aproape toate Bisericile locale primesc pe monofiziti prin Mirungere; Biserica Ortodoxă a Georgiei, prin hotarîrea unui Sinod local de la Ruis-Urbnisi (anul 1103) practică deja de nouă veacuri primirea monofizitilor prin rebotezare.

 

Faptul că în afara Bisericii se pot săvîrsi doar formele exterioare ale Tainelor se confirmă prin aceea că în diferitele Biserici locale există mai multe practici de primire a eterodocşilor, dar aceasta niciodată n-a stîrnit controverse; pentru că dacă într-o Biserică locală se primesc ereticii prin rebotezare în timp ce intr-alta aceeasi sunt primiti prin Mirungere sau Pocăintă, este clar că pe aceste persoane ambele Biserici locale le consideră nebotezate. În prima situatie, Biserica foloseste o practică mai aspră (acrivie), iar în cea de a doua, o altă Biserică locală uzează de iconomie (nerepetînd asupra persoanei primite forma exterioara a Tainei) si, săvîrsind în mod real si deplin cu puterea harului mîntuitor Taina Mirungerii sau Pocăintei, realizează în fapt plinirea Botezului săvîrsit inainte de primirea în Biserica adevărată doar sub aspectul său exterior.

 

Concluzii:

 

Din această prezentare istorică reies următoarele:

 

– Dacă în grupările eterodoxe aspectul Tainelor săvărsite ar fi mai mult decît cel exterior, atunci Bisericile Ortodoxe locale n-ar fi atît de riguroase privind primirea eterodocşilor la dreapta credintă;

 

– În afara granitelor Bisericii Ortodoxe există numai forma exterioară a tainelor, golită de harul divin cel de viată fàcător si mîntuitor. Aceste forme exterioare primesc continutul harului doar după revenirea persoanelor la Biserica  mamă.

 

 

 

Canonul apostolic 46

Episcopul ori presbiterul dacă va admite botezul sau jertfa ereticilor, poruncim să se caterisească. Căci ce părtăsie are Hristos cu Veliar; iar ce parte are credinciosul cu necredinciosul.

După învătătura Bisericii oricare eretic este în afară de Biserică, iar afară de Biserică nu poate fi adevărat botez creştin nici adevărată jertfă euharistică, precum nici o altă adevărată sfîntă taină. Această învătătură a Bisericii se expune de canonul apostolic prezent cu referire la Sfînta Scriptură, care nu permite nici un fel de comuniune între cel ce mărturiseste credinta ortodoxă si cele ce învată împotriva credintei ortodoxe după cum citim si în Constitutiunile Apostolice (IV, 15) si tot astfel învată si părintii si învătătorii bisericeşti începînd de la întemeierea Bisericii. Prin urmare ereticii nu au botez adevărat sau altă functiune preotească adevărată si episcopul sau prezbiterul ortodox care recunoaste de corect botezul săvîrsit de preoti eretici sau altă functiune preotească, acel episcop sau prezbiter, după canonul acesta, este a se caterisii din tagma preotească, deoarece prin aceasta arată, sau că nu cunoaste esenta credintei sale, sau că însusi înclină spre eres si cert este că în ambele cazuri este nevrednic de chemarea preotească.

 

 

Una din dogmele centrale ale Bisericii este unitatea acesteia. Temelia acestei unităti este regasită în al IX-lea paragraf al simbolului de credintă: „Cred întru una, sfîntă, sobornicească si apostolească Biserică”.

 

Această dogmă se bazează si pe cuvintele scripturistice: „Pe această piatră voi zidi Biserica Mea si portile iadului nu o vor birui” (Mt. 16,18). Din aceste cuvinte reiese clar că Iisus Hristos întemeiază o singură Biserică si de aceea o aminteste la singular. Sfîntul Apostol Pavel vorbeste astfel despre Mîntuitorul Iisus Hristos: „El este capul trupului, al Bisericii.” (I Col. 1,18), „Care (Biserica) este trupul Lui, plinirea Celui ce plineste toate întru toti” (Efeseni 1,23) si iarăsi:

„Caci nimeni vreodată nu si-a urît trupul său, ci fiecare îl hrăneste si îl incălzeşte, precum si .Hristos Biserica.” (Efeseni 5,29).

Granitele Bisericii lui Hristos sunt caracterizate prin două conditii esentiale:

a.    credinta adevărată; b. unitatea euharistică (liturgică,).

Sfîntul Maxim Mărturisitorul vorbeste astfel despre dreapta credintă

„Mîntuitorul si-a numit Biserica Sa sobornicească, dreptmăritoare.”

Despre unitatea euharistică, Sfîntul Ciprian al Cartaginei scrie următoarele:

„Trebuie să stii că episcopul este în Biserică si Biserica în episcop, iar cel care nu este în comuniune (euharistică) cu episcopul, acela nici nu este în Biserică si se însală cei care nu sunt împăcati cu ierarhia instituită de Dumnezeu avînd nădejdea să-si găsească unitatea (liturgică) pierdută, aflînd-o la cei rătăciti. Cînd de fapt Biserica este una, sobornicească si nedespărţibilă si peste toate unită si întărită prin comuniunea (euharistică) a ierarhilor.”

 

De aici rezultă dar că unitatea de credintă si liturgică a episcopilor formează Biserica adevărată a lui Hristos.

 

Prin Sfînta Impărtăsanie, fiecare om se uneste cu trupul mistic al lui Hristos iar această unire constituie Biserica lui Hristos al cărei cap este Mîntuitorul Însusi („Ca o pîine, un trup suntem cei multi, caci toti ne impărtăsim dintr-o pîine.” – I Cor. 10,17; „Pentru că suntem mădulare ale trupului Lui, din carnea Lui si din oasele Lui” – Efeseni 5,30).

 

Despre unitatea Bisericii ca trăsătură fundamentală a acesteia, vorbesc toti Sfintii Părinti. Sfîntul loan Gură de Aur scrie următoarele: ” (…) astfel, cum ne învată Scriptura si Sfintii Părinti, Biserica adevărată a lui Hristos este una singură din care în diferite timpuri s-au despărtit diverse adunări eretice si grupuri schismatice.”

 

În acelaşi timp, dogma ortodoxă despre Biserică ne invată că Biserica lui Hristos este singurul loc unde lucrează harul sfintitor si mîntuitor, adică unde sunt valabile cele Sapte Taine ale Bisericii. Biserica este trupul mistic al lui Hristos si numai în ea se poate plini îndumnezeirea omului.

 

Sfîntul Antonie cel Mare spunea următoarele cuvinte: „Dumnezeu s-a făcut om pentru ca omul să devină dumnezeu.” Pentru aceasta Mîntuitorul a intemeiat Biserica Sa în care începînd cu ziua Cinzecimii lucrează Duhul Sfînt si se săvîrsesc Sfintele Taine.

 

Vrăjmaşul omenirii din ziua infiintării Bisericii a început lupta împotriva ei prin învătături gresite si prin sciziunea Bisericii. Înca din perioada apostolică au apărut primele erezii care prin răspîndirea invătăturilor gresite si înselare luptau impotriva Bisericii dreptmăritoare. Despre ei, Sfîntul Apostol si Evanghelist Ioan spune: „Iar acum multi antihristi s-au arătat; de aici cunoastem noi că este ceasul de pe urmă. Dintre noi au iesit, dar nu erau de-ai nostri, caci de ar fi fost de ai nostri, ar fi rămas cu noi, ci ca să ne arate că nu sunt toti de ai nostri, de aceea au iesit.” (I loan 2,18-19).

 

Sfîntul Apostol Pavel anatematizează pe toti ereticii din toate timpurile:

„Dar chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decît aceea pe care v-am vestit-o – să fie anatema! Precum v-am spus mai inainte si acum vă spun iarăsi: Dacă vă propovăduieste cineva altceva decît ati primit – să fie anatema!”

 

Pe eretici si adunările lor îi anatematizează si sinoadele ecumenice. Sfintii Părinti demascau si înfierau aceste invătături gresite, ucigătoare de suflet iar pe cei care le imbrătisau îi numeau urîtori de Hristos si antihristi.

 

La fel de vinovati sunt si schismatici al căror păcat, după cum scrie Sfîntul Ciprian al Cartaginei „nu se spală nici cu mucenicie, dacă bineinteles dacă nu s-au pocăit si nu s-au întors la Biserica mamă.

 

Concluzii:

 

Din perspectivă dogmatică reies următoarele:

 

– Biserica adevărată este una singură. Membrii ei sunt toti cei ce mărturisesc invătătura ei si participă la viata Bisericii prin comuniunea euharistică.

 

– Biserica este singurul loc al mîntuirii în care se realizează îndumnezeirea omului si unde se infăptuieste unitatea cu trupul mistic al Mîntuitorului.

 

– Toti ereticii si schismaticii se află afară de granitele Bisericii si sunt lipsiti prin aceasta de harul mîntuitor al Sfîntului Duh pe care îl primesc credinciosii prin Sfintele Taine.

 

 

V.    Lossky scrie următoarele: « Din cuvintele Sfintei Scripturi „Căci încă nu era dat Duhul, pentru că lisus încă nu fusese preaslăvit” (loan 7,39) se vede clar că lucrarea Sfîntului Duh înainte de înfiintarea Bisericii si în afara Bisericii nu se face asa cum se întîmplă în cadrul Bisericii după Cinzecime. Mîntuitorul spune „iar cînd va veni Acela, Duhul Adevărului (…) Acela Mă va slăvi pentru că din al Meu va lua si vă va veşti. Toate cîte are Tatăl ale Mele sunt; de aceea am zis că din al Meu ia si vă vesteste vouă.” (loan 16, 14-15). Dumnezeirea comună a Tatălui si Fiului se dăruiesăte în Biserică prin Duhul Sfînt credinciosilor iar prin aceasta ei se fac părtasi dumnezeirii. Duhul Sfînt dăruieste credinciosilor focul dumnezeiesc – harul necreat, prin aceasta ei devenind mădulare ale aceluiasi trup -cel al lui Hristos. Trebuie neapărat să purtăm numele Fiului (al lui Iisus Hristos) si să fim mădulare ale trupului Lui (adică ale Bisericii) ca să primim Duhul Sfînt »

 

Sfântul Irineu de Lungdunum (Lyon) scrie: „Unde este Biserica acolo este si Duhul Sfînt; iar unde este Duhul Sfînt acolo este Biserica si tot harul, iar Duhul Sfînt este Adevărul. Harul mîntuitor al Sfîntului Duh lucrează în Tainele Bisericii, adică exclusiv în Biserică, aceasta avînd granite canonice bine delimitate, vizibile.

 

Prin Botez omul devine mădular al trupului mistic al lui Hristos, adică membru al Bisericii. De aici reiese clar că Botezul (la fel si celelalte Taine bisericeşti) nu pot să existe independent de Biserică (adică în afara granitelor acesteia).

Dincolo de graniţele Bisericii lui Hristos, adică la eterodocşi, „Tainele” săvîrsite de aceştia nu pot să unească în mod real pe primitori cu Biserica lui Hristos cea adevărată (ortodoxă).

Este cu neputintă ca prin Botezul săvîrsit la romano-catolici, monofiziti sau protestanti, omul să devină ortodox, adică membru al unei singure adevărate Biserici a lui Hristos. La fel este cu neputintă ca prin Hirotonia săvîrsită dincolo de granitele Bisericii, omul să primească harul preotiei.

 

 

 

Toate cele spuse mai sus au fost din totdeauna sustinute de către Sfintii Părinti.

 

Sfîntul Ciprian al Cartaginei:

 

În afara Bisericii nu există mîntuire: casa lui Dumnezeu este una singură si este cu neputintă să se mîntuiască cineva în altă parte decît în Biserică (…) oricine se depărtează de Biserică devine străin de testamentul Bisericii. Cel care strică pacea si unitatea în Hristos lucrează împotriva lui Hristos.”

 

„Episcopia este unitatea în care toti si fiecare în parte slujesc, la fel si Biserica este una.”

 

„Biserica sobornicească este una singură sí nedespărtită; de aici unitatea ierarhior.”

 

Sfîntul Irineu de Lungdunum (Lyon):

 

„Cei care se depărtează de la Biserică(…) ei se pedepsesc pe sine insisi, tocmai despre ei spune Sfîntul Apostol Pavel că după prima si a doua mustrare, indepărtează-te de la ei.”

 

„Unde este Biserica acolo este si Duhul Sfînt. De aceea cei care nu au părtăsie cu ea nu au parte nici de trupul lui Hristos din care izvorăste apa vietii.”

 

Fericitul Teodorit:

 

„Unul singur este trupul plămădit din mai multe mădulare. Trupul unic al Bisericii după spusa Apostolului este al lui Hristos întrucît capul acestui trup este Hristos Însusi.”

 

 

Sfîntul Chiril al Ierusalimului:

 

„Mărturisirea  credintei ne învată despre una, sfîntă, sobornicească  si apostolească Biserică  pentru ca să te păzeşti de stricăciunea adunărilor eretice si  să fi totdeauna îin sfînta sobornicească Biserică.”

 

Cuviosul Teodor Studitul:

 

„Din timpurile apostolice si  pînă acum în Biserică au pătruns mal multe erezii (…). Dar Biserica a rămas neîmpărtită  si neclintită si asa va rămîne în vecii vecilor desi făcătorii de stricăciune s-au smuls din ea.”

 

„Mărturisesc in fata  lui Dumnezeu si a norodului: ei (ereticii, nn) singuri s-au rupt de trupul lui  Hristos -Biserica-    ale cărei chei sunt credinta si pe care n-au înghiţit-o pînă  acum si nici nu o vor face în veci portile iadului, adică gurile ereticilor.”

 

 

Concluzii:

 

Din toate cele spuse mai sus, Comisia Teologică a Patriarhiei Georgiei a stabilit că la începutul secolului XX, în cercul teologilor modernisti s-au formulat următoarele învătături  eretice:

 

– Valabilitatea Sfintelor Taine si în afara graniţelor canonice ale Bisericii lui Hristos celei adevărate.

 

– Aşa zisa „Teorie a ramificaţiilor”.

 

Toate aceste învătături contrazic radical eclesiologia ortodoxă  si sunt absolut inacceptabile pentru ortodoxie.

 

 

Iar  în ceea ce priveste primirea ereticilor si a schismaticilor in Biserica Ortodoxă procedura recomandată se bazează pe principiului iconomiei si nicidecum nu înseamnă că într-o oarecare grupare din afara Bisericii lucrează harul Sfîntului Duh – al Botezului, al Mirungerii sau al Hirotoniei.

 

Detinătoarea harului este exclusiv una, sfîntă, sobornicească si apostolească Biserică Ortodoxă. Amin.

Notă:

 

1.    Ereticii sunt cei care mărturisesc învătătură gresită si în acelaşi timp nu sunt în legătură euharistică cu Biserica dreptmăritoare.

2.    Schismaticii sunt cei care n-au învătătură gresită dar nu sunt în legătură euharistică cu Biserica. (se despart pe motive secundare de ritual)

Scrisoarea adresata de Sfantul Ignatie Briancianinov unei femei, care nu accepta ca sunt „multi chemati si putini alesi” si ca alesii sunt tocmai adevaratii ortodocşi.

Cititi textul urmator cu atentie … sunt raspunsuri convingatoare pentru multe intrebari pe care le aveam si eu.

CONTINUTUL SCRISORII

Ce spectacol vrednic de plans si de plans in hohote: creştini care nu stiu in ce consta propriu-zis creştinismul! Privirea noastra intalneste acest spectacol neincetat; rareori vedem cate o exceptie, rareori putem intalni, in numeroasa gloata a celor ce se numesc creştini, unul care e creştin nu doar cu numele, ci si de fapt. Intrebarea: „De ce sa nu se mantuie paganii, mahomedanii si asa numitii eretici?” a devenit o intrebare obisnuita astazi. „Printre ei se gasesc oameni cat se poate de buni. A-i pierde pe aceşti oameni buni ar fi contrar milei lui Dumnezeu!… Mai mult, aceasta e contrar chiar ratiunii umane sanatoase! Doar ereticii sunt si ei creştini. Sa te socoti mantuit iar pe membrii altor credinte – pierduti, este o nebunie, este o trufie fara margini!„

Creştinilor! Voi vorbiti despre mantuire, dar habar nu aveti ce este mantuirea, de ce au nevoie oamenii de mantuire si, in sfarsit, nu-L cunoasteti pe Hristos – singurul mijloc al mantuirii noastre! Iata adevarata invatatura despre acest obiect, invatatura Sfintei, Universalei Biserici: mantuirea consta in reştituirea partasiei cu Dumnezeu. Aceasta comuniune a fost pierduta de intregul neam omenesc prin caderea in pacat a protoparintilor. Tot neamul omenesc e o categorie de fiinte pierdute. Pieirea este domeniul tuturor oamenilor, atat a celor virtuosi, cat si a raufacatorilor.

Ne zamislim in faradelegi, ne nastem in pacat. „Voi pogori la fiul meu, plangand, in iad” zice sfantul patriarh Iacov despre el insusi si despre sfantul sau fiu Iosif, cel cast si minunat. Coborau in iad, dupa sfarsirea pribegiei pamanteşti, nu doar pacatosii, ci si dreptii Vechiului Testament. La atata se limiteaza puterea faptelor bune omeneşti. Acesta e pretul virtutilor firii noastre cazute! Ca sa se refaca comuniunea omului cu Dumnezeu sau, cu alte cuvinte, ca omul sa obtina mantuirea era necesara rascumpararea. Rascumpararea neamului omenesc a fost savarsita nu de un inger, nu de un arhanghel, nu de vreo fiinta si mai inalta dar marginita si creata – ci a fost savarsita de insusi nemarginitul Dumnezeu.

Pedepsele – partea neamului omenesc, au fost inlocuite cu pedeapsa luata de El; lipsa meritelor omeneşti a fost inlocuita de vrednicia Lui infinita. Toate faptele bune omeneşti neputincioase, pogoratoare in iad, au fost inlocuite cu o singura fapta buna, plina de putere: credinta in Domnul nostru Iisus Hristos. Cand iudeii L-au intrebat pe Domnul: „Ce sa facem ca sa facem lucrurile lui Dumnezeu„, Domnul le-a raspuns: „acesta este lucrul lui Dumnezeu, sa credeti in Cel pe Care L-a trimis El„, dar un singur lucru bun ne e necesar intru mantuire: credinta; credinta ca lucrare. Prin credinta, numai prin credinta, putem intra in comuniune cu Dumnezeu, prin mijlocirea Tainelor pe care ni le-a daruit El. In desert dar, si cu pacat cugetati si ziceti ca oamenii buni dintre pagani si mahomedani se vor mantui, adica vor intra in comuniune cu Dumnezeu!… Nu!… Biserica a recunoscut intotdeauna ca exista un singur mijloc de mantuire: Rascumparatorul! Ea a recunoscut ca cele mai mari virtuti ale firii cazute pogoara in iad. Daca dreptii adevaratei Biserici si facatorii de minuni care credeau in Rascumparatorul ce urma sa vina pogorau in iad, cum va inchipuiti ca paganii si mahomedanii care nu au cunoscut si nu au crezut in Rascumparator vor capata mantuirea numai pentru ca ei vi se par dumneavoastra draguti si buni, cand mantuirea nu se obtine decat printr-un singur, va repet, un singur mijloc si acesta este credinta in Rascumparator!

Creştini! Cunoasteti pe Hristos! Intelegeti ca voi nu-L cunoasteti, ca va lepadati de El socotind mantuirea posibila fara El, pentru niscaiva fapte bune! Cel care socoate o mantuire posibila fara credinta in Hristos este renegat de Hristos si, poate din neştiinta, cade in pacatul greu al hulirii de Dumnezeu. „Caci cugetam” – zice Sfantul Apostol Pavel – „ca omul se adevereste prin credinta fara faptele legii. Caci adevarul lui Dumnezeu prin credinta lui Iisus Hristos in toate si asupra tuturor credinciosilor este: fara deosebire. Toti au pacatuit si sunt lipsiti de slava lui Dumnezeu: suntem insa iertati in dar, prin harul Lui, cu izbavirea intru Hristos Iisus„. Veti replica poate: „Sfantul Apostol Iacov cere neaparat fapte bune. El invata ca credinta fara fapte e moarta„. Cercetati ce cere Sfantul Apostol Iacov si o sa vedeti ca el cere, ca si toti insuflatii de Dumnezeu scriitori ai Sfintei Scripturi, fapte de credinta, iar nu faptele bune ale firii noastre cazute. El cere credinta vie, invederata de faptele omului nou, si nu faptele bune ale firii noastre cazute!

El da drept exemplu fapta patriarhului Avraam, fapta in care s-a invederat credinta dreptului: iar fapta aceea consta in a aduce jertfa lui Dumnezeu pe fiul sau unul nascut. Sa-ti injunghii fiul spre jertfire nu e deloc o fapta buna dupa firea omeneasca: e o fapta buna ca implinire a poruncii lui Dumnezeu, ca fapta de credinta.

Adanciti-va in cercetarea Noului Testament si in general a intregii Sfintei Scripturi: veti gasi ca se cere implinirea poruncilor lui Dumnezeu, ca numai aceasta implinire este numita fapta, ca numai prin implinirea poruncilor lui Dumnezeu credinta in Dumnezeu se face vie, ca una ce e lucratoare; fara aceasta e moarta, lipsita fiind de orice miscare. Si dimpotriva, veti gasi ca pornirile bune ale inimii sunt interzise, lepadate! Dar tocmai dragalasele acestea de fapte bune va si plac la pagani si mahomedani! Pentru ele, macar de-ar fi si cu renegarea lui Hristos, dumneavoastra vreti sa le acordati mantuirea. Ciudata e judecata dumneavoastra despre ratiunea sanatoasa. De unde, cu ce drept o gasiti, o descoperiti in dumneavoastra? Daca sunteti creştini trebuie sa aveti notiuni creştine cu privire la acest obiect si nu altele, dupa capul dumneavoastra sau agatate cine stie de pe unde!

Evanghelia ne invata ca prin cadere noi ne-am agonisit o ratiune pervertita, ca ratiunea firii noastre cazute, oricat de valoroasa ar fi prin natura, oricat de ascutita ar fi prin invatatura lumeasca, isi pastreaza caracterul capatat prin caderea in pacat, continua sa ramana o ratiune pervertita. Trebuie sa o lepezi, sa te dai pe mana calauzitoare a credintei si, sub aceasta conducere, la timpul sau, dupa o insemnata nevointa intru evlavie, Dumnezeu daruieste robului Sau credincios ratiunea Adevarului sau Judecata Duhovniceasca. Aceasta ratiune poate si trebuie sa fie recunoscuta a fi ratiune sanatoasa; ea este credinta capatata din cercetarea lucrurilor, asa de stralucit descrisa de Sfantul Apostol Pavel in al patrulea capitol al epistolei sale catre evrei.Temelia judecatii duhovniceşti este Dumnezeu. Pe piatra aceasta neclintita se nalta ea, si intru aceasta nu se clatina si nu cade. Ceea ce numiti dumneavoastra ratiune sanatoasa noi, creştinii, cunoastem ca este o ratiune atat de bolnavicioasa, atat de intunecata si ratacita, incat vindecarea ei nu poate avea loc decat prin retezarea cu palosul credintei a tuturor stiintelor si cunostintelor care o compun, si prin lepadarea lor. Daca insa vom socoti ratiunea ca sanatoasa, considerand-o astfel pe baza a ceva necunoscut, sovaielnic, nedeterminat, mereu schimbator, atunci ea, ca „sanatoasa”, va renega neaparat pe Hristos. Acest lucru e dovedit experimental. Ce zice judecata dumneavoastra, ratiunea dumneavoastra sanatoasa? Ca a recunoaste pieirea unor oameni buni, care nu cred in Hristos este un fapt potrivnic ratiunii dumneavoastra sanatoase! Si nu doar atat! Ci ca o asemenea pieire a oamenilor virtuosi e potrivnica milosteniei unei Fiinte atat de atotbune ca Dumnezeu. Ati avut cumva o revelatie de sus asupra acestui obiect, asupra a ceea ce e contrar si nu e contrar milosteniei lui Dumnezeu? Nu! Insa ratiunea dumneavoastra sanatoasa va spune asta! Ah, ratiunea dumneavoastra sanatoasa! Atunci, cu ratiunea dumneavoastra sanatoasa, de unde ati scos ca puteti intelege, cu patrunderea omeneasca limitata, ce este si ce nu este contrar milosteniei lui Dumnezeu?

Ingaduiti-mi sa va expun gandul nostru. Evanghelia, altfel spus invatatura lui Hristos, sau Sfanta Scriptura sau Sfanta Biserica Universala ne-a descoperit tot ce poate sti omul despre mila lui Dumnezeu, ce intrece orice cugetare, ce este mai presus de orice capacitate omeneasca de patrundere, ramanand inaccesibila pentru intelegerea oamenilor. Desarta e ratacirea mintii omeneşti cand cauta sa-L patrunda pe nepatrunsul Dumnezeu! Cand cauta sa explice inexplicabilul, sa-L supuna consideratiilor sale… pe cine? Pe Dumnezeu! O asemenea intreprindere e o intreprindere satanica!… Tu, care te numeşti creştin si nu ai habar de invatatura lui Hristos! Daca din aceasta invatatura harismatica, cereasca, nu ai invatat ca Dumnezeu este incomprehensibil, du-te la scoala si trage cu urechea sa auzi ce invata copiii! Lor profesorii de matematica le explica, in teoria infinitului, ca infinitul, ca marime nedeterminata, nu se supune acelor legi carora li se supun marimile determinate – numerele, ca rezultatele operatiilor cu el pot fi total opuse operatiilor cu numerele. Iar tu vrei sa determini legile actiunii milei lui Dumnezeu si zici: asta e conform cu El – asta ii repugna! E conform sau nu e conform cu ratiunea ta! Cu notiunile si cu simturile tale! Urmeaza din aceasta ca Dumnezeu e obligat sa inteleaga si sa simta cum intelegi si simti tu? Dar tocmai asta si pretinzi tu de la Dumnezeu! Iata cea mai nesabuita si mai trufasa intreprindere! Nu invinui dar judecatile Bisericii de lipsa de bun simt si de smerenie: asta e lipsa ta! Ea, Sfanta Biserica, nu face decat sa urmeze neabatut invataturii lui Dumnezeu despre lucrarile lui Dumnezeu, cele descoperite ei de catre Dumnezeu insusi!

Copiii ei adevarati merg dupa ea cu supunere, luminandu-se cu credinta, calcand in picioare ratiunea trufita ce se rascoala asupra lui Dumnezeu! Credem ca putem sti despre Dumnezeu numai ceea ce Dumnezeu a binevoit sa ne descopere! Daca ar exista un alt drum catre cunoasterea de Dumnezeu, un drum pe care l-ar putea deschide mintea, cu propriile ei sfortari, nu ne-ar fi fost data descoperirea dumnezeiasca. Ea ne-a fost data insa pentru ca ne este strict necesara. Desarte sunt dar si mincinoase propriile autocugetari si ratacirile mintii omeneşti. Dumneavoastra ziceti: „ereticii sunt aceiasi creştini ca si noi”. De unde ati scos una ca asta? Doar poate vreunul care se numeste creştin si nu stie nimic despre Hristos, datorita nemarginitei sale ignorante se va arata de acord sa se recunoasca tot atat de creştin ca si ereticii, fara sa deosebeasca sfanta credinta creştina de puii blestemului, de ereziile hulitoare de Dumnezeu. Altfel judeca cu privire la aceasta adevaratii creştini! Numeroasele soboare de sfinti au primit cununa muceniciei, au ales mai degraba cele mai crancene si indelungi chinuri, inchisoarea, exilul decat sa-si dea acordul la partasia cu ereticii in invatatura lor hulitoare de Dumnezeu.

Biserica Universala a recunoscut intotdeauna erezia ca un pacat de moarte, a recunoscut intotdeauna ca omul molipsit de boala groaznica a ereziei e mort sufleteste, strain de har si de mântuire, fiind în comuniune cu diavolul si cu pieirea lui. Erezia e mai degraba un pacat diavolesc decât omenesc; ea este fiica diavolului, născocirea lui, e o nelegiuire apropiata de închinarea la idoli. Parintii numesc adesea închinarea la idoli nelegiuire, iar erezia – rea credinta; în închinarea la idoli diavolul îsi ia siesi partea dumnezeiasca de la oamenii orbiti, iar prin erezie el îi face pe aceşti oameni orbiti partasi ai pacatului sau de capatâi: hula de Dumnezeu. Cine va citi cu atentie „Faptele apostolilor” se va convinge usor de caracterul pe de-a-ntregul satanic al ereticilor. El va vedea îngrozitoarea lor fatarnicie, trufia nemasurata, va vedea un comportament alcatuit din minciuna neîntrerupta, va vedea cât sunt de robiti celor mai diferite si josnice patimi …. Cu deosebire se remarca la ei ura neîmpacata catre fiii adevaratei Biserici ….

Erezia se conjuga cu încrâncenarea inimii, cu o groaznica întunecare si stricare a mintii, erezia se mentine cu încapatânare în sufletul molipsit de ea si cât de trudnica este vindecarea omului de aceasta infirmitate! Orice erezie contine întrînsa hula împotriva Duhului Sfânt: fie huleste o dogma a Duhului Sfânt, fie o lucrare a Duhului Sfânt, dar neaparat huleste Duhul Sfânt. Esenta oricarei erezii este hulirea de Dumnezeu. Sfântul Flavian, patriarhul Constantinopolului, care a pecetluit cu propriul sau sânge marturisirea adevaratei credinte, a pronuntat hotarârea soborului local al Constantinopolului asupra ereziarhului Eutihie în urmatoarele cuvinte:

„Eutihie, pâna acum iereu, arhimandrit, fiind întrutotul prins si vadit ca partas al ratacirilor lui Valentin si Apolinarie, atât prin faptele lui trecute cât si prin explicatiile date aici, fiind dar dovedit de urmarea încapatânata a hulirii de Dumnezeu a acelora, nici macar n-a luat în seama sfaturile noastre si povetele catre primirea învataturii sanatoase. Si, de aceea, plângând si suspinând pentru pieirea lui definitiva, declaram în numele Domnului nostru Iisus Hristos ca el a cazut în hulire de Dumnezeu, ca e deposedat de orice cin preotesc, de partasia cu noi si de conducerea asupra manastirii sale, dând tuturor de stire ca de acum încolo, cine va sta la sfat cu el sau îl va vizita, va cadea el însusi sub afurisenie.„

Aceasta hotarâre e un mic exemplu al parerii obsteşti a Bisericii Universale asupra ereticilor; aceasta hotarâre e recunoscuta de întreaga Biserica si confirmata de Sinodul Ecumenic de la Calcedon. Erezia lui Eutihie consta în aceea ca el nu marturisea în Hristos, dupa întrupare, cele doua naturi, cum marturiseste Biserica, ci admitea numai o singura natura, natura dumnezeiasca. Veti spune: numai atât!… Amuzant prin ignoranta, si demn de plâns prin caracter si urmari, este raspunsul unei persoane inveştite cu puterea acestei lumi catre sfântul Alexandru, patriarhul Alexandriei, despre erezia ariana. Aceasta suspusa fata sfatuia pe patriarh sa pastreze pacea, sa nu porneasca dezbinarea, atât de potrivnica duhului creştinismului, pentru câteva cuvinte, zice el, caci el nu gaseste nimic vrednic de osânda în învatatura lui Arie -care difera întrucâtva în stilul de formulare a cuvintelor si atâta tot! Aceste diferente de formulare a cuvintelor, observa istoricul Fleury, în care chipurile nu e nimic de osândit, nu fac altceva decât ca neaga Dumnezeirea Domnului nostru Iisus Hristos – nu mai mult!

Naruiesc asadar toata credinta creştina – si atâta tot! Remarcabil: toate vechile erezii, sub diversele lor masti schimbatoare tindeau catre un acelasi scop: negau Dumnezeirea Cuvântului si deformau dogma întruparii. Cele mai noi nazuiesc mai degraba sa nege lucrarile Sfântului Duh. Cu hule ei negau Dumnezeiasca Liturghie, toate Tainele, tot, toate aspectele în care Biserica recunostea lucrarea Sfântului Duh. Ei le numeau pe acestea reglementari omeneşti – si înca mai nerusinat: superstitii, ratacire!

Desigur dumneavoastra nu vedeti în erezie nici tâlharie nici hotie! Poate nici nu o socotiti un pacat? E renegat Fiul Iui Dumnezeu, e renegat si hulit Duhul Sfânt – nu mai mult! Cel care a primit si se tine de o învatatură hulitoare de Dumnezeu, cel care huleste pe Dumnezeu cu gura, acesta nu tâlhareste, nu fura, face chiar faptele bune ale firii cazute – ce om minunat! Cum ar putea Dumnezeu sa-i refuze mântuirea?!… Toata cauza ultimei dumneavoastra nedumeriri, ca si a tuturor celorlalte, consta în adânca necunoastere a creştinismului ! Sa nu credeti ca o asemenea necunoastere e un defect lipsit de importanta! Nu! Urmarile lui sunt nimicitoare, mai ales astazi, când în societate umbla nenumarate carti cu titluri creştine si continut satanic. Prin ignorarea adevaratei învataturi creştine, sunteti întrutotul expus sa primiti un gând mincinos, fals, amagitor, hulitor de Dumnezeu, drept gând adevarat, sa vi-1 însusiti si, odata cu el, sa va însusiti si pieirea vesnica. Hulitorul de Dumnezeu nu se va mântui ! Iar nedumeririle dumneavoastra sunt tot atâtea semne de întrebare asupra posibilitatilor dumneavoastra de mântuire.

Esenta nedumeririlor acestora este lepadarea de Hristos! Nu va jucati cu mântuirea, nu va jucati! Caci altfel veti plânge vesnic. Apucati-va de lectura Noului Testament si Sfintilor Parinti ai Bisericii ortodoxe (…) studiati în scrierile Sfintilor Parinti, cum trebuie înteleasa corect Scriptura, ce vietuire, ce gânduri si ce simtaminte se cuvine sa aiba un creştin. Studiati din Scripturi si din credinta vie pe Hristos si creştinismul. Mai înainte sa bata ceasul, ceasul de spaima în care va trebui sa va prezentati la judecata în fata lui Dumnezeu, agonisiti-va îndreptatirea (achitarea) data de Dumnezeu fiilor oamenilor prin intermediul Creştinismului.

Citiți și: Copiii și slugile lui Dumnezeu.

Am pus cândva aici scrisoarea Sfântului Ignatie Briancianinov despre mântuirea ereticilor. Am găsit acum această excelentă adăugire la acea scrisoare:

Odată a venit la el un turc ce i-a spus că stăpânul său, care era cadiu, adică judecător, voia să vorbească cu el. Părintele Ieronim s-a temut ca nu cumva acest lucru sa fie pricină de ispită, așa că s-a dus la cadiu cu strângere de inimă, dar acesta l-a primit cu mult respect și a început să-i vorbească deschis:

— Părinte, eu sunt judecător musulman. Zece la sută din banii pe care-i câștig îi dau săracilor, dăruiesc zestre văduvelor și am grijă de orfani. Atunci când judec, încerc să fiu drept și nu părtinesc pe nimeni, oricât de mare funcție ar avea el. Toate acestea nu sunt, oare, de ajuns pentru a câștiga paradisul despre care vorbiți voi, creștinii?

Părintele Ieronim a înțeles ca era vorba despre un om bine-intenționat și s-a hotărât să-i ofere marturia credinței sale, indiferent de consecințe. Asadar, i-a pus urmatoarele întrebări:

— Ai copii?

— Am.

— Ai oameni supuși?

— Am.

— Copiii tăi îți împlinesc voia?

— Nu totdeauna, pentru că au îndrazneală fața de mine și, uneori, una spun eu, și alta fac ei.

— Supușii tăi îți fac întotdeauna voia?

— Firește. Fac mereu ce le zic eu.

— Când vei muri, cine te va moșteni? Copiii, care nu se supun ție, sau slugile care se supun?

— Copiii mei, desigur, pentru ca ei au drept de moștenire, nu slugile.

— Același lucru se întamplă acum si cu tine. Dreptul la moștenire îl au numai copiii lui Dumnezeu. Si ca să te faci copil al lui Dumnezeu, trebuie sa te botezi și să devii creștin.

Cadiul a fost atât de impresionat de argumentele părintelui Ieronim, încăt nu a întârziat să se catehizeze și să se boteze în Hristos.

[Deși el era un supus al lui Dumnezeu, fără ‘adopția’ prin botez nu era copil al lui Dumnezeu și nu avea drept de moștenire.]

Din Patericul Secolului XX, sursă: Român Ortodox în Franța.

Iconomia specială a Sfântului Duh pentru ortodocşi

Expresia „harul de la Botez”, numit şi „harul eclesial” (bisericesc), ne ajută să înţelegem o distincţie importantă în modul în care Dumnezeu Se împărtăşeşte celor din interiorul Bisericii. Astfel, Sfântul Botez este Taina prin care o persoană este încorporată în Hristos, Care este cap al Bisericii (cf. Ef. 1: 22-23)²⁸. Prin această Taină noi îl primim pe Duhul Sfânt, începând să ne împărtăşim, ca o nouă creaţie şi „biserică umană” (cf. I Cor. 6: 19), de energiile dumnezeieşti sau harul lui Dumnezeu. Această împărtăşire specială de Duhul Sfânt nu poate fi oferită decât de Biserica Ortodoxă.

Dincolo de iconomia Sa generală în creaţie, există şi o iconomie a Duhului Sfânt în cei din Biserică. Pentru o descriere a acesteia, ne îndreptăm din nou către diferiţi sfinţi, începând cu convorbirea Sfântului Serafim de Sarov cu Motovilov:

Dar când Domnul nostru Iisus Hristos a împlinit întreaga lucrare a mântuirii, după învierea Sa, a suflat asupra Apostolilor, a restaurat suflarea de viaţă pe care o pierduse Adam, şi le-a dat lor acelaşi har al Preasfântului Duh al lui Dumnezeu de care s-a bucurat Adam. Dar asta nu a fost tot. Le-a mai spus că este mai bine pentru ei ca El să meargă la Tatăl, pentru că dacă nu S-ar duce, Duhul n-ar mai veni în lume. Dar dacă El, Hristosul, se duce la Tatăl, îl va trimite pe Acesta în lume, şi El, Mângâietorul, îi va îndruma pe ei şi pe toţi ceilalţi ce le vor urma învăţăturile întru plinătatea adevărului, şi le va aminti tot ce le-a spus El pe când era încă în lume. Ce a fost apoi făgăduit a fost har peste har (Ioan 1:16)

Apoi, în ziua Rusaliilor, El le-a trimis în mod solemn, într-un vânt puternic, Sfântul Duh, în chipul unor limbi de foc, care i-au luminat pe fiecare dintre ei, au intrat întru ei şi i-au umplut de puterea arzătoare a harului dumnezeiesc, care adia ca şi cu nişte aripi de rugăciune, lucrând cu bucurie în sufletele care se împărtăşesc de puterea şi lucrările Sale (cf. Fapte 2: 1-4). Iar acest har arzător al Sfântului Duh, care ne este dat nouă tuturor celor credincioşi în Hristos prin Taina Sfanţului Botez, este pecetluit prin Taina Mirungerii pe părţile osebite ale trupului nostru, după cum este rânduit de către Sfânta Biserică, veşnica iconomă a acestui har.²⁴

Vladimir Lossky

Pogorând peste ucenici [la Cincizecime] sub forma limbilor de foc, Sfântul Duh coboară în chip nevăzut asupra noilor botezaţi prin Taina Sfântului Mir. (…) Sfântul Duh lucrează în amândouă Tainele. El creează din nou firea, curăţind-o, unind-o cu Trupul lui Hristos. El împărtăşeşte, de asemenea, persoanei umane dumnezeirea, energia comună a Sfintei Treimi, adică harul. Legătura strânsă a acestor două Taine – Botezul şi Mirungerea – este cauza pentru care darul cel necreat şi îndumnezeitor pe care îl dă pogorârea Sfântului Duh membrilor Bisericii este adesea numit „harul de la Botez”. (…)

Harul de la Botez, prezenţa

Sfântului Duh în noi, inalienabilă şi personală pentru fiecare, este temelia întregii vieţii creştine.²⁷În clasicul tom duhovnicesc Războiul nevăzut al Sfântului Nicodim Aghioritul se găseşte o afirmaţie asemănătoare:

Astfel învaţă Sfinţii Părinţi. Sfântul Diadoh este [în această privinţă] cel mai limpede dintre ei atunci când zice că înainte de Sfântul Botez dumnezeiescul har îl îndeamnă pe om din afară spre cele bune, iar Satana foieşte în adâncurile lui, încercând să stăvilească toate ieşirile dinspre dreapta ale minţii. Dar din ceasul în care ne renaştem [prin Botez], diavolul e scos afară, iar harul intră înlăuntru (Filocalia 4: 76).²⁶

Ceea ce s-a spus până acum – mai ales în privinţa deosebirii dintre harul din afară şi harul dinlăuntru –

 ne ajută la oferirea unei explicaţii teologice privind existenţa creştinilor heterodocşi care manifestă în mod evident lucrările harului dumnezeiesc în viaţa lor. Avem nenumărate exemple de credincioşi care par în mod limpede să fi avut relaţii profunde cu Hristos, după cum o mărturisesc cuvintele şi faptele lor.²⁹ Unii dintre cei mai faimoşi şi-au venit cu uşurinţă în sine: C.S. Lewis – un apologet creştin a cărui gândire se apropia în multe direcţii de Ortodoxie – este, pentru mulţimea de creştini de tot felul, un adevărat „erou”. Scrierile lui i-au condus pe mulţi la credinţa în Hristos. Apoi o avem pe Maica Tereza, care este cinstită de mii de oameni ca pildă de filantropie creştină.³⁰ Să ne amintim şi de William Law, care a scris clasica şi provocatoarea lucrare despre viaţa spirituală, A Serious Call to a Devout and Holy Life [O serioasă chemare la o viaţă evlavioasă şi sfântă]. Şi nu-l putem uita nici pe cardinalul John Henry Newman, a cărui dragoste pentru Dumnezeu, ce reiese din biografia sa intelectuală, Apologia pro vita sua, este limpede dovedită. Desigur, creştinii ortodocşi nu vor întârzia să-şi exprime dezacordul faţă de multe lucruri pe care aceşti oameni le-au scris şi le-au făcut. Cu toate acestea – recunoscând în ele o evlavie, o simţire adevărată şi o dragoste de Dumnezeu – pe bună dreptate îi putem mulţumi lui Dumnezeu pentru vieţile şi faptele lor, Dumnezeu. Este evident că în astfel de oameni Dumnezeu a aflat inimi deschise către El. [Nota lui U.M.® Faptul că n-au ajuns la Ortodoxie însă arată că au avut o suficienţă care nu l-a lăsat pe Dumnezeu până la capăt să lucreze în ei şi că dacă ar fi ajuns la Ortodoxie ar fi căzut din această suficienţă într-o mândrie mai mare care le-ar fi adus osândă şi mai mare veşnică.]

Dar creştinii ortodocşi pot de asemenea să spună că această deschidere este în realitate primirea influenţei externe a harului lui Dumnezeu (energiile dumnezeieşti) asupra vieţii lor, ceea ce nu este acelaşi lucru cu lucrarea lăuntrică a harului eclesial ce se dă numai prin Botez. Cu alte cuvinte, se poate spune că creştinii heterodocşi, precum cei pe care i-pomenit – fiind profund motivaţi de o dragoste de Dumnezeu stârnită din lucrarea exterioară a harului dumnezeiesc – „fac din fire cele ale [cerinţele] legii, lucrând ceea ce este plăcut lui Dumnezeu”.

Totuşi, „nici unul dintre ei nu se află pe sine sub lucrarea harului prezent numai în Biserică, mai ales harul care se dă prin tainele Bisericii. N-au fost hrăniţi la masa cea de taină care conduce pe calea desăvârşirii morale”³². Desigur că, în afara Bisericii, este posibil să se ajungă la o admirabilă sporire spirituală şi morală. Dar, cu toate acestea, nu e acelaşi lucru cu participarea la viaţa plină de har a Bisericii – o vieţuire negrăit mai diferită decât se găseşte în creştinismul din afară sau de aiurea³³ – şi nici nu poate fi vorba, în această viaţă, de atingerea scopului ultim al credinţei creştine: îndumnezeirea (theosis).³⁴[Nota lui U.M.®: dar nici măcar mântuirea după cum vom vedea mai jos]

”până aici „Non Ortodocşii”

Iconomia generală Sfântului Duh

Vestita convorbire a Sfântului Serafim din Sarov cu Nicolae Motovilov ne oferă o înţelegere mai profundă a învăţăturii ortodoxe despre har:

Totuşi aceasta [adică faptul că Duhul lui Dumnezeu nu era încă în lume, cf. In. 7: 39] nu înseamnă că Duhul lui Dumnezeu lipsea cu desăvârşire din lume, ci doar că prezenţa Sa nu era atât de vădită. Se manifesta doar exterior, şi doar semnele prezenţei Sale în lume au fost cunoscute de oameni. Astfel, de pildă, multe taine legate de mântuirea ce va veni a neamului omenesc le-au fost descoperite atât lui Adam cât şi Evei, după căderea lor. (…) Harul Duhului Sfânt lucrând exterior se reflecta şi în toţi Proorocii Vechiului Testament şi în Sfinţii Israilului. După aceea, iudeii au întemeiat şcoli prooroceşti anume, în care fiii proorocilor erau învăţaţi să deosebească semnele manifestării lui Dumnezeu sau a îngerilor, şi să distingă lucrările Duhului Sfânt de fenomenele naturale obişnuite ale vieţii pământeşti lipsite de har. Simeon, care L-a ţinut pe Dumnezeu în braţele sale, bunicii lui Hristos, Ioachim şi Ana, şi nenumăraţi alţi slujitori ai lui Dumnezeu au avut parte mereu de diferite apariţii Dumnezeieşti, descoperiri, şi au auzit voci care au fost însoţite de întâmplări minunate vădite. Cu toate că nu cu aceeaşi tărie ca la poporul lui Dumnezeu, prezenţa Duhului lui Dumnezeu a lucrat totuşi şi în păgânii care nu-L cunoşteau pe adevăratul Dumnezeu, pentru că, chiar şi printre aceştia, Dumnezeu a găsit oameni aleşi. (…) Cu toate că filosofii păgâni au rătăcit şi în întunericul necunoaşterii lui Dumnezeu, totuşi ei au căutat adevărul, care este iubit de Dumnezeu. Din pricina acestei căutări plăcute lui Dumnezeu, ei s-au putut bucura de Duhul Domnului. Se spune că neamurile care nu-L cunosc pe Dumnezeu împlinesc din fire cerinţele legii şi fac ceea ce este plăcut Lui (cf. Romani 2: 14).²²

Vedem aici o gamă variată a iconomiei Duhului în creaţie. Legat de aceasta, Sfântul Atanasie cel Mare, în Despre întruparea Cuvântului, afirmă:

Slăvite lucruri lucrează Mântuitorul printre oameni; în fiecare zi El convinge în mod nevăzut mulţimi mari de oameni, atât dintre elini cât şi din afară, făcându-i să creadă în El şi să-I primească învăţătura.²⁰

Sfântul Ioan Cassian face afirmaţii asemănătoare în Convorbirea a ΧΙΙ-a – „Despre ocrotirea lui Dumnezeu”:

Întotdeauna harul lui Dumnezeu lucrează în bună parte în tovărăşie cu libertatea voinţei noastre, pe care o ajută în toate, o ocroteşte şi o apără, uneori cerând şi aşteptând şi de la ea unele încercări de bunăvoinţă, ca să nu pară că oferă darurile Sale unui trândav care doarme în adâncă nepăsare. Harul lui Dumnezeu doreşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină (I Tim. 2: 4), chemându-i pe toţi, până la unul, şi zicând: Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi, şi eu Vă voi odihni pe voi (Mt. 11: 28).²¹

Legat de versetul din Evanghelia Sfântului Ioan

Ioan 1:9. Cuvântul era Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul, care vine în lume. 

Sfântul Ioan Gură de Aur comentează:

Dacă El luminează pe tot omul ce vine în lume, cum dar sunt atâţia oameni care nu sunt luminaţi? Căci nu toţi I-au cunoscut slava şi s-au închinat Lui. Cum deci luminează pe tot omul? El îi luminează pe atâţia câţi sunt în El. Dar dacă unii, cu rea-voinţă îşi închid ochii minţii şi nu primesc razele acelei Lumini, întunericul lor nu se ridică din natura acelei Lumini, ci din răutatea lor, care în mod voit se lipsesc de dar. Căci harul este vărsat peste toţi, nu se dă înapoi nici de la iudeu, nici de la elin, nici de la barbar, nici de la scit, nici de la cel liber, nici de la sclav, nici de la femeie, nici de la bărbat, nici de la tânăr, nici de la bătrân, ci îi cheamă pe toţi cu aceeaşi chemare, fără părtinire. Iar cei care nu se învrednicesc să se bucure de acest har, se cuvine ca numai loruşi să-şi impute orbirea; căci atunci când poarta este deschisă tuturor, neînchizându-i nimănui intrarea, cei ce vor să stăruie în rău rămân afară, pierind numai prin păcatele lor.²³

Pe scurt, oricine se naşte în această lume este totodată şi un primitor al iconomiei generale a lui Dumnezeu în iconomia Sa mântuitoare. Se poate limpede vedea lucrarea lui Dumnezeu, atât în începutul mântuirii omului – luminarea generală a omului (care este, aşa cum se va arăta, deosebită de luminarea dată numai la Sfântul Botez), care face ca sufletul raţional al omului să fie făcut răspunzător în faţa lui Dumnezeu (cf. Rom. 1: 19-20) – cât şi plinătatea mântuirii acestuia: unirea cu Dumnezeu în lumina neapropiată (theosis). (Mai jos)

http://www.scribd.com/doc/47773630/Peter-Gilquist-Cum-am-devenit-ortodox-fragment-1

http://www.cartiortodoxe.ro/cartea-carte/1517-cum-am-devenit-ortodox.-o-calatorie-inspre-credinta-crestina-primara-gillquist,-peter-e..html

Citatele de mai jos sunt date din cartea lui Patrick Barnes

„NON-ORTODOCŞII”. Patrick Barnes, convertit la Ortodoxie de la Anglicanism în 1995, este hirotesit citeţ, slujind la biserica Adormirii Maicii Domnului din The Dalles, Oregon, USA (www.DormitionOrthodoxChurch.org). El conduce un popular web site „Orthodox Christian Information Center” la www.Orthodoxlnfo.com. îi puteţi scrie pe adresa patrick@orthodoxinfo.com

Acesta expune în cartea de mai sus nişte citate foarte folositoare pentru lămurirea plină de discernământ mântuirea la Ortodocşi/faptele bune şi facerea de minuni la eretici dar fără posibilitatea de a se mântui. El personal însă, datorită durerii pentru rudele sale anglicane este atins în discurs de forma cea mai subtilă de ecumenism citită de mine şi anume că „Ortodocşii sigur se mântuie, ereticii nu ştim ce se întâmplă cu ei”. Sunt convins că este sincer în afirmaţia că el nu ştie, dar Sfânta Biserică ştie foarte precis: se pot mântui doar ortodocşii, ereticii nu se pot mântui decât dacă vin la Ortodoxie iar cel mai groaznic chin din iad, mai cumplit decât al tuturor ereticilor este tot al ortodocşilor deoarece ei au avut darul Ortodoxiei şi şi-au bătut joc de el prin nelucrare după cuvântul Domnului:

Luca 12:47. Iar sluga aceea care a ştiut voia stăpânului şi nu s-a pregătit, nici n-a făcut după voia lui, va fi bătută mult. 

 

Luca 12:48. Şi cea care n-a ştiut, dar a făcut lucruri vrednice de bătaie, va fi bătută puţin. Şi oricui i s-a dat mult, mult i se va cere, şi cui i s-a încredinţat mult, mai mult i se va cere.

„Non ortodocşii”:

Ca să vedem că cele spuse mai sus sunt adevărate iar nu tot o filozoofie speculativă teologic să vedem cum se va desfășura Înfricoșata Judecată, cine se va mântui și cine nu, după cum Însuși Domnul ne-a descoperit prin Sfinţii Săi:

Acelaşi Grigorie, în altă vreme, prin voia lui Dumnezeu, a căzut într-o îndoire de credinţă, pentru că, citind cu dinadinsul cărţile Vechiului Testament, gîndea în mintea sa că bine cred iudeii şi a fost în acel gînd multă vreme. Dar mai înainte văzătorul Vasile, cunoscînd aceasta cu duhul, l-a mustrat şi, după multă sfătuire, a cerut iarăşi de la Dumnezeu descoperire. Atunci Grigorie a văzut în vis o minunată vedenie despre înfricoşata judecată a lui Dumnezeu, pentru adunarea la judecată a tot neamul omenesc; a văzut pe Hristos, Judecătorul lumii, stînd pe scaun şi avînd de-a dreapta pe toţi drepţii, iar pe păcătoşi de-a stînga, stînd şi fiind judecaţi după faptele lor. A văzut apoi şi pe toţi iudeii, care n-au crezut în Hristos, osîndiţi cu ceilalţi păgîni şi trimişi în focul gheenei. Şi, precum a văzut osîndirea păcătoşilor, aşa a văzut şi preamărirea sfinţilor, pentru care singur Grigorie a scris foarte pe larg scriere, care se află în Mineiul cel mare. Iar aici povestindu-se aceasta mai pe scurt, este vremea a sfîrşi[1].

O DESCOPERIRE A ÎNFRICOŞATEI JUDECĂŢI A LUI DUMNEZEU CU RĂSPLATA FAPTELOR[2]

Priveghind eu —istoriseşte Sf. Gvigore—în rugăciuni, în meditarea dumnezeieştilor învăţături creştine. . . într-o zi stam aşa în chilia mea, îngrijindu-mă de curăţirea păcatelor mele. Atunci, deodată, îmi veni să cuget că evreii cred bine că Avraam este cinstit, Isaac drept, Iacob sfînt, Moisi prieten plăcut lui Dumnezeu. Prin Moisi, Dumnezeu a făcut semne înfricoşate.şi foarte minunate: a

scos pe jidovi din seculara robie grea a Egiptului şi asuprirea Farao¬nului, conducîndu-i în pămîntul făgăduinţei. în pustie i-a hrănit cu mană patruzeci ani, i-a adăpat cu apă din piatră, i-a scăpat ade¬seori din primejdii… Acestea gîndind eu, mi-am zis în sine-mi: ״O cuget viclean. Ce folos poţi trage tu din aceasta? Iată ai pe purtătorul de Dumnezeu, părintele tău duhovnic Vasile. Mergi, spune-i lui acestea şi el îţi va arăta ţie cum trebuie a crede. Au nu-ţi reaminteşti că tot creştinul care nu-şi arată gîndurile lui părintelui său duhovnic, greşeşte?!“

Unele ca acestea cugetînd, m-am sculat îndată şi am plecat la prea Cuviosul, în acel timp era ziua ipodromului, adică alergare de cai. Acolo în ipodrom era adunată mai toată lumea din cetate. Eu, auzind de la Sfinţii Părinţi că cei ce privesc la acestea păcă¬tuiesc înaintea lui Dumnezeu, de multă vreme părăsisem prive¬liştea aceea. Astă dată însă, văpaia ispitei mă împinse la acea păcătoasă privelişte, să văd măcar numai prima alergare a cailor. Neputîndu-mă înfrîna, m-am lăsat biruit de ispită. După aceea am mers la prea Cuviosul Vasile. Ajungînd înaintea lui, am făcut, după obicei, metanie mare pînă la pămînt’. El mă binecuvîntă: aşa cum obişnuia, apoi privind mînios la mine, îmi zise cu asprime ״Iată, cel ce se înţelepţeşte jidoveşte! Iată cel ce învaţă Legea veche care a trecut ca umbra! Iată cel ce zice că evreii cei întu¬necaţi cred bine, cei orbi la ochii sufletelor! Iată un tîlcuitor sluţitor al Scripturilor, care laudă pe Prooroci şi de lucrurile lor cele bune se leapădă! Iată cel ce neîngrijindu-se a־şi plînge păcatele şi a cere cu lacrimi fieibinţi iertarea greşelilor, cu neînţe¬legere făcînd judecată rea zicînd că evreii cred bine! Dar, pe lîngă acestea şi dracului de la ipodrom —alergarea cailor — s-a făcut părtaş!…

Auzind eu aceste certări, îmi zisei mîhnit în sine-mi: ״Mai micule Grigore, iată a sosit ceasul în care vei auzi mustrarea gre- şalelor tale“! După aceea prea Cuviosul iarăşi începu a zice către mine: ״O, cumplită neînţelegere! Cum cineva umblînd pe căi netede, sare pe alăturea şi se împiedică!”… Auzind acestea, mă hotărîi că niciodată nu mă voi mai duce la păcătoasa prive¬lişte a ipcdrcmului. După această hotărîre, Sfîntul Părinte iarăşi zise către mine: „Ia spune-mi cum grăieşti tu că evreii cred bine? Au n-ai auzit tu pe Domnul nostru Iisus Hristos grăind în Dum¬nezeiasca Evanghelie: „Cel ce nu cinsteşte pe Fiul, nu cinsteşte nici pe Tatăl Care L-a trimis pe El!“ (Ioan 5, 23) 1 Ioan 2, 23). Oare nu vezi că deşteptăciunea aceea vicleană a evreilor nu mai foloseşte la nimic? Mîntuitorul adevereşte aceasta, zicînd acelora!: „Dacă pe Mine nu Mă ştiţi, nici pe Părintele Meu nu-L ştiţi. .. (Mt. 11, 27; Ioan 1, 18) 6, 46) 10, 15).

Evreilor care s-au tot idolatrizat de la scoaterea lor din Egipt pînă la venirea Mîntuitorului, le prezice El: ״Eu am venit în Nu¬mele Tatălui Meu şi voi nu Mă- primiţi pe Mine; de va veni altul (Antihrist) în numele său- pe acela îl veţi primi… Şi în păcatele voastre veţi muri.. . Iată se lasă casa voastră pustie!” … (Ioan 5, 43; 8, 21; MT 23, 38; 12,, 34—37). Vezi cum i-a izgonit pe ei Dum¬nezeu de la Faţa Sa şi i-a risipit pe toţi în toate părţile lumii? Vezi cum numele lor se face urît tuturor oamenilor şi foarte scîrbos la toate neamurile pămîntului ? Au nu vezi cum adunarea lor a căzut în blestem ca smochinul neroditor ? Odinioară cînd Moisi era aproape să adoarmă cu părinţii săi, Dumnezeu i-a zis: „Iată, tu te vei odihni cu părinţii tăi, iar poporul acesta se va apuca să umble desfrînînd după dumnezei străini ai pămîntului aceluia în care va intra, iar pe Mine Mă va părăsi şi va călca legămîntul Meu, pe care L-am încheiat cu el! Pentru aceasta se va aprinde mînia Mea asupra lui în ziua aceea şi-i voi părăsi, îmi voi ascunde Faţa de la ei, vor fi amărîţi şi-i vor ajunge mulţime de necazuri şi greutăţi. Atunci’ Israil va zice: „Aceste necazuri nu ne-au ajuns ele oare, pentru că nu-i Domnul Dumnezeul meu în mijlocul meu? Dar Eu îmi voi ascunde Faţa Mea de la el în ziua aceea, pentru toate fărădelegile lui, pe care le-a făcut el întorcîndu-se la alti dumnezei” (2 Lege 31, 16—18).

Asemenea a zis Domnul şi către Isaac: „Arunca-voi Toiagul Meu cel mare (f) şi voi sparge Legea Mea, a casei lui Israel şi, a casei Iudeii. Cu risipire o voi risipi şi voi întoarce Faţa Mea de către dînşii”. Pentru aceasta vezi, cercetează că de la Hristos nu s-a mai sculat nici un Prooroc, precum zice David: „Lepădaţi fură şi nu vor mai sta. .. Nu voi aduna soborul lor din cei fărădelege şi văr¬sător de sînge, nici voi pomeni numele lor prin buzele Mele” (Ps. 15, 4). Această lepădare a jidovilor o adevereşte şi Sf. Ap. şi Ev. Ioan în Apocalipsa sa, cînd îi spune Domnul: „Cunosc clevetirea din partea celor ce se zic iudei, dar nu sînt, ci sînt adunătura sata¬nei, care se numesc iudei dar nu sînt, ci mint, îi voi face să vină şi să se închine picioarelor tale şi să cunoască că te-am iubit…” (Apoc. 2, 9; 3, 9; comp. Is. 49, 23—26) 60, 14) 11—22). De acum adunarea lor adevereşte: „Nu mai sînt sfinţenie împărătească, nici limbă sfîntă; ci sînt în blestem, în pierzare, adunarea satanei”. Da, că oricînd se adună şi se împreună în adunările lor sîmbăta, nu este Dumnezeu în mijlocul lor, ci satana, care se veseleşte de ei. . .”. Acestea zicîndu-mi, Sfîntul Părinte tăcu.

Eu, ascultîndu-1 cu mare luare aminte —istoriseşte Sf. Gri- gore—îi zisei: „Rogu-te, Sfinte Părinte, iartă-mă! Recunosc că am făcut această mare nebunie. Rogu-te cu ochii în lacrimi, roagă-te lui Dumnezeu să-mi arate ceva bun sufletesc, o vedenie folositoare sufletului“.

Sfîntul Părinte îmi zise: ״Domnul Dumnezeu să fie cu tine, fiul meu, cele bune şi de mare folos sufletesc. Mergi și El îţi va împlini dorinţa ta”. Bucuros•luai binecuvântare şi mă s’ :> ■z cu pace…

După aceasta am plecat la chilia mea foarte mîhnit. Ajur.g.: intrai înlăuntru, mersei la smeritul meu pat, mă culcai şi adormi puţin. Deodată fusei răpit în uimire. M-am văzut pe un cimp : – pajişte verde şi tot felul de flori frumoase. Stînd eu acolo şi vese- lindu-mă, iată veni către mine un bărbat foarte mare, îmbră.. ־ în veşminte albe ca zăpada. El ţinea un toiag de fier în mina sa Apropiindu-se de mine, mă întrebă: „Ce lucrezi aici?“ Eu ii răspun¬sei: „Eu nu ştiu cum am venit aici!“ El îmi zise: „Rugăciuni ־ Sfîntului tău Părinte Vasile te־a adus aici ca să vezi cele dor:־.־ de tine”. Eu îl întrebai: „Dar ce sînt acelea de care doresc eu El îmi răspunse: „Ai cugetat foarte greşit că evreii cred bine!. . Dar robul lui Dumnezeu, Vasile, ţi-a zis că nu crezi bine… Ai ceru: de la dînsul ca să-ţi arate ceva în vedenie, de cele sufleteşti şi iată Domnul s-a făgăduit a-ţi împlini dorinţa ta. Deci, vino după mu¬şi eu îţi voi arăta ţie una după alta şi credinţa fiecărui neam şi ce îndrăzneală are fiecare către Dumnezeu“. Acestea zicînd, mă lui de mina dreaptă şi merserăm spre răsărit…

Acolo iată un nor, de pe pămînt sub noi care ne luă din ace; cimp. Trecurăm în altă lume străină şi minunată. Acolo norul se îndepărtă de la noi. Ne aflarăm stînd intr-un cimp ca de sticlă. De acolo priveam peste toate marginile pămîntului lumii aceleia. Acolo văzurăm mari adunări de tineri, lăudînd şi slăvind pe Dum¬nezeu Cel preamărit în Sfînta Treime. După ce văzurăm vedenia aceasta minunată, am mers cu sîrguinţă mai înainte de acolo. Ajunserăm la oarecare loc pe care era un foc acoperit, dar nu ardea, ci lumina şi strălucea ca soarele. Prin mijloc se vedeau nişte tineri luminaţi umblînd, dar unde mergeau nu ştiu. Eu cugetam că acei tineri purtători de veşminte albe ar fi îngerii lui Dumnezeu care păzesc cu înţelegere Altarul Lui cel de sus. După aceasta, ne mai suirăm cu mare osteneală pe alt deal foarte înalt. De acolo căutînd spre răsărit, văzurăm sub noi alt cimp înfrumuseţat cu aur, stră¬lucind aşa de plăcut, incit multă dulceaţă pica în inima mea. Privând mai departe spre răsărit, iată văzurăm o cetate foarte luminată din acea înfricoşată vedere, îmi ieşii din minte mai multe ceasuri. O vedeam curat stînd pe vîrful dealului aceluia. Apoi suirăm mai departe şi stînd, priveam la acele locuri minunate. Acolo văzurăm o altă cetate foarte mare, înfricoşată şi luminată. Ea era ca rotun¬jimea cerului şi în lung şi în lat. Construirea ei nu era de var sau de marmură, nici de lemn, nici de lucruri putrezitoare, ci era de aur şi slobozea raze ca curcubeul cerului. Frumuseţea zidirii acelei cetăţi nu poate a o spune limba omenească cu de-amănuntul. înăl¬ţimea ei era ca de trei sute de coţi. în zidurile ei erau douăsprezece porţi tari întocmite şi încuiate. Fiecare poartă era tot intr-un chip, cu faţa din cîte o piatră scumpă care dădea nişte străluciri foarte înfricoşate. De vreme ce numai pe dinafară erau unele ca acestea, dar cele din lăuntru în ce chip vor fi, mintea se înfricoşează a le spune, pentru că trup şi sînge împărăţia cerului a o spune nu poate. Acestea văzîndu-le eu, întrebai pe purtătorul meu, Sfîntul înger, zicînd: ״Domnul meu, ce cetate este aceasta? Ce oameni sînt aceia care vieţuiesc într-msa? Cine este împăratul ei? Ce pămînt este acesta? Şi cum am venit eu aicea?׳‘ îngerul îmi răspunse, grăind: ,,Cetatea aceasta este a împăratului Celui mare de care grăieşte David ; iar cele minunate ale cetăţii acestea le-a zidit Domnul nostru lisus Hristos de la întemeierea lumii” (Mt. 25, 34). El a gătit aces¬tea Sfinţilor Săi ucenici şi Apostoli şi tuturor celor ce cred într-însul, care fac poruncile Lui. Aceasta a adeverit-o El însuşi, zicînd în Sf. Evanghelie: ״în Casa Tatălui Meu sînt multe locaşuri…” (Ioan 14, 2—3). Acesta este locaşul cel minunat, pe care l-a pregătit tuturor celor ce iubesc Numele Lui. Aceasta este Mitropolia de sus, noul Sion cu oamenii Lui. Aşteaptă puţin şi vei vedea încă nu numai pe oamenii cetăţii aceştia cereşti; ci şi pe împăratul slavei. Cauza pentru care ai venit aici, peste puţin timp o vei vedea arătat şi vei cunoaşte că tot cel ce crede în Fiul lui Dumnezeu va fi viu în veci. Deci, fericit este cel ce stă în învăţătura Sfîntă a Lui, în a purtătorilor de Dumnezeu Părinţi şi mai în scurt a zice în Bise¬rica lui Dumnezeu sobornică şi apostolică. Cei care însă nu vor crede şi vor nesocoti acestea, nu vor fi vii în veci; ci se vor da matcei focului veşnic…”

Acestea grăind îngerul către mine, iată văd intr-un deal înalt o Cruce strălucind foarte puternic, de a cărei strălucire se aprinsese văzduhul… în acelaşi timp văzui un Porumbel alb ca zăpada, zburînd şi slobozind lumini prea luminoase El se aşeză asupra dumnezeieştii Cruci. Privind noi din acea înfricoşată înălţime, vă¬zurăm că se pogoară la cetate ca un fulger oarecare tînăr care făcea pregătire împăratului care vrea să vină intr-insa. După dînsul alt tînăr luminat veni grabnic în cetate, avînd un Tron înfricoşat în mîini, pe care-1 pregătea împăratului Ceresc. Deodată auzirăm gla- surLputernice grăind: ״împăratul Cel Mare şi înfricoşat vrea să vină în cetatea aceasta cu putere şi cu slavă multă. Privind noi in sus, iată patru tineri din înălţime, veniră cu cîte o făclie de foc în mîini. înfricoşat foc arzînd era acela1 Tinerii aceia strigară: ״Strălucească Darul Tău, Doamne! Veni-va slava Sfinţilor Tăi, Doamne! Veni-va slava Fiului Celui de sus al lui Dumnezeu Celui viu! După acestea văzurăm pe oarecare tineri ce se pogorau în

» cetate, grăind: ״Iată judecata morţilor şi învierea Dreptului Juc – cător a venit cu plata oamenilor!“ Apoi văzurăm un stîlp de ic: pogorîndu־se de sus şi din ele se auzea glas înfricoşat slobozit pes: tot văzduhul. Acel stîlp nu stătu în cetate, ci în oarecare prăpast: a lumii se pogorî şi se săvîrşi peste patru începuturi strălucind luminînd. El se întinsese peste cele patru margini ale lumii; atur.:: se făcu glas peste toată lumea grăind: ״Iată puterea cea străluci¬toare a Celui de Sus s-a atins de toate oasele omeneşti, ca să se adune os către os şi încheietură către încheietură, mădular cătr- mădular, formîndu-se oameni cu acelaş trup de mai înainte (1 Cor 15, 52—53). Mai văzurăm şi un alt înger cu chip alb, ţinînd în miim un sfeşnic de foc. Aceasta era o scrisoare trimisă lui Satana—Anti¬hrist, grăindu-i că s-a sfîrşit împărăţia lui, în care a împărăţit trei ani şi jumătate peste tot pămîntul. îngerul stînd înaintea satanei, citi cartea trimisă de la Dumnezeu. Apoi, apucîndu-1 pe el cu tărie îl trăgea afară din curţile împărăteşti şi-i punea nările lui la mar¬ginea pămîntului, ca să verse toată răutatea şi tot veninul, că s-a apropiat sfîrşitul lui şi va fi ars cu toată oastea lui.

Stînd noi aşa în cimp, văzurăm taberele puterilor cereşti prin văzduh pe cai de foc, Caii lor aveau aripi de foc şi slobozeau din gurile şi din nările lor văpăi de foc. Pe cîndsepogorau, auzirăm vuet mult, ucideri, plînsuri şi tînguiri foarte mari. Cei ce se pogorîse pe cai izgoneau, junghiau şi tăiau pe toţi cei ce se amăgiseră în urma lui Antihrist în vremea împărăţiei lui. Mai văzurăm şi altă voini- ciune, multă cu bune chipuri. Ei se pogorau pe pămînt şi făceau pregătire Domnului. Unul dintre ei foarte slăvit, avînd în mina lui trîmbiţă de aur şi cu dînsul alţi doisprezece purtînd şi aceia trîmbiţe, se pogorîră pe pămînt. Trîmbiţă cea mai dinţii înaintă cu putere mare, aşa de groaznică, incit se cutremurau toate margi¬nile lumii. Acolo se adunară şi trîmbiţară şi ceilalţi doisprezece cîte trei în fiecare latură a pămîntului. Atunci crescu carne vie şi piele peste oasele morţilor care zăceau în morminte din veci, dar duh de viaţă nu era intr-inşii. Trîmbiţînd iarăşi îngerii, se cutre¬murară iarăşi mormintele. Sufletele intrînd în corpurile noastre cu care vieţuirăm în lume. Apoi îndată se deschiseră mormintele oamenilor celor adormiţi din veac şi ieşiră afară scuturîndu-şi ţărîna de pe feţele, frunţile lor, cap şi corp. în acel timp îngerii trîmbiţării cei mai de pe urmă, toată mulţimea fiilor omeneşti din ţărîna pămîntului, din mare, din rîuri şi din toate iazurile şi băl¬ţile, fu aruncată vie pe faţa pămîntului. Din toate părţile: desişu¬rile, apele şi fiarele vărsară mulţime multă de oameni. Ei stăteau deasupra pămîntului, fiind reconstruiţi, bătrîni şi tineri, bărbaţi, femei şi copii în floarea vîrstei. Aşa se sculă Adam şi Eva şi după ei toţi urmaşii lor din toate limbile, neamurile şi seminţiile, precum

fuseseră adormiţi. Toţi stăteau cu luare aminte şi cu o mare frică. Cei ce nu ştiuseră niciodată taina învierii, se־ temeau şi se cutre¬murau foarte mult, cugetînd în sine: cum ţărînă fiind, înviară aşa îndată întregi.

La înviere feţele Sfinţilor se luminează. îndată după învierea

cea de obşte, fetele unora dintre cei înviaţi erau luminate ca soa- * f *

rele, ale altora ca lumina lunei, ale altora ca a luceferilor, ale altora ca ale stelelor, aşa cum adevereşte Sf. Evanghelie şi Apostolul: ״Atunci, drepţii vor străluci ca soarele în împărăţia Tatălui lor (Mt. 13, 43). Alta-i strălucirea soarelui, alta a lunei şi alta a ste¬lelor. . . Stea de stea se deosebeşte în strălucire” (1 Cor. 15, 40—49). Astfel, feţele unora străluceau ca soarele, ale altora ca luna, ale altora ca stelele, ale altora ca zăpada, ale altora erau ca lina cea curată. Fiecare dintre dînşii aveau scrisoare cu slove în chip de fulger pe frunţile lor. Scrisoarea aceea minunată arăta bunătăţile fiecăruia. La unii scria ״Proorocii Domnului”, la alţii ״Apostolii Domnului”, la alţii ״Ucenicii Domnului”, la alţii ״Evangheliştii Domnului”, la alţii ״Ierarhii Domnului”, la alţii ״Mucenicii Dom¬nului”, la alţii ״Cuvioşii Domnului”, la alţii ״Cei ce au răbdat în pustie pentru Domnul”, la alţii ״Săracii cu duhul”, la alţii ״Sme¬riţii cu inima”, iar la alţii ״Curăţiţi cu plînsul”, ״Blînzii Domnului”, ״Milostivii Domnului”, ״Curaţii cu inima”, ״Făcătorii de pace”, ״Izgoniţi pentru dreptate”, ״Răbdătorii năpăstiilor pentru Dom¬nul”, ״Slujitorii buni în slujba preoţească”, ״Feciorelnicii Domnu¬lui”, ״Cei ce şi-au pus Sufletul pentru aproapele lor”, ״Cei ce au făcut dreptate”, ״Cei ce au păzit patul nespurcat”… în scurte cuvinte, prin scrisoarea aceea de pe frunte, se arăta bunătatea fie¬căruia. în acel chip era arătarea drepţilor.

Cei ce au vieţuit în răutate. Am văzut apoi pe toţi aceia care au vieţuit în păcate fără pocăinţă, că erau schimonisiţi, grozav de urîţi, frumuseţile lor foarte urîte (cumplite). Pe feţele lor era mult amar, viclenie, cărora nu era număr. Feţele unora erau ca ţărîna, ale altora ca nişte tină împuţită. Unora le curgea din trupuri pu¬toare nesuferită şi puroaie, miroseau foarte greu. Feţele altora erau negre ca ale satanei, ale altora ca nişte fum verde. Unii erau plini de puroi împuţit de la cap pînă la picioare, alţii erau sîngeraţi cu sînge foarte urîţi. O! ce groaznică vedere! Toţi aceea grăiau unul către altul: ״V-a-a-i! Amar! Că de această zi a Judecăţii lui Dum¬nezeu pe cînd eram în lume vii, am auzit, dar n-am crezut şi n-am voit să facem poruncile Domnului! Acum, iată ne-am sculat ca să luăm fiecare plata faptelor noastre! O, cumplită ticăloşia noastră a păcătoşilor, cit de spurcaţi şi necuraţi sîntem! Groaznic o să ne :mai ardă pe noi Dumnezeu în focul ce nestins!“ Aşa grăiau ace:_ •unul către altul suspinînd.

Evreii, care mai înainte de întruparea lui Hristos, n-au crez■.-: în Moisi. După aceea am văzut o altă mulţime nenumărată, stinc ׳ca nişte dobitoace necuvîntătoare neştiind pe Dumnezeu. Ei grăiau unul către altul: ״Cine este Dumnezeu ? Care este Hristos ? Noi nu ştim pentru că mulţi dumnezei am avut! O, de ne-ar fi înviat pe noi, aceia, să nu ne mai temem de rău, că mult le-am mai slujit -lor!“

Evreii cei de la Hristos încoace pînă la sfîrsitul lumii. Mergînd mai înainte, am văzut o adunare foarte mare, sluţită şi foarte urîtă Aceia grăiau unul către altul: ״De ne-ar fi înviat pe noi Dumnezeul •lui Moisi, mult bine ne-ar fi nouă, mare har am afla la Dînsul, măcar •de am şi fost risipiţi în toate marginile lumii, însă mai mult deci: pe Acela, n-am ştiut pe altul. Dacă însă va veni Fiul Măriei să ju¬dece lumea, atunci amar va fi nouă?!!! Vai şi amar va fi de noi că foarte mult L-am urît pe El! Acela fiind Om, cum va veni să judece ca un Dumnezeu, că şi El împreună cu noi va fi judecat pentru hula care a grăit, făcîndu-Se pe Sine întocmai cu Dumne¬zeu. Bine ar fi de L-am vedea pe El acum aici, că L-am vădi ca pe un mincinos. El învăţînd m uliţele noastre, Se numea pe Sine Judecător, zicînd: ״Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului…”, făcîndu-se pe Sine Fiu al lui Dumnezeu! Noi ştim cu adevărat că Dumnezeu a grăit lui Moisi în muntele Sinai; iar acela pe Dumnezeu nu L-a văzut nicidecum!” . . . Acestea grăind unul către altul, aşteptau să vadă pe Judecătorul.

Evreii, cei ce s-au închinat idolilor, israeliteni şi iudei fiind, se tînguiau: ״O, va-a-a-i nouă! Nici în Dumnezeul legii n-am cre¬zut, nici la care se zice Hristos n-am ajuns! Am crezut în Baal, în Astarteia, în boul Apis, în cei doi viţei de aur şi celorlalţi dum¬nezei păgîneşti. Iată, n-am ştiut nimic de năpasta asta care a venit acum peste noi!“ Aşa se întrebau ei pentru cele ce li s-au întîmplat lor în acel ceas. Pe frunţile acelora, parte bărbătească şi femeiascâ ■era scris cu slove roşii, arătînd fiecăruia lucrurile lui. Aşa la unii era scris: ״ucigaş”, ״ucigaşă”, la alţii, ״amestecători de sînge”, la alţii ״preacurvari”, ״preacurve”. La unii ״slujitori de idoli”, la alţii ״furători”, ״furătoare“, la alţii ״mincinoşi”, ״mincinoase”, la alţii ״vrăjitori”, vrăjitoare”, la alţii ״beţivi”, ״beţive”, ״vameşi”, ״răpitori”, la alţii ״sodomeni”, ״curvari cu dobitoace”, la alţii ״aducători aminte de rău”, ״pizmaşi”, mînioşi, la alţii ״cimpoiaşi”, ״măscărici”, ״fluierători”, ״clevetitori”, al alţii ״luptători de duh”, ״manihei”, ״saveliani”, ״papistaşi, ״iacobiteni”, ״origenişti”, ״mar- 

chiani”… şi în scurt tot eresul se arăta tuturor din acele slove ce■ erau scrise pe frunţile lor.

Acestea toate văzîndu-le noi, iată, iarăşi se pogorî.de sus o• mulţime mare de cete îngereşti, cîntînd cîntarea îngerească şi dum¬nezeiască. în mijlocul lor se vedea o Cruce mare de lemn, care- lumina foarte mult şi strălucea. Pe aceea o puseră pe Scaunul pre¬gătit Judecătorului. Crucea era văzută de toţi. Neamul creştinesc văzîndu-o se bucura foarte mult de frumuseţea acelei Cruci. Jidovii, însă văzîndu-o, îndată se spăimîntară, feţele lor se umplură de ruşine şi se văitau, zicînd: ״Oh! Cumplit nouă! Rău semn vedem, că a venit! O, vai nouă ticăloşilor! Acesta e Semnul Răstignitului! De va veni Acela să judece, cum îl vom întîmpina pe El? Unde ne vom ascunde de la Faţa Lui, pentru că mult rău I-am făcut? K Şi nu numai Lui singur; ci şi celor ce au crezut Într-însul!“ Aşa se■ tînguiau evreii. îngerul care mă purta pe mine, îmi zise: ״Oare• vezi pe aceştia cum începură a se cutremura văzînd cinstita Cruce ? !!! Aceasta fiind aşa gătită, iată veni la urechile noastre un glas foarte înfricoşat care zicea: ״Iată! Are să vină Judecătorul!“ Aceasta, îmi spunea şi îngerul care era cu mine. Atunci puterile cerului s-au. pornit cu frică şi cu mare cutremur. îndată am văzut mulţime foarte- multă de înfricoşate puteri, oşti după oşti veneau cu mare grabă la locul de judecată. Această mulţime multă văzîndu-o, eu m-am înspăimîntat foarte tare. îngerul cel ce mă purta pe mine, îmi zise: ״Nu te teme! Aceştia sînt prietenii mei. Socoteşte cu dinadinsul: şi vezi cele ce vor să fie, că tu ai să iei mare folos din aceasta. Şi alţi mulţi, care sînt cu cuget drept, se vor folosi de vor primi pe acestea”. După aceasta s-au făcut strigări mari, fulgere de sus şi un glas mare se auzea, de care s-a înfricoşat tot pămîntul… Cei ce aveau feţele luminate nu se înfricoşau văzînd acestea, ci mai vârtos se veseleau cu bucurie. Apoi iarăşi veniră soli înainte. Pe cînd ve¬neau, fiecare dintr-înşii slobozeau foc înaintea feţelor lor. Ori încotro• mergeau ei şi văzduhul se aprindea.

Aceştia se pogorîră cu tăcere mare şi stătură la locul cel de judecată. De prea multa lor frumuseţe se mirau toţi. Mulţimea oamenilor necredincioşi stăteau cu frică şi în spaimă mare. Jidovii creştinaţi erau întîi veselindu-se. Jidovii credincioşi de la Avraam, pînă la Hristos, nu se temeau de cele ce vedeau; iar cei ce erau de la întruparea lui Hristos şi pînă la sfârşit, care n-au crezut în Hristos,. ci s-au depărtat de El, văzînd Crucea, se întoarseră, avîndu-şi feţele lor ruşinate. Plîngînd ei cu amar grăiau: ״O, vai de ticăloşia noastră! Acela Care a fost răstignit de noi va să vină a judeca pe toţi. Ismailtenii pînă nu văzuseră cinstita Cruce, erau tari la cer- bice. îndată însă ce văzură cinstita Cruce strălucind mai mult decît soarele şi cunoscând a cărei credinţă este semnul, s-au îngrozit foarte tare. ״O, amar” —strigară ei plini de spaimă““ Creştinii vă- zînd Crucea se bucurau ştiind că aceea este Crucea Domnului, p-t care însuşi de bună voie s-a răstignit. Atunci veni de sus un nor foarte luminat şi prin mijlocul lui un fulger foarte strălucitor stătu deasupra cinstitei Cruci şi întinzîndu־se, o acoperi multe ceasuri După aceasta se sui de unde s-a pogorît. îndată se arătă împrejurul Crucii o cunună înfricoşată cu mii de străluciri împestrită, care se vedea deasupra Crucii în văzduh. Aceasta văzîndu-o evreii, se spăi- mîntară şi mai mult. Creştinii însă au fost cuprinşi de o negrăiţi bucurie. Ei ridicîndu-şi mîinile spre înălţime, slăveau pe Hristos Cel ce S-a răstignit pe ^dînsa. După aceasta se făcu de sus un tunet groaznic şi înfricoşat. îngerii şi Voievozii îngerilor se pogorau. De venirea lor se făcu mare frică peste tot pămîntul. Repede se pogoriri înfricoşatele cete de îngeri, care cu sfială venind, stătură la locul cel de judecată.

Scaunul de judecată al lui Hristos Dumnezeu nu stătea pe pă- mînt ci în văzduh cam la 40 de coţi. Aşa şi îngerii, cei ce se pogorîseră, stăteau nu pe pămînt, ci în văzduh. Apoi mai văzu¬răm patru cete de îngeri foarte mari. Una stătu pe pămînt, alta spre austru, a treia spre crivăţ, iar a patra spre apus. După acestea, alte cete nu asemenea una cu alta la chipul lor, ci deo¬sebite feţe avînd, se despărţiră în patru părţi. Ele cuprinseră cele patru margini ale pămîntului. Pămîntul era plin de mulţimea oarrţe- nilor, iar văzduhul dc mulţimea îngerilor. Ridicînd ochii noştri spre cer, de năprasnă văzurăm căruţe de foc mergînd înainte şi îngerii cei cu cîte şase aripi, cu ochi mulţi, strigau: ״Sfînt! Sfînt Sfînt! Domnul Savaot, plin e cerul şi pămîntul de mărirea Lui!, (Is. 6, 7—3; Apoc. 4, 8). De strigarea aceea se cutremură cerul şi pămîntul. Apoi toţi îngerii strigară: ,,Binecuvintează, Părinte Atotţiitorule, binecuvîntat este Cel ce vine întru Numele Dom¬nului!“ La cuvintele acestea se cutremură pămîntul… căruţele de foc se pogorîră pe pămînt şi cei cu ochi mulţi înconjurară înfri¬coşatul Scaun al lui Dumnezeu. Înţelegînd mulţimea evreilor şi a agarenilor lauda îngerilor, că slăviră pe Fiul împreună cu Pă¬rintele şi pe Acela îl chemară Judecător al viilor şi al morţilor. . . plînseră mai cu amar. Atunci un. înger trîmbiţă foarte tare şi groaznic, incit de glasul acela însăşi îngerii se sfiiră şi cunoscură din aceea că vine Judecătorul.

Deodată se arătă un nor luminat şi foarte strălucit, pe care nu-1 puteau privi, că slobozea nişte raze foarte înfricoşate. Pe dînsul venea Domnul nostru Iisus Hristos Dumnezeu-Omul. Tot poporul mergea spre răsărit. Deodată tună un glas de duh de vifor, ca să caute toţi spre El şi aşa purtîndu-L pe El acel nor minunat, veneau spre Scaunul Slavei Sale. Văzîndu-L pe El, se înfricoşară toţi. Atunci îndată strigară Sfinţii îngeri: ״Binecuvîntat este Cel ce vine întru Numele Domnului Dumnezeu. D imnul a venit să judece viii şi morţii”. Acestea zicînd, căzură toţi cu feţele la pămînt şi se închinară Judecătorului universal şi etern. După aceasta, apropiindu־Se Domnul de pe norul pe care şedea, şezu pe Scaunul .Slavei Sale. Văzîndu-1 toţi, au fost cuprinşi de o mare frică. Cerul începu a-şi schimba faţa şi pămîntul a se clătina. îngerii strigară cu glas mare, zicînd: „Să se ruşineze toţi necredincioşii evrei, aga- renii, ereticii şi tcţi cei ce n-au primit propovăduirea Sfinţilor Săi Ucenici şi Apostoli!” Apoi îngerii ziseră: „Tu eşti Hristos Fiul lui Dumnezeu, pe Care Te-au răstignit evreii. Tu eşti Cuvîntul Cel de sus al lui Dumnezeu, pe Care Te-a născut Părintele mai înainte de veci, fără de patimă şi fără de putreziciune, îndoit cu firea, Care Te-ai îmbrăcat în Trup omenesc şi n-ai schimbat Dumnezeirea. Tu eşti Care ai venit m lume şi ai făcut semne mari şi minuni. Tu eşti Dumnezeu împreună cu Părintele şi cu Duhul Sfînt, afară de Tine, pe altul nu ştim!”

Acestea zicînd îngerii, se înfricoşară. Ana, Caiafa, fariseii, cărturarii, Pilat, Irod şi toată mulţimea evreiască. Se îngrozi Arie şi profetul Mahcmed. Domnul căutînd îndată spre cer se

făcu cer nou. Tăria cerului se făcu nouă, dar lumina soarelui si

7 )

stelele pieiră de pe ea. Sfinţii umplură locul lor; soarele nu mai fu pg cer, pentru că Soarele cel Drept-Domnul nostru Iisus Hristos — strălucea tuturor. După aceasta Domnul căută spre pămînt cu mînie, că era spurcat cu fărădelegile oamenilor. Domnul privi spre locul mării şi în locul apei mării se sui un rîu de foc, a cărui văpaie se înălţă pînă la cer, arzînd totul pînă la pămînt, încît se acoperi tot pămîntul cu revărsarea ei. Domnul căută iarăşi spre toţi oamenii închinători de idoli şi păcătoşi care au petrecut în necre¬dinţă ca şi dobitoacele. Atunci iată o ceată înfricoşată de îngeri de foc veni de la spus şi-şi puseră mîinile pe păcătoşi, aruncîndu-i pe fiecare din ei în marea cea de foc, pe cînd Domnul le grăieşte aşa: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic… Nu vă ştiu pe voi cine sînteţi, că: M-aţi văzut flămînd şi nu Mi-aţi dat să mănînc, însetat şi nu Mi-aţi dat să beau, M-aţi văzut gol şi nu M-aţi îmbrăcat, străin şi nu M-aţi găzduit, bolnav şi în temniţă şi nu M-aţi cercetat…” Atunci păcătoşii începură a striga, zicînd: ,,Judecătorule prea Drepte, cînd Te-am văzut flămînd, însetat, străin, bolnav sau întemniţat şi nu am slujit Ţie?” El le răspunse cu mînie, zicînd: „Dacă nu aţi făcut unuia din aceştia mai mici ai Mei, nici Mie nu Mi-aţi făcut. Depărtaţi-vă de la Mine, blestemaţilor, că v-aţi supus diavolului şi n-aţi slujit Mie, măcar la suflarea cea mai de pe urmă cu pocăinţă”. Ei, auzind acestea, plîngeau cu jale şi nu era cine să-i miluiască pe ei.

Domnul, căutînd iarăşi peste pămîntul cel nou, iată se arăta ;pe dînsul saduri ca zăpada în multe feluri, pe care limba omenească nu poate să le spună. Eu, văzînd frumuseţea cea nespusă a acelor^ şi minunîndu-mă, întrebai pe Sfîntul înger care era cu mine: ״Sfinte îngere, în ce chip este împărăţia Cerului. Au doară are ceva mai mult decît aceasta?” El îmi răspunse: ״Nu ştii ce grăieşti! Aces¬tea pe care le vezi aici, este pămîntul celor blînzi de câre a zis Dom¬nul în Sfînta Evanghelie’: ״Fericiţi cei blînzi, că aceia vor moşteni pămîntul. împărăţia Cerului însă este mult mai frumoasă, mai luminată, incit nu se poate descri, nici grăi!“ Acestea vorbind noi. -Domnul iarăşi privi pe pămînt şi izvorî un rîu de miere şi de lapte. -Rîul de miere era curat şi frumos ca lacrima. El trecea peste tot pămîntul acela şi peste sadurile lui, asemenea şi laptele trecea pe -la rădăcinile acelor pomi şi-i uda. După aceasta, la un semn al ^Judecătorului, veniră păsări frumoase ca norul şi umplură toţi pomii aceia. Ele începură a zbura şi a cînta cu glas mare, incit .:glasurile lor se suiau pînă la cer. Întorcîndu-mă eu şi uitîndu-mâ, ־văzui de-a stingă Judecătorului pe cei osîndiţi, care îşi băteau feţele lor tînguindu-se cu amar. Acelora Domnul le zice: ״Vedeţi, o bles¬temaţilor, de cit bine v-aţi lipsit?“ Acestea zicmd Domnul, Se ־.sculă din Scaunul Său şi venind, stătu lingă porţile cetăţii despre răsărit, care se deschiseră singure înaintea Lui. După aceasta Dom- -nul grăi celor de-a dreapta Lui cu glas blînd: ״Veniţi, binecuvîntaţii: Părintelui Meu, de moşteniţi împărăţia Cerurilor, care este gătită vouă de la întemeierea lumii.. . Veniţi, fiii Mei, intraţi în bucuria .Domnului vostru!”

Întîi veni Prea Sfînta Născătoare de Dumnezeu. După ce Dom- rnul, Dreptul Judecător, rosti aceste cuvinte, veni o Doamnă din partea cea de-a dreapta Lui înveşmîntată cu slavă negrăită. Cînd mergea Ea, foc ieşea de la picioarele Ei, iar faţa Ei strălucea ca •soarele. Venind Ea se închină Domnului. El, vesel şi cu mare bucu¬rie, o primi pe dînsa şi-i grăi: ״Intră, o Maica Mea în bucuria Fiului ־tău, că iată toate îţi slujesc Ţie. Iată odihna Ta, cu prea iubiţii Tăi fii … veseliti-vă!” Prea Sfîntă Născătoare de Dumnezeu să- rută preacuratele Lui mîini. Apoi intră în Sfînta Cetate şi Sfinţii Ţngeri începură a cînta cîntări de laudă.

Veniră cei 12 Apostoli. Din partea cea de-a dreapta Domnului, ■se despărţiră 12 bărbaţi, Apostoli luminaţi la feţe ca soarele. Ei veniră către porţile Cetăţii aceleia, îmbrăcaţi în veşminte foarte luminate şi înfrumuseţate. Domnul, privindu-i cu mare bucurie, îi sărută. Ei, închinîndu-se Lui, intrară în Sfînta Cetate. Acolo auziră cîntîndu-se cîntări de laudă de către cei mai din lăuntrul Cetătii cereşti.

i           •

Veniră cei şaptezeci de Apostoli. După cei 12 Apostoli, veniră•, înaintea Dreptului Judecător şaptezeci de bărbaţi Apostoli şi stă- tură înaintea porţilor cetăţii. Feţele lor erau luminate, strălucind ca fulgerul. Ei, închinîndu-se Domnului, intrară cu bucurie în Sfînta Cetate. Păcătoşii cei ce erau de-a stînga, văzînd pe aceştia că se învrednicesc de atîta bine, oftară din adîncul inimii şi se căiau foarte mult de greşelile lor. Tot atunci evreii cei ce erau de la veni¬rea lui Hristos pînă la sfîrşit şi nu s-au botezat, blestemau pe Moisi,. zicînd: ״Unde este Moisi acela, acum, căruia, plecîndu-ne noi, n-am. ascultat pe Hristos?!“ Ei cercau să-l vadă pe Moisi şi nu-1 aflau, pentru că era în partea cea de-a dreapta cu Sfinţii Patriarhi: Avraam״ Isaac, Iacob… şi cu ceilalţi Prooroci.

Vin Sfinţii Ierarhi. Din mulţimea Sfinţilor luminaţi, din. dreapta Domnului, se alese o altă ceată şi veni înaintea Domnului. Feţele lor străluceau ca soarele, iar veşmintele lor erau albe ca lumina, purtînd omofoare pe umerii lor. Acestora Domnul le porunci; să intre în Slava Sa. Aceştia erau: Arhierei, Episcopi, Arhiepiscopi. Mitropoliţi, Patriarhi care au vieţuit, vorbit, lucrat şi păstorit adu¬nările credincioşilor după Cuvîntul lui Dumnezeu. Ceata aceasta mare a Sfinţilor Ierarhi a intrat cu mare bucurie în Cetatea Cerească,, cîntînd şi pentru dînşii Sfinţii îngeri.

Vin Sfinţii Mucenici. După Sfinţii Ierarhi se despărţi din, mulţimea celor de-a dreapta o ceată foarte mare. Feţele acelora, erau ca floarea trandafirului. Ei erau foarte frumoşi luminaţi şi veseli. îmbrăcămintea lor era mohorîtă, rcşie Aceasta era ceata Sfinţilor Mucenici şi Muceniţe, Ei veniră către Domnul cu feţe se¬nine. Domnul vă’zîndu-i pe ei, îi privi cu mare veselie şi-i băgară. în Sfînta Cetate cerească.

Sfinţii Duhovnici curaţilor/ şi vindecători ai sufletelor. După. Sfinţii Mucenici şi Mucenice, iată se depărtă de cei de-a dreapta alt sobor mai mic de Sfinţii Părinţi, Preoţi Duhovnici. Ei veniră., către Domnul. Feţele lor erau foarte strălucitoare. Aceştia intrară., în bucuria Domnului. Noi îl auzirăm lăudîndu-i în lăuntru cu mari şi multe cîntări. Aceştia erau ispravnicii Domnului.

Propovăduitorii şi binevestitorii. La un semn al Domnului., a venit înaintea sa o altă ceată mai mare. Feţele lor erau albe ca zăpada, iar hainele lor străluceau ca aurul. Ei intrară cu mare veselie in bucuria Domnului. Aceştia erau binevestitorii şi propo¬văduitorii Cuvântului lui Dumnezeu.

Călugării curăţiţi prin adevărata pocăinţă. Domnul, făcînd semn. către cei de-a dreapta Lui, a venit către Sine mulţime multă. Aceş¬tia erau călugării care s-au curăţit cu adevărată şi aspră pocăinţă

Ei intrau in Sfînta Cetate cu slavă multă. Ei, ridicîndu-şi mîimle lor, slăveau pe Dumnezeu. Cei din stingă văzînd aceste săltări ale Sfinţilor, se blestemau pe sine şi se tînguiau.

Postitorii. Domnul cheamă o altă ceată din dreapta Sa. îndată veni către Dînsul o altă adunare de bărbaţi şi femei cu feţele lumi¬nate. Chipul feţii lor era ca un crin alb. Domnul cu Faţă veselă îi băgă în Sfînta Cetate Cerească. Aceştia erau postitorii, nu numai de bucate, ci şi de felurite păcate.

Vieţuitorii feluritelor ostroave Domnul, făcînd ־emn, veni către Dînsul o mulţime foarte mare. Toţi erau intr-un chip, strălucind. Domnul îi lăudă foarte mult, pentru că s-au păzit curaţi pe sineşi. Cînd intrară aceia în Sfînta Cetate, Sfinţii îngeri îi întîmpinară şi pe ei, petrecîndu-i cu cîntări foarte plăcute.

Fericiţii care şi-au plîns păcatele. După aceia se alese şi veniră la Domnul o altă ceată curată. Aceştia sînt cei care au petrecut în pocăinţă, spovedanie adevărată, în milostenie, în plîns şi în postire bună.

Ascultătorii şi păzitorii Cuvîntului lui Dumnezeu. După acesta Domnul iarăşi mai cheamă pe alţii din aleşii Săi. Atunci veni la Dînsul mulţime multă de oameni. Feţele lor erau luminate ca luna curată şi capetele lor erau unse cu untdelemn curat, pentru care şi Domnul Se bucură foarte mult. Şi acestora Domnul le porunci să intre în Sfînta cetate. Ei intrară, veselindu-se.

Cei nebuni după Hristos. Domnul cheamă la Sine şi pe alţi plăcuţi ai Săi din dreapta. Atunci veni la El cete, cete mari: săracii cu duhul, blînzii, flămînzii după dreptate, curaţii cu inima, paşnicii, izgoniţii pentru dreptate, ocărîţii, prigoniţii, clevetiţii şi defăi- maţii. Feţele lor erau foarte luminoase. Domnul îi binecuvîntă şi intrară şi aceştia în Sfînta Cetate.

Judecătorii drepţi. Domnul, făcînd semn, veni la El un sobor mic. Feţele lor erau albe ca zăpada, hainele lor străluceau ca lu¬mina. Acestora Domnul le porunci a intra în Sfînta Cetate. Aceştia erau judecătorii cei drepţi, care n-au luat mită, nici nu s-au ruşinat de feţele puternicilor, ci au judecat drept, nici necinstind, nici nedreptăţind pe nimeni.

Milostivii. Domnul mai cheamă la Sine din cei de-a dreapta Lui Şi iată o altă adunare foarte mare veni la El. Ei erau îmbrăcaţi în haine strălucite şi pe capetele lor aveau cununi de stîlpări de măslin. Din feţele lor ieşea rouă ca nişte mir cu bun miros. După acesta văzurăm slavă nespusă în cetatea aceea pregătită lor şi o mare frumuseţe negrăită. Domnul îi binecuvîntă să intre în Cetate Sfîn- tă. Ei intrară înlăuntru săltînd de mare bucurie.

Căsătoriţii care şi-au păzit patul lor nespurcat. După aceasta se aleseră din adunare şi veni la Dînsul o ceată mică frumoşi cu chipul şi rumeni la feţele lor. Hainele lor străluceau, iar pe capetele lor purtau cununi de flori de crin. Acelora Domnul le porunci să intre în Sfînta Cetate. Eu întrebai pe Sfîntul înger, cel ce era cu mine: ״Spune-mi, Domnul meu, oare şi în această viaţă veşnică o să aibă femeia pe bărbatul său şi bărbatul pe femeia sa?” îngerul zise către mine: ״Nu este aici pofta lumii deşarte. Aici făptura fiind în neputreziciune, oamenii nu fac nimic din cele putrede; ei sînt ca îngerii lui Dumnezeu, drept aşa cum a zis Domnul, slăvin- du-L pe El în veci.

Drepţii legii vechi. Domnul, căutînd la cei de-a dreapta Lui» se aleseră toţi drepţii legii vechi. Ei, venind, se închinară Domnului, îmbrăcămintea lor era cu fulgerul. Aceştia au fost trimişi de Dom¬nul în Cetatea Cerească. Ei săltînd cu veselie, intrară în bucuria Domnului.

Adam şi Ev a, fiii şi fiicele lor. Domnul chemă din aleşii Săi pe primii oameni. Atunci veni Adam şi Eva împreună cu fiii lor, parte bărbătească şi femeiască: Abel, Sit, Enos, Cainan, Maleleil, Iared, Enoh, Matusalem, Lameh, Noe. . . Sim. . . Iafet (Fac. 5), toţi strămoşii dinaintea potopului, cu soţiile şi urmaşii lor, care au odihnit pe Domnul şi preamărit pe Dumnezeu. Acestora Domnul le porunci să intre în Sfînta Cetate. Plini de mari bucurii, au intrat cu toţii în Sfînta Cetate, în bucuria Domnului.

Melchisedec, Avraam, Isaac, Iacob şi cei doisprezece Patriarhi. Domnul, căutînd la Drepţii Vechiului Testament din dreapta Sa, iată veni către Dînsul: Melchisedec, Avraam, Isaac, Iacob şi cei doisprezece Patriarhi. Ei erau îmbrăcaţi cu veşminte foarte fru¬moase şi luminate. Domnul le porunceşte cu veselie să intre în Sfînta Cetate. Intrînd ei acolo, auzirăm pe Sfinţii îngeri cîntînd iarăşi laude în Sfînta Cetate şi pentru aceştia.

Moisi, Aaron, Eliazar şi alţi şaptezeci de bărbaţi. Domnul, făcînd semn spre marea mulţime din dreapta, veni la Dînsul: Moisi, Aaron şi Eliazar. Feţele lor erau foarte proslăvite şi îmbrăcămintea lor era ca fulgerul. Cu dînşii veniră şaptezeci de bărbaţi, care luaseră din duhul lui Moisi şi proorociseră pentru Domnul în zilele acelea. Aceştia intrară în Sfînta Cetate, iar Sfinţii îngeri cîntară la pri¬mirea lor.

Judecătorii dreptcredincioşi. David împăratul şi alţi imparaţi ai lui Israil. Domnul chemînd din aleşii Săi pe alţii, veni Proorocul David împreună cu alţi împăraţi care au împărăţit în Israel, jude¬cători pînă Ia Samuil Proorocul, care nu se închinaseră la idoli: ei se curăţiserâ cu pocăinţa cea adevărată. Aceştia şi toţi fiii lui Israil din cele 12 seminţii pînă la venirea lui Hristos, care se ple¬cară bine legii lui Moisi şi nu s-au închinat idolilor, veniră la Dom¬nul. El porunci şi acestora să intre în Sfînta Cetate. Ei intrară cu mare veselie.

Proorocii după Moisi şi Aaron pînă la Sf. Ioan Botezătorul. Domnul chemă din marea mulţime ce stătea în dreapta Sa o altă ceată. Atunci veniră la Dînsul Proorocii cei de după Moisi şi Aaron pînă la Sf. Ioan Botezătorul. Ei veniră şi I se închinară cu adîncă evlavie, luminînd ca stele cerului. Aceştia intrară în Sfînta Cetate . în cîntările Sfinţilor îngeri.

După aceasta, cinstita Cruce ridicîndu-se de la locul cel gătit pe care stătea, veni şi stătu deasupra acelei Cetăţi şi a porţilor ei, unde stătea Domnul. După intrarea tuturor Sfinţilor şi drepţilor in Sfînta Cetate, se închiseră porţile.

Mulţimea cea vicleană a părţii de-a. stingă.

în partea stingă a Dreptului Judecător stătea mulţimea păcă¬toşilor de pe toată faţa pămîntului, ca nisipul mării, din toate lim¬bile şi toate seminţiile, toţi aceia care nu s-au pocăit, nu s-au spo¬vedit cum trebuia, de la rău nu s-au depărtat şi au murit în păca¬tele lor. Toţi stăteau, cutremurîndu-se, cum s-ar clătina frunza de vînt, nimic folosindu-se din numele creştinesc. Ei, deşi s-au chemat creştini, dar cu gîndul, cu cuvîntul şi cu lucrurile n-au făcut nici măcar cît de puţin poruncile lui Dumnezeu. Acum ei vor primi plată precum se cade după viaţa lor. Ei vor fi aruncaţi în marea cea de foc, în care se vor munci în veci. Atunci, întorcîndu-se Dom¬nul către cei de-a stînga şi văzînd feţele lor întunecate şi păcatele scrise pe ele, se mînie foarte rău. îndată văzurăm în mîinile Dom¬nului un toiag de foc pe care-1 aruncă peste faţa tuturor păcătoşilor. Deodată se făcu o mare despărţire între dînşii, care îi făcu tot cete, cete, din toată seminţia, din toată credinţa şi din tot eresul. Dom¬nul îndată întinzîndu-şi mîna spre apus, veniră îngerii de foc, ca un fulger groaznic şi răpiră pe păcătoşi. Aceia îi aruncară în marea de foc, pe cînd ei strigau cu groaznică plîngere: ״Vai! Vai! Vai!”

Creştinii lepădaţi de Hristos în timpul persecuţiilor singeroa.se. După aceasta se despărţi de o lăture un sobor, care fuseseră creştini, dar în vremea muncilor şi a prigonirii Bisericii se lepădară de Dîn¬sul. Pe aceia Domnul îi osîndi… şi îndată îngerii cei de foc venind, îi răpiră pe ei de năprasnă, aruncîndu-i în mijlocul mării de foc. Acolo ei strigau cu glasuri amare: ״Miluieşte-ne pe noi, Fiul lui Dumnezeu!” însă nu era cine să-i miluiască pe dînşii.

Tîlharii. După aceia se arătară înaintea Domnului o mulţime mare. Aceia erau tîlharii, ucigaşii de oameni, cei ce fără de vină au omorit pe pămînt, pe apă, în aer. Feţele lor aveau o groaznică vedere, erau mînjiţi de sînge. îngerii cei de foc năvăliră cu mare furie asupra lor, îi răpiră şi-i aruncară în marea cea de foc. Neferi-ciţii de ei începură a striga cu mare îndurerare, zicînd: ״Miluieşte-ne pe noi, Fiul lui Dumnezeu!” Şi nu era cine să-i miluiască.

Necuraţii preacurvari. După aceasta veni către Domnul o altă ceată Aceştia erau necuraţii preacurvari şi preacurvele. Văzînd ei Faţa Domnului, se ruşinară foarte groaznic. Domnul îi îndepărtă de la Sine. Atunci îngerii cei de foc îi răpiră fără milă şi-i aruncară în marea cea de foc. Aceştia neputînd suporta arderea focului veşnic, începură a striga: ״Miluieşte-ne pe noi, Fiul lui Dumnezeu!” Dar nimeni nu-i putea milui.

Curvarii şi curvele care au făcut curvie peste fire. Din sumede¬niile mulţimilor de păcătoşi, se mai despărţiră o altă mulţime din cei de-a stînga. Un sobor foarte viclean. Aceştia erau cei care au făcut curvie peste fire. Feţele lor era negre ca însăşi a satanei, din care ieşea o mare putoare. Către aceia uitîndu-se Domnul, Se scîrbi foarte mult de ei. El îi depărtă şi pe aceştia de la Sine. Atunci înge¬rii cei de foc îndată îi răpiră şi-i aruncară în iazărul de foc, unde viermele cel neadormit îi roade peste măsură. De la aceia se auzeau mari ţipete, grăind: ״O! Amar, amar!”

Vrăjitorii, fermecătorii şi cei ce au făcut curvie cu mîna. îndată după aceia se mai despărţi din cei de-a stînga o altă mulţime mare. Aceştia erau fermecătorii, vrăjitorii şi cei care au făcut curvie cu mîna. Feţele lor erau afumate, negre ca tăciunele. împrejurul trupu¬rilor lor erau o mulţime de muşte înfricoşate. Pe aceia văzîndu-i Domnul, îşi întoarse Faţa de către dînşii şi-i ameninţă să se înde-părteze. îngerii de foc, venind asupra lor cu lanţuri şi cătuşi, îi legară de grumaji, de mîini şi de picioare şi-i aruncă în marea cea de foc.

Creştinii care au făcut curvie cu dobitoace. După aceea Domnul despărţi o altă mulţime de negri păcătoşi din cei de-a stînga. Aceia erau creştinii care au făcut curvie cu dobitoacele şi nicidecum nu s-au pocăit. Feţele lor erau foarte schimonosite şi puturoase. îngerii nemilostivi îndată îi răpiră şi-i aruncară în marea cea de foc. Acolo arzîndu-se cumplit, strigau: ״O! Amar! Amar!”

Cei ce s-au omorît singuri ori în ce chip. După aceea veni altă

mulţime nenumărată înaintea Domnului. Aceia erau cei ce s-au

> 

omorît singuri, ori s-au sugrumat, ori cu cuţitul s-au junghiat, sau cu orice lucru de moarte şi astfel L-au mîniat pe Dumnezeu, iar pe diavolul care i-a îndemnat la acel lucru, l-au veselit. Feţele lor erau foarte groaznice şi multă împuţiciune ieşea dintr-înşii. Tot trupul lor era pătruns de cuie şi picioarele lor strîmbe. Aceia fiind îndepărtaţi dinaintea lui Dumnezeu au iest răpiţi de îngerii nemilostivi şi aruncaţi şi ei în matca focului veşnic.

Furii şi luăiorii de mită. Din marile mulţimi de partea cea de-a stînga, se despărţi şi veni o altă ceată foarte mare. Aceia erau furii şi cei ce au luat mită. Ei erau cu totul întunecaţi, hainele lor sparte şi picioarele umflate. Pe aceia văzîndu-i Domnul, îndată îi izgoni de dinaintea Sa. Atunci îngerii nemilcstivi şi iuţi, venind, le legară mîinile şi picioarele şi-i aruncaiă în marea cea de foc. Acolo nerăb- dînd usturimea arderii cumplite, strigau amarnic, însă nu era cine să-i miluiască.

Mînioşii, uigisiiorii, aducătorii aminte de rău şi pizmaşii.

După aceea, iacă o altă ceată foarte mare veni către Domnul. Aceia erau cei ce se mînie şi urgisesc, aducătorii aminte de rău, pizmaşii şi călcătorii de jurămînt. Feţele lor erau înfăşurate cu negură, scîrşneau cu dinţii lor şi se muşcau unii pe alţii. Limbile lor erau scoase din gît ca la cîinii cei turbaţi şi cehii le erau înfocaţi. Domnul, căutînd la ei, nu-i suferi şi porunci îngerilor de foc să-i ieie şi pe ei. Aceia, năvălind asupra lor, îi bătură şi-i aruncară în foc.

Mincinoşii, călcătorii jurămintelor, înjurătorii şi clevetitorii. Domnul mai despărţi din cei de-a stînga alt sobor, care stătu înain¬tea Judecătorului. Din gurile lor ieşeau viermi şi împuţiciune. împre¬jurul capetelor lor se încolăceau viermi mari. Hainele lor erau afu¬mate şi feţele lor înfăşurate în negură. Domnul căută cu mînie la ei, că au fest mincinoşi, jurâtori strîmb şi astfel pe mulţi îi păgu¬biseră. El îi depărtă de la Sine. Atunci nemiiestivii îngeri îi luară de păr şi-i aruncară în marea cea de foc, ca să se muncească veşnic.

Cei ce n-au iertat pe cei ce i-au scîibit, beţivii, cei ce se duc la comedii, la jocuri, la priveliştile dracilor, cei ce se măresc, se tru- fesc, femeile ce se sulimencsc şi se împodobesc, cele ce fac deseîn- tece, farmece, cele care nu dau foc in unele zile, care clevetesc în case, chiar şi în Sf. Biserică. Demnul despărţi o altă mulţime mare dintre păcătoşi şi stătu înaintea Lui un sobor foarte mare. Hainele lor erau spurcate de sudoare sîngerată, feţele lor puturoase şi negre, picioarele umflate şi vinete. Acestea dovedeau vicleşugul care era în ei. Domnul, văzîndu-i aşa, le astupă gura, pentru că nu s-au pocăit, nici spovedit, nu şi-au spălat spurcăciunea lor, ci au murit în păcate. Mîniindu-se Domnul asupra lor, îndată îngerii cei răi răpindu-i, îi aruncară în iazărul de foc.

Patriarhii, Mitropoliţii, Episcopii, Arhimandriţii, Protopopii, Preoţii, Diaconii, Ipodiaconii, citeţii şi cîntăreţii. Domnul mai des¬părţi din ceata păcătoşilor o mulţime toarte mare. Ea veni şi stătu înaintea Judecătorului. Aceştia erau: Patriarhii, Mitropoliţii, Epis¬copii, Arhimandriţii, Protopopii, Preoţii, Diaconii, Ipodiaconii, citeţii şi cîntăreţii. Toţi aveau haine sparte şi puturoase. Din mîi- nile lor curgea o materie foarte împuţită. Ochii lor erau afumaţi şi sîngeraţi, din inimilelor ieşeau viermi, iar pe picioarele lor erauspîn- zurate lipitori. Văzîndu-i aşa Domnul, Se scîrbi foarte mult asupra lor. El porunci îngerilor nemilostivi să-i răpească de acolo şi să-i arunce în matca focului. îndată cu cuvîntul acesta ei năvăliră asupra lor şi începură a le lega mîinile şi picioarele. Păcătoşii îngro¬ziţi începură a striga: ״O! vai nouă ticăloşii! Miluieşte-ne pe noi, Doamne! Curăţeşte zidirea Ta, că măcar deşi am greşit, însă afară de Tine pe alt Dumnezeu n-am ştiut”. Atunci un înger trîmbiţă de trei ori şi Domnul zise: ״Aceste lacrimi ale voastre şi pocăinţa se cădea vouă a le aduce Mie mai înainte, fiind voi în lume. Vedeţi că şi diavolul acum în munci se căieşte şi strigă foarte tare către Mine ca şi voi, dar oare îl voi milui pe el? Nu.. . Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor în focul cel de veci”. îndată îngerii învăpăiaţi ca şerpii năvăliră asupra lor şi răpindu-i, îi aruncară cu capetele în jos în marea cea de foc.

Călugării. Domnul mai depărtă din mulţimile cele de-a stînga Sa alt sobor foarte mare. Aceia erau călugării pe care noi văzîndu-i, ne mîhnirăm, căci au fost călugări pentru Hristos, însă pentru nepăzirea făgăduinţelor date, au fost osîndiţi în partea cea de-a stînga! Feţele lor erau întunecate, făcliile lor stinse, iar pe grumajii lor stătea lenea şi nepurtarea lor de grijă. Domnul, căutînd la ei, Se mîhni foarte mult asupra lor, căci se lăsară biruiţi de poftele lumii, lepădară al doilea Botez cel dat lor, minţiră în făgăduinţa care au făcut-o către Domnul şi slujiră patimilor trupeşti. Domnul, privindu-i cu întristare, îi hotărî matcei focului. Ei auzind răspun-sul, începură a striga din adîncul inimii: ״Miluieşte-ne pe noi, Doamne, că numai pe Tine Te-am ştiut de Dumnezeu, Sfîntului Tău Nume am slujit ziua şi noaptea, chemînd Numele Tău, am izgonit dracii şi am proorocit cele ce au să fie.. . “ Pe cînd se rugau ei aşa cu mare tînguire, Domnul le-a zis lor cu glas de trîmbiţă: ״Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor în focul cel veşnic care-i gătit diavolului şi slugilor lui, pentru că n-aţi ascultat cuvîntul Meu ; ci pe tatăl vostru, Satana. Pentru aceasta şi Eu nu vă voi asculta pe voi acum…” Atunci repede veniră îngerii cei nemilostivi şi apucîn- du-i pe ei, îi traseră în marea cea de foc.

Amestecare de călugări, de boieri şi de oameni simpli. După aceasta văzurăm că veni o Doamnă foarte frumoasă şi încuviin¬ţată, căreia îi slujeau îngerii. Venind Ea, stătu înaintea Domnului

şi făcu rugăciune pentru acest sobor. Merse înaintea Domnului cu sîrguinţă foarte mare, ajungînd pe îngerii cei de foc care duceau pe călugări în muncă şi grăi către dînşii, zicînd: ״în numele Tatălui nostru care este în ceruri, al Unuia Născut Fiului Său şi al Duhului Sfînt, acest sobor nu are a se munci!“ îngerii cunoscîndu-o cine este, ziseră către Dînsa. ״Ştiam că tu eşti iubitoare de Dumnezeu, milostivă şi nimeni altul mai vîrtos decît Tine nu are îndrăznire către Domnul, noi însă nu putem trece peste porunca Judecăto¬rului”. Ea le-a zis: ״Ştiu şi eu aceasta, dar eu m-am rugat mult pentru ei şi El mi-a poruncit să vă întorc pe voi împreună cu dîn¬şii“. Atunci ei se întoarseră şi stătură înaintea Judecătorului cu mare frică. Judecătorul grăi către dînşii: ״Iată pentru milostenia voastră, v-am izbăvit pe voi de focul cel veşnic, dar pentru curvie şi pentru alte necurăţii ale voastre, nu veţi vedea împărăţia Mea”. Apoi porunci să le dea loc dinspre crivăţ.

Copiii nebotezaii ai creştinilor. După acestea Domnul mai despărţi din cei de-a stînga o altă ceată. Aceia erau orbi şi se purtau de hotărîrea lui Dumnezeu pentru că nu făcuseră nici bine, nici rău. Domnul, căutînd spre dînşii, nu S-a mîniat. însă pe părinţii lor S-a mîniat foarte mult, că nu s-au sîrguit ca să-i lumineze cu Sf. Botez. Drept aceea, Domnul porunci să le dea loc de odihnă spre miază-zi şi puţintică îndulcire de viaţă pe veci. Ei au zis către Domnul: ״O, Doamne, Stăpîne iubitorule de oameni! De vreme ce am fost lipsiţi în viaţa trecătoare de bunătăţile lumii, mvredni- ceşte-ne măcar aici a vedea strălucirea lumii Tale. Domnul însă nu le dădu nici un răspuns la cererea lor, ci merseră la locul cel orînduit.

Arienii. Domnul mai despărţi din partea de-a stînga altă ceată de păcătoşi, a căror vedere era ca a Satanei, chipul lor era în chip de şarpe şi din gurile lor ieşeau viermi. Domnul văzîndu-i, Se mînie mult asupra lor. îndată fu adus cel ce i-a înşelat pe ei şi Domnul zise către dînsul: ״Oare nu sînt Domnul Iisus Hristos, Cel de o Fiinţă cu Părintele Meu ? Dar tu cum ai mărturisit Dumne¬zeirea Mea a fi făptură? Vezi proclete cum această mulţime înşe¬lată de tine ai dat-o matcei focului de veci ? Acestea zicînd Domnul, i-a lepădat de la Faţa Sa. Atunci îndată veniră îngerii cei de foc, îi răpiră pe ei şi pe cel ce i-a învăţat rău şi-i aruncară în matca fo¬cului.

Macedonienii. Domnul mai despărţi o ceată din mulţimea mare a păcătoşilor ce stăteau de-a stînga Sa. Şi iată o altă mulţime din ale căror guri ieşea o mare împuţiciune. Ochii lor erau întunecaţi. Domnul căuta groaznic spre dînşii. Iată a fost adus înaintea Dom¬nului şi cel ce i-a înşelat pe ei. Domnul a zis către dînsul: “Eu voi 

tăcea ţie, însă Duhul Sfînt Cel hulit de tine nu va tăcea, ci va veni şi te va ruşina pe tine. .. îndată puterile cereşti începură a cînta chemînd pe Duhul Sfînt, zicînd: ״împărate Ceresc, Mîngîietorule, Duhul Adevărului, Care pretutindenea eşti şi toate le împlineşti, Vistierul bunătăţilor şi dătătorule de viaţă, vino şi Te… arată ca să se lumineze (lămurească) cel ce te huleşte —spurcatul Mace¬donie. După această cîntare începu a lumina şi a străluci raze de ioc. îndată văzurăm un Scaun înfriccşat, cu vedere ca de smaragd şi pe dînsul Duhul Sfînt în chip de Porumbel alb, venind, odihni pe Unul Născut Fiul lui Dumnezeu. în acest timp toţi Sfinţii îngeri cîntară cîntări de laudă. Venind îngerii de foc îi răpiră pe ei şi-i aruncară în adînc. După aceea, Duhul Sfînt S-a suit în înălţime de unde Se pcgorîse.

Nes{01 ienii. După aceia Domnul făcind alt semn, veni altă mulţime înaintea Lui. El, căutînd cu mare mînie asupra lor, porunci să aducă pe cel ce i-a înşelat. .. Aducîndu-I-se fostul patriarh Nes- torie, îi zise: ״Proclete necurat, unde sînt două feţe, care pentru Mine ai bîrfit? Vezi cum ai dat în pierzare pe acest popor? Unde sînt doi fii, pe care fu neîndumnezeitule ai învăţat? Au nu sînt Eu Unul Sfînt, Unul Domn Iisus Hristos în două firi şi într-un Ipostas închinat de toată zidirea”. Nestorie cu partizanii lui cu- noscînd că s-au înşelat, stăteau ca nişte muţi înspăimîntaţi. După aceea am văzut pe Prea Sfînta Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria, venind din Sfînta Cetate ^cu slavă şi cu multe cete de îngeri. Ea stătu aproape de Fiul ei. în acest timp toţi sfinţii îngeri o lăudară şi-i ziseră: ״Bucură-te ceea ce te-ai învrednicit a fi Maica lui Dumnezeu!” Acestea auzindu-le ereticii nestorieni, îşi ieşiră din minte de frică. Atunci venind îngerii de foc şi înhă- ţîndu-1 pe Nestorie şi pe toată mulţimea lui, le-au legat mîinile şi picioarele şi i-au aruncat acolo unde era: Arie, Macedonie, cu Sa¬tana în osîndă veşnică. După aceasta Prea Sfînta Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria însoţită de Sfinţii îngeri au intrat în Sfînta Cetate de unde veniseră.

Origen, Evergie[EVAGRIE PONTICUL(345-399), n.n.] şi Didim [cel orb, n.n.]. Domnul mai despărţi încă o altă ceată din partea cea de-a stînga. Şi iată a venit o mulţime mare, între care stăteau înainte trei bărbaţi înşelători. Şi erau legaţi cu legături de fier şi îmbrăcaţi cu întunerec peste tot trupul. De urî- ciunea lor Domnul îşi întoarse Faţa dinspre dînşii. Atunci îndată îi răpiră pe ei îngerii de foc şi-i aruncară în matca focului veşnic

Sergie, Onorie, Kir Pir. Domnul mai despărţi încă o mulţime foarte mare. Aceia venind au stat înaintea Domnului, fiind înf㬺uraţi în beznă întunecoasă. Domnul văzîndu-i, le zise cu mînie: „De unde aţi aflat voi că este în Mine o voie şi o lucrare ? Cum aţi 

răstălmăcit aşa de rău învăţătura Mea şi aţi înşelat cu învăţăturile voastre această mulţime ce stă înainte?” Apoi îndată porunci înge¬rilor nemilostivi, zicînd: „Luaţi-i pe ei de aicea”. îndată împreună cu cuvîntul acesta îi răpiră pe ei îngerii şi-i aruncară în focul cel veşnic.

Evreii cei de la Hristos pînă la sfîrşit. După aceasta iată altă ceată din cei de-a stînga, venind au stat înaintea Judecătorului. Feţele lor erau acoperite cu o mare grozăvie şi multă înpuţiciune ieşea dintr-înşii! Uitîndu-se ei unul la altul, singuri se mirau de grozăvia ce era pe feţele lor. Ei, tînguindu-se, strigau: „O! Amar vouă, că pe Care Ana şi Caiafa cu Ponţiu Pilat L-au răstignit pe Cruce, Acela şade acum să judece! O! Cumplită sminteală şi înşe¬lăciune cu care ne-am înşelat! Necrezînd noi Lui, acum iată am căzut în mîinile Lui şi nu este cine a ne milui pe noi! Unde este acum Dumnezeul legii pe care Moisi ni L-a arătat nouă şi ne-a îndemnat a-I sluji Lui, grăind: „Auzi, Israile, Domnul Dumnezeul tău este Unul. Fără de Dînsul altul nu este.. .“ şi iată acum este altul? Unde sînt acum părinţii noştri: Avraam, Isaac, Iacob şi Moisi? Au doară şi ei s-au înşelat? Oare cine dintre ei a cunoscut adevărul ? Au doară basme au fost toate ale lui Dumnezeu spuse atunci? Aşadar, să rugăm pe Judecătorul ca să judecăm cu Moisi, care ne-a dat legea. Dacă aceluia noi am crezut întocmai ca lui Dumnezeu. Rînduielile legii care ne-a dat nouă, fără de călcare le-am păzit. Una din două să fie: ori el împreună cu noi după drep¬tate să fie aruncat în muncă, sau să fim ca unii din părinţii noştri şi ca aceia să dobîndim şi noi mmtuirea. După adevăr aşa este, că de cînd L-am răstignit pe El, neamul nostru n-a mai văzut bi nele. Mii de răutăţi ne-au întîmpinat pe noi pe pămînt şi acum aici, precum vedem, mai mult, mai amară greutate ne-a aflat pe noi decît cele dintîi! Ce vom face? Unde să ne ascundem de la Faţa Celui răstignit ? Veniţi dar să strigăm către Dumnezeul legii şi oriunde va fi, El va veni şi ne va izbăvi pe noi”. Apoi iarăşi ziseră: „într-adevăr, noi sîntem fără de răspuns! De este cu adevărat Acesta Dumnezeul legii nu ne va milui pe noi, că nici un bine nu I-am făcut, ci mai vîrtos multe răutăţi, încă şi ucenicilor Lui! O! De-am fi vrut să credem, să înţelegem mărturisirea Lui şi să ne botezăm precum au făcut şi alţi mulţi dintre noi: Pavel, Gamaliil şi alţii… ne-ar fi primit şi pe noi în împărăţia Sa. Acestea şi alte multe grăiau unul către altul. Atunci se făcu un glas de trîm¬biţă, care grăi către dînşii aşa. „Dar nu sînt Eu Domnul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu —Părintele Meu —Care am plecat cerurile, M-am pogorît pe pămînt, M-am întrupat din Duhul Sfînt şi M-am născut din Maria Fecioara? Nu sînt Eu Acela Care în soboarele voastre v-am învăţat pe voi adevărul cu îndrăzneală, v-am spus că Eu şi Părintele Meu Una sîntem şi de nu credeţi Mie, măcar lucru¬rilor Mele credeţi ? Şi lucrurile Mele sînt acestea: pe morţi i-am înviat, pe orbi i-am luminat, pe şchiopi i-am ridicat, pe stricaţi am curăţit, toate bolile şi toate rănile le-am tămăduit între voi. Dar voi nu numai că n-aţi vrut să Mă ascultaţi pe Mine ca să vă mîntuiţi, ci pentru binele pe care l-am făcut vouă, pe Cruce M-aţi răstignit, cu suliţa în coastă M-aţi împuns. .. Iată mîinile, picioarele şi coasta _ Mea încă au răni şi vătămături, care mărturisesc sălbăticia voastră cea cu chipul de fiară, care Mi-aţi făcut ?! Acestea făcîndu-Mi-le, nu v-am răsplătit; ci v-am trimis printre voi pe ucenicii Mei. Eu v-am chemat la pocăinţă, dar voi n-aţi vrut să vă întoarceţi către Mine, ci mai vîrtos aţi vrut a muri în păcatele voastre”. Acum şi nevrînd credeţi că Eu însumi sînt şi nu Mă voi schimba”.

Unele ca acestea auzind ei, începură a plînge, a se văita şi a-şi smulge perii capului, zicînd: O, Moisi, Moisi! Ce ne făcuşi nouă? Unde eşti acum? Vino, de ai îndrăzneală şi ne izbăveşte pe noi! După aceasta, Domnul zice: „Pentru ca să fiţi mustraţi mai mult şi ruşinaţi, iată va veni la voi Moisi. Acela vă va vădi pe voi”. îndată veni şi Moisi înaintea lor. Ei văzîndu-1, îndată înce¬pură a grăi către dînsul: O, doamne Moisi! Dar nu ne-ai dat tu nouă Legea în care este scris: „Auzi, Israile, Domnul Dumnezeul tău Unul este şi alt Dumnezeu afară de El nu este!” Iată acum este alt Dumnezeu şi Judecător al tuturor, Care va să plătească fiecă¬ruia după lucrurile lui. Noi am păzit legea ce ne-ai dat nouă neschim¬bată şi nestricată. Astfel, pe Acest Judecător de acum, nu numai că nu L-am primit, dar încă I-am fost foarte împotrivitori, încît şi pe Cruce L-am răstignit. Acum grăieşte la arătare, cine este Acesta ? Cum de nu ne-ai arătat nouă în lege pentru Dînsul ? Spu- ne-ne nouă acum de Acesta şi ne izbăveşte pe noi din mîinile Lui! Iată precum vedem, toţi vom fi daţi în munci şi nu are cine să ne scoată pe noi! Moisi răspunzînd, zise către dînşii: „O neam fără de minte şi leneş cu inima, voi nu sînteţi fiii lui Avraam, ci ai dia¬volului. Au n-am scris eu în lege pentru El? Reamintiţi-vă bine că am grăit: „Prooroc vă va ridica vouă Domnul Dumnezeu dintre fraţii voştri ca pe mine. Pe Acela să-L ascultaţi în toate cîte vă va grăi vouă. Tot sufletul care nu va asculta pe Proorocul Acela, se va pierde din poporul acesta” (2 Lege 18, 15, 18—19׳, F. Ap. 7, 37). Oare voiţi a vă da altă mărturie mai grăitoare? Iată, în alt loc zice: „Nu va lipsi sceptru-Domn — din Iuda, nici toiag de cîr- muitor din coapsele sale, pînă ce va veni împăciuitorul, Căruia se vor supune popoarele… îl văd, dar acum încă nu-i, îl privesc, dar nu de aproape. O stea răsare din Iacob, un Toiag se ridică din Israil şi va lovi pe boierii Moabului şi pe toţi fiii lui Sit îi va zdrobi. Lua-va de moştenire pe Edom şi va stăpîni Seirul vrăjmaşilor săi şi Israil îi va arăta puterea. Din Iacob se va scula Cel ce va stăpîni cu putere şi va pierde pe cei ce vor rămîne în cetate“ (Fac. 49» 70—72; Num. 24, 77—79). Acela este aşteptarea neamurilor! Asemenea şi alte proorocii s-au zis pentru Dînsul şi care se citesc de voi în toate sîmbetele! Pentru cine ? Au pentru altul era împli¬nirea acestor Scripturi? Iată că după adevăr v-aţi osîndit”. Ei răspunseră: „Dar cum putem noi să credem într-însul făcîndu-Se pe Sine Fiu al lui Dumnezeu ? Nouă nu ne-ai arătat în acest chip pentru Dînsul; ci numai de Prooroc!“ Moisi zise: „L-am numit pe El Prooroc ca şi pe Mine pentru întruparea Lui; iar El este Dum¬nezeu desăvîrşit şi om desăvîrşit. însă pisma, răutatea şi trufia voastră nu v-a lăsat că cunoaşteţi adevărul şi să credeţi în El. Deci, acum vă aşteaptă pe voi matca focului“.

Acestea zicînd Moisi, se depărtă de la dînşii. Ei chemară pe Dumnezeul legii, zicînd: „Dumnezeul părinţilor noştri, al lui Avraam, al lui Isaac şi al lui Iacob, şi izbăveşte-ne pe noi în acest cumplit ceas, că în afară de Tine nu ştim pe alt Dumnezeu!“ Acestea grăind ei iată că se făcură fulgere mari şi se întinseră peste tot pămîntul. După aceasta un fulger mai înfricoşat, care fulgeră, acoperi şi umbri pe Judecătorul. Atunci toate puterile cereşti îl lăudară pe El împreună cu Părintele şi cu Duhul Sfînt. După aceasta iată se arătă alt Scaun asemenea cu al Judecătorului. Pe acest Scaun stătea Cel vechi de zile Dumnezeu Părintele. împreună cu El şezu şi Fiul Său Unul Născut. Văzînd acestea evreii, se spăimîntară foarte mult. Dumne¬zeul legii zise: „Acesta este Unul Născut Fiul Meu, Cel iubit în Care am binevoit! Acesta este Fiul şi Cuvîntul Meu. Oare pentru ce şi acum Mă despărţiţi voi de Fiul Meu, Care este cu Mine ne¬despărţit. Abia acum cunoaşteţi cu adevărat că v-aţi înşelat că Eu şi iubitul Meu Fiu sîntem una. Că cel ce urăşte pe Acesta mai înainte M-a urît pe Mine? Şi cel ce nu crede Acestuia, nici Mie nu crede? Au nu v-am grăit vouă mai înainte prin Proorocii Mei, zi¬cînd: „O stea va străluci din Iacob şi aceasta este aşteptarea lim¬bilor. .. Un prooroc vă va ridica Domnul Dumnezeu. Iată Fecioara va lua în pîntece şi va naşte Fiu şi se va chema Numele Lui Emanuil ? Deci, după aceste mărturii care s-au zis, de ce nu L-aţi primit? Pentru aceasta nu aveţi voi (este vouă) parte la împărăţia Mea! împreună cu cuvîntul acesta, iată năvăliră grabnic asupra lor îngerii cei de foc şi-i aruncară pe ei în focul cel veşnic. După aceasta, Dumnezeu Părintele se înălţă în înălţimile cerurilor de unde Se

>          t

şi pogorîse.

Muncitorii Diocleţian şi Maximilian. Unul Născut Fiul lui Dum¬nezeu Tatăl, mai despărţi o altă mulţime de păcătoşi din cei de-a stînga. Atunci veni un sobor viclean şi foarte spurcat, mai mult decît celelalte de pînă acum. Ochii lor erau întunecaţi şi înnegu¬raţi. Pe feţele lor aveau scris numele Satanei, iar în mîinile lor drepte ţineau nişte hîrtii, pe care era scris: ״Lepădarea de Hris- tos!” Domnul căutmd spre dînşii, Se scîrbi foarte mult. Cu glas puternic ca de trîmbiţă, zise către ei; O, Blestemaţilor şi cu totul spurcaţilor, pentru ce v-aţi lepădat de Mine şi de Sf. Botez şi v-aţi apropiat de Antihrist? Pentru ce v-aţi dat cu totul pier¬zaniei? Ce bine aţi nădăjduit a lua de la el? Matca focului şi munca de veci împreună cu dînsul ? Drept aceea nu vă voi milui pe voi, ci împreună cu acela pe care l-aţi iubit, vă voi trimite să mîncaţi roada ostenelilor voastre zadarnice”. Atunci îndată îngerii nemi¬lostivi năvăliră asupra lor, luîndu-i de grumaji şi cu toiege de foc bătîndu-i tare, îi aruncară în beznă şi în tartar, ca acolo să se mun¬cească împreună cu Satana. Ei începură a striga şi a se văita foarte tare, încît glasurile lor se înălţau pînă la cer. Deodată veni în ure¬chile mele un glas ce striga mai tare decît ceilalţi. Acel glas era al lui Diocleţian muncitorul. El striga aşa: ״O! Va-a-a-i! Va-a-a-i! Vai! Cumplit! O, cumplită tortură!” Alteori striga: ״O, răstigni- tule Hristoase Dumnezeule! Mulţi se înşelară şi se lepădară de Sfînt Numele Tău, precum şi eu. în lumea deşartă cmd auzeam pomenindu-se Sfînt Numele Tău, mai rău mă sălbăticeam! Acum, Stăpîne, Tu eşti Unul Sfînt, Cel Prea înalt, Domnul lisu ; Hristos! Acum Te mărturisesc eu, vrăjmaşul, pe Tine Domn şi Dumnezeu! Oh! Amar aceluia ce nu Te-a mărturisit şi nu Te־a iubit şi înfrico¬şata Ta pogorîre n-a înţeles-o! Amar acelora care aif socotit aces¬tea ca pe o nimica! Amar mie, ticălosului, că arderea focului nestins îmi mănîncă mădularele mele! O, făcătorule de bine, miluieşte-mă! Moarte, unde eşti acum ca venind, să mă izbăveşti de atîta ustu¬rime! Cine a ştiut că vor fi unele ca acestea! O, vai mie!” Astfel se tînguia Diocleţian şi nu era cine să-l miluiască pe el.

Sfinţii încep a lua daruri vrednice din mîinile Domnului. După ce se isprăvi judecata, Domnul Se sculă de pe Scaunul Său prea slăvit şi intră în Sfînta Cetate. Atunci auzirăm cîntările Sfinţilor îngeri, care lăudară pe Judecătorul. în cîntarea îngerilor se închi¬seră porţile Sfintei Cetăţi. După aceasta văzurăm că iarăşi şezu Domnul pe Scaunul slavei Sale. El porunci să aducă înaintea Sa cereştile daruri. Fiind aduse înaintea Lui, începu a da Sfinţilor din acele daruri. Venind, fiecare din Sfinţi, primea daruri din mîna Domnului după vrednicia sa.

Intîi veni Maica Domnului. Mai întîi de toţi merse Prea Sfînta Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria către Fiul Său şi Dumnezeu. Domnul îndată luînd de pe prea curat creştetul Său cununa cea înfricoşată, o puse pe capul ei, zicînd: ״O, Maica Mea, primeşte această cunună pe care Mi-a dăruit-o Părintele Meu!

Biruinţa iadului, puterea care am lucrat cu Trupul, care l-am luat din feciorescul tău trup”. Apoi el îi mai dădu şi cea dinţii înfrico¬şată porfiră, ״adică îmbrăcămintea împărătească şi multe alte daruri îi dădu ei, cinstind-o ca pe o Maică. El o duse pe dînsa in locul cel mai înalt şi mai de cinste al Noului Ierusalim Ceresc. Acolo o puse pe Dumnezeiescul Scaun împărătesc. Sfinţii îngeri o lău¬dară cu cîntări, numindu-o pe ea Doamnă, împărăteasă şi Stăpînă tuturor puterilor cereşti.

Ucenicii şi Apostolii ״După aceasta, Domnul a chemat pe Sfinţii Săi ucenici şi Apostoli: Acestora le dădu veşminte împără¬teşti foarte înfrumuseţate şi-i aşezară să stea pe douăsprezece scaune înfricoşate. Apoi luă douăsprezece cununi şi le puse pe capetele lor. încununîndu-i ca pe nişte împăraţi. Apoi, fericindu-i, Domnul a început a-i numi pe ei judecători celor douăsprezece seminţii ale lui Israil. în timpul acesta mulţimea Sfinţilor îngeri îi lăudă cu armonioasele lor cîntări cereşti.

j

Cei şaptezeci de Apostoli. După aceia, Domnul chemă pe cei şaptezeci de Apostoli. El le împărţi şi lor daruri, încununîndu-i pe ei cu daruri Dumnezeieşti înaintea tuturor Sfinţilor Săi. Sfinţii îngeri îi lăudară şi pe aceştia cu cîntări îngereşti.

Ceilalţi Sfinţi. După Sfinţii Apostoli, Domnul a chemat la Sine pe Sfinţii Prooroci, Ierarhi, Preoţi, Mucenici şi Muceniţe, Cuvioşi şi Cuvioase, Drepţi şi Drepte. . . apoi pe toţi care prin Spove¬danie adevărată, canonisirea respectivă şi facerea roadelor vrednice de pocăinţă, s-au curăţit de păcate, au ascultat Cuvîntul lui Dum¬nezeu, împlinindu-1 şi s-au îmbogăţit cu fapte bune. Tuturor, rînd pe rînd, Domnul le-a dat daruri după meritele lor.

Biserica cea cerească, Noul Sion. După aceasta mai văzurăm înaintea Dumnezeieştii Biserici o curte prea slăvită, a cărei con¬strucţie cerească era foarte încuviinţată si luminată. Prin ea umblau

>          f          >

nişte tineri frumoşi ca nişte diaconi, preînchipuind că făceau oare¬care pregătire Bisericii. Lungimea ei se părea a fi ca de trei mii de stadii. Biserica aceea era zidită cruciş, avînd patru vîrfuri. De multa strălucire ce avea, abia puteam căuta asupra ei. Pe dinaintea ei avea pridvoare foarte frumoase şi trei Altare. Zidirea era chiar de mîna Domnului făcută. în ea nu era asemănare de var sau de piatră, ci era tot o materie strălucită. în acel chip era zidirea ei. Astfel cei ce stăteau afară, vedeau ca prin sticlă pe cei ce erau înlăntrul Altarului. Catapeteasma, Masa şi celelalte, ce limbă de om poate să le spună?! Toate erau întocmite de Sf. Duh. în loc de stîlpi norii ţineau Biserica, iar cei mai dinainte zişi tineri în chip de diaconi, pregătind toate, strigară cu glas tare: ״Binecuvîntează, Stăpîne”. în timpul acesta, Domnul şedea pe Scaunul Slavei Sale cel înfricoşat, împreună cu cei doisprezece Apostoli, care stăteau şi ei, deasemenea, pe 12 scaune frumoase, avînd mese de-a dreapta şi de-a stînga. După acestea, Domnul zise către Diaconi: ״Chemaţi încoace pe toţi aleşii Mei“. îngerul îndată trîmbiţă şi zise: ״Veniţi, Binecuvîntaţi Părintelui nostru în Biserica Slavei celei Sfinte, ca să săvîrşim Jertfa cea nouă în veselie !’׳ Atunci degrabă ieşiră toţi Sfinţii îngeri cu frică şi cu mare spaimă stătu înainte. Prea Sfînta Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria, ieşind din prea luminata cămară a slavei sale, a stat de-a dreapta Fiului său şi Dumnezeu, îmbrăcată în veşminte dumnezeieşti, purtînd pe capul său cununa cea de la Fiul ei cu totul împodobită. Apoi veniră cei şaptezeci de Apostoli luminoşi cu totul. După cei şaptezeci de Apos-toli, veniră la Biserică: Proorocii, Ierarhii, Preoţii, Mucenicii şi Muceniţele, Cuvioşii şi Cuvioasele, Drepţii şi Dreptele şi toţi cură¬ţiţii de păcate şi îmbogăţiţi în fapte bune, luminaţi şi proslăviţi. Fiecare merseră către Biserică la Domnul. Căutînd ei unul către altul, se minunau foarte mult de frumuseţea Lui.

După aceasta merseră fiecare la locul său. De lumina aceea a Bisericii cereşti, se aprinseră inimile lor şi de multă bucurie, nu puteau să se oprească, săltînd oarecum că erau acolo în negrăită veselie. Atunci Domnul Se Sculă de pe prea slăvit Scaunul Său, vrînd a săvîrşi slujba Dumnezeieştii Liturghii, iar Heruvimii şi Serafimii cu cutremur zburînd împrejur, îi slujeau Lui. Ei cîntară: ״Sfînt! Sfînt! Sfînt”! cu mare dulceaţă împreună şi cu celelalte cete de Sfinţi îngeri, Domnul începu a săvîrşi slujba Dumnezeieştii Liturghii cu cei doisprezece Apostoli şi cu toţi Sfinţii îngeri şi cetele Sfinţilor răspundeau. Privind eu la această mare şi înfrico¬şată Taină, m-am uimit cu totul. Venind ceasul înfricoşatei împăr¬tăşiri, Domnul cu mina Sa cea Sfîntă îi împărtăşi cu Dumnezeiescul Trup şi Sînge. Apoi îi adăpă pe toţi cu Mirul cel înţelegător al Dum- nezeirii Sale. Domnul dădu aleşilor Săi din învăţătura cea ascunsă. Atunci mulţi se umplură de înţelepciunea cea ascunsă, se îndumne- zciră, se proslăviră, se făcură părtaşi şi fraţi Unuia Născut Fiului, cu bună voirea Părintelui Ceresc şi cu ajutorul Sfîntului Duh. Jertfa aceea nouă nu are sfîrşit.

Mesele Sfinte. De acolo ieşind toţi Sfinţii împreună cu Domnul, intrară în palatele cele înfricoşate, care erau spre răsăritul cetăţii Sionului. Heruvimii şi Serafimii stăteau înlăuntru lîngă porţile■ Sfintei Cetăţi. Acolo erau palate frumoase şi cămări împodobite cu podoabe duhovniceşti. în acele înfricoşate palate era o masă foarte încuviinţată, avînd pe dînsa bunătăţile cele duhovniceşti,, cărora nu era număr. Acolo era şi o masă alăturea, luminată şi plină de negrăite bunătăţi dumnezeieşti. Acestea erau pregătite 

Fericirea Sfinţilor în cer

 

Sus în înălţimile cerurilor odihneşte pe nori Dumnezeu: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfînt, Treimea cea de o Fiinţă şi nedespărţită. De jur împrejur stau miriade de miriade de îngeri: Serafimi, Heruvimi, Tronuri, Domnii, Puteri, Stă- pînii, începătorii, Arhangheli, îngeri. înaintea Tronului Dumnezeirii o mare de sticlă şi 24 de bătrîni stau în strălu¬cită slavă: ceata feciorelnicilor curaţi la suflet, ceata prun¬cilor luminaţi, sfinţiţi prin Sf. Botez, Mir-Ungere şi Dum¬nezeiasca împărtăşire, gloata cea mare şi mulţimea celor ce prin adevărată pocăinţă, spo¬vedanie şi facerea roadelor vrednice de pocăinţă s-au ales de partea Dumnezeirii în viaţa lor. în mările de capete ale Sfinţilor, străluceşte cu mare tărie preamărirea Dumnezei¬rii, Care se proslăveşte în aleşii Săi!

celor doisprezece Apostoli. Altă masă era gătită Proorocilor, aproape de aceasta a Arhiereilor. La fiecare ceată de Sfinţi după numărul lor, mesele erau pline de binele cel veşnic. Meselor acelora slujeau oarecare tineri cu părul de aur, foarte frumoşi. Domnul ieşi din Dumnezeieştile şi prea slăvitele palate şi veni ca să şadă la acel prînz duhovnicesc cu prietenii Săi. După Dînsul mergeau celelalte cete sfinte care s-au ales de partea Lui în viaţa lor, din toate semin¬ţiile şi limbile pămîntului. ]Domnul chemînd pe toţi Sfinţii la acea nespusă veselie a Sa, El şezu cu dînşii la masă. Toţi Sfinţii se vese¬liră împreună cu El. îngerii stăteau cu cutremur înaintea Dom¬nului, pe cînd Heruvimii şi Serafimii cîntau o cîntare heruvimică- serafimică minunat de plăcută, încît nu se poate descri, nici povesti. După dînşii răspundeau toate puterile cereşti. Pe cînd Sfinţii mîn- cau şi beau din acele fructe nestricăcioase, se îmbătau cu oarecare beţie duhovnicească, umplîndu-se de înţelepciune şi de Darul dum¬nezeiesc. în acel timp se vedeau oarecum săltînd cu trupurile lor şi oarecum sfinţindu-se de vederea Domnului. Sfinţii mîncînd şi săturînau-se din destul de acele nemuritoare bucate, nu se vedeau 

că se sfîrşesc cum sînt bucatele cele putrezitoare; ci tot aşa întregi rămîneau.

După ce se sculară de la acel înfricoşat prînz, Domnul luă pe toţi Sfinţii şi intrară cu dînşi în Raiul care este aproape spre răsărit. Acesta este Edenul, grădina cea slăvită, făcută de Dumnezeu din care Adam şi Eva, călcînd porunca, au fost izgoniţi. îngerii, cîn- tăreţii nu încetau cîntînd cîntări de veselie. După aceasta Domnul se întoarse cu Sfinţii Săi în Sfînta Cetate de unde ieşiră, dar în acest timp, Sfinţii începură a ruga pe Domnul, zicînd: ״Dă-ne nouă, Stăpîne, şi acest dar, ca, precum în lumea deşartă am ridicat Biserici spre slava Sfîntului Tău Nume, în care adunîndu-ne cîntam şi slăveam puterea Ta, aşa să fie nouă în această veşnică şi fericită viaţă“. Domnul le împlini cererea lor. Întinzîndu-Şi Dreapta Sa, însemnă cruciş spre răsărit, spre apus, spre miază-zi şi spre miază-noapte, tot pămîntul şi tot văzduhul care este de la margini pînă la margini. Totul se aprinse cu ardere de foc, care ţinu îndelung. După aceasta îndată se potoli, iar faţa acelui pămînt se făcu curată şi foarte înfrumuseţază. Dar iată pe tot pămîntul acela se arătară: palate, cîmpii, bisericuţe şi alte zidiri înfricoşate, fiind unite una de alta. încă şi copaci şi pomi roditori. Acestea făcîndu-se aşa cu puterea cea A-tot-lucrătoare. Sfinţii se bucurară foarte mult şi începură a slăvi pe Domnul. După aceasta îndată trîmbiţară din trîmbiţa cea mare şi împărătească a lui Hristos Dumnezeu. Toată făptura se bucură de glasul ei. Deodată văzurăm că se deschiseră porţile cele cereşti şi ieşind Domnul din cămara Sfintei Sale Slave,

Se înălţă în sus spre cer împreună cu toţi Sfinţii îngeri şi oarecare dintre Sfinţi se vedeau că merg la altă înălţime. înaintea Sfinţilor mergea Prea Sfînta Născătoare de Dumnezeu, înfrumuseţată, ca un fulger, împreună cu Fiul ei. Ajungînd la porţile cele cereşti, intrară înlăuntru. Nu ştiu bine unde merseră şi unde odihniră, îngerul care mă purta prin acele strălucite locuri îmi spuse că intrară în împărăţia Cerului. Unii din Sfinţi rămaseră jos, pentru care £׳» lucru mă minunam foarte mult. Deci, întrebai pe cel ce era cu mine, ■ zicîndu-i: ״Pentru ce nu intrară cu Domnul toţi Sfinţii ?” El îmi răspunse: „Numai cei ce au intrat împreună cu Domnul au fost ^ vrednici, ceilalţi cîţi au rămas jos, aceia sînt cîţi în chip mirenesc, ! în lege şi în căsătorie au slujit lui Dumnezeu”. Acestea vorbind noi, văzurăm că iar se pogoară Domnul cu toate puterile cereşti şi cu toţi Sfinii care se suiră la cer. El odihni cu dînşii în locaşurile cele ׳’ mai sus zise. Privind eu acestea, iată Domnul stătu în părţile Sfintei Cetăţi. Se părea că priveşte spre noi cu ochi lini şi blînzi şi ne cheamă către Sine. Noi în grabă ne coborîrăm din acel deal înalt din care priveam toate acestea şi căzînd îr .־’Utea preacuratelor Sale picioare, ^ ne închinarăm pînă la pămînl mar, frică. Domnul zise către

mine cu glas blînd şi lung: ״Iată, Grigore, pentru rugăciunile sluji¬torului Meu, Vasile, fiind rugat, ţi-am arătat toate acestea care îţi vor fi spre folos şi spre mîntuire şi ţie şi multora. Dar, mai ales ţie, că ai zis pentru evrei că fac bine că ţin legea lui Moisi. încă vei auzi de la Mine aceasta că tot cel ce nu va urma Sfintei Mele Evan-ghelii, nu va fi viu în veci, ci urît şi lepădat de Părintele Meu şi fiu matcei focului se va afla. Toţi cei ce nu intră prin uşa Sfintei Mele Evanghelii sînt furi şi tîlhari. Tu înţelege toate cele arătate ţie şi îngrijeşte-te pentru ele, că mare folos vei lua şi pe mulţi îi vei întări spre mîntuirea lor. Pentru aceasta am vrut a-ţi arăta acestea toate, ca să faci neguţătorie duhovnicească cu dînsele, ca de multe ori să înmulţeşti talantul care îti este încredinţat. Deci,

f t        t          >          ‘

nu le ascunde, ci vesteşte acestea tuturor Sfintelor Mele Biserici, că mulţi auzindu-le cu toată inima le vor primi,se vor înfricoşa, se vor teme de bunătatea Mea, care este pentru neamul creştinesc, cu tot sufletul vor urî lumea cu dulceţile şi deşertăciunile ei, care sînt într-însa, vor asculta şi păzi învăţăturile Mele i vor dori mai mult binele de veci”. Eu cu multă smerenie şi cu mare luare aminte ascultînd, am grăit către Domnul: „Dar cum va fi mie aceasta, Doamne, că sînt păcătos şi neputincios? Oare cum voi putea eu pune acestea în necurata mea minte şi cu buzele mele cele spurcate a spune nişte taine negrăite şi nepricepute ca acestea? Măcar de aş avea gură de Heruvim şi minte de Serafim şi tot e greu a arăta acestea oamenilor…”

Domnul zise către mine: „Ştiu şi Eu aceasta că ţie ţi se pare a fi cu neputinţă. Pentru aceia se va sălăşlui în tine Darul Meu şi-ţi va da putere de pricepere, ca să le mărturiseşti acestea la toate Bisericile Mele, spre mai mare folos tuturor limbilor. Fericit va fi acela care va primi acestea cu inimă înfrîntă, cu minte dreaptă şi se va sili a împlini poruncile Mele. Acela va scăpa de muncile de veci. Vai şi amar însă acelora care nu le vor primi; ci vor vicleni pentru dînsele. Ştiu că mulţi din cei necredincioşi la vor socoti ca pe nişte basme şi ca nişte poveşti deşarte şi vor zice: „Cine este acest făcător de basme şi de cuvinte semuitor, care a luat descope¬rire asupra unor cuvinte ca acestea ascunse, pentru care nimenea din Prooroci care sînt din veac, aşa ceva nu le-a spus niciodată? Au doară acesta este mai mare decît Petru şi Pavel, Verhovnicii Apostolilor? Au doară acesta este mai mare decît Moisi văzătorul ie Dumnezeu, decît Ilie şi Daniil şi decît toţi slăviţii Prooroci, ;are au strălucit în legea veche şi cea nouă, şi decît purtătorii de Dumnezeu Părinţi şi Dascăli a toată lumea? Deci, de vreme ce • nimenea dintre aceştia nu ne-au învăţat, nici nu ne-au spus nouă anele ca acestea, apoi cine este acesta care a ştiut tîlcul celor ascunse mai mult decît aceia ? Cine-i acesta care să ne înveţe unele ca aces¬tea pe noi ? Cine־i acesta care ne tot spune acestea, care pînă acum n-au intrat în auz de urechi de om?” Tu însă pentru acestea să nu te leneveşti a le mărturisi, ci spune-le pe toate. Dă-le Bisericilor Mele şi tuturor acelora care le vor primi cu credinţă. Iată Eu —׳zice Domnul —nu voiesc moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu în veci. Ridicaţi-vă privirile în sus, luaţi aminte de toate acestea, nu vă temeţi căutînd spre păcatele voastre, că Eu sînt blînd şi bun. Izbăviţi-vă, pocăiţi-vă, plîngeţi-vă păcatele, daţi lipsi¬ţilor din averile voastre, lăsaţi-vă de acum înainte de vicleniile voastre şi îndeletniciţi-vă la rugăciune în Bisericile şi casele voastre. Iertaţi celor ce v-au greşit vouă şi Eu Dumnezeul vostru cu bucurie vă voi primi pe voi, şi nu numai că voi ierta păcatele şi fărădelegile voastre; ci şi în veşmîntul neputreziciunei şi al dreptăţii la înviere vă voi îmbrăca pe voi şi vă־ voi duce în împărăţia Cerurilor, sătu- rîndu-vă de tot binele cel veşnic. Sculaţi-vă, lepădaţi poftele voastre cele necurate, ca să nu vă afle pe voi moartea fără pocăinţă, căci credinţa voastră în Mine fără îndreptare şi fapte bune, nimic nu vă va folosi pe voi la Judecata Mea. Adevăr, adevăr grăiesc vouă: Cerul şi pămîntul vor trece; iar cuvintele Mele nu vor trece”.

După ce Domnul grăi acestea, îndată Sfinţii îngeri începură să intre în Sfînta Cetate cu ostile îngereşti care erau în jurul Său. Poarta Cetăţii o văzurăm deschisă ; iar eu îndată mi-am adus aminte de Cuvîntul Proorocului Isaia, care zice: „Porţile tale Ierusalime vor fi deschise ziua şi noaptea şi nu se vor închide!” (Is. 69, 11). Plin de mari bucurii, m-am rugat foarte mult Sfîntului înger, pur¬tătorul meu, ca să intru şi eu în Sfînta Cetate. El însă nu mă lăsa, a intra în această Cetate Sfintă!

Acestea descoperindu-mi-se mie nevrednicului cu Darul şi milostivirea Domnului nostru Iisus Hristos, pentru rugăciunile Cuviosului meu Părinte, îndată m-am deşteptat din acel somn adînc. Făcîndu-se dimineaţă am mers la Prea Cuviosul Părintele Vasile ca să-i vestesc toate cele ce am văzut. Cuviosul văzîndu-mă, zîmbind puţin, îmi porunci să şed. Stînd eu cu capul plecat în pă- mînt, începui cu lacrimi a-i spune despre toate cele ce am văzut în vedenie. Cinstitul meu bătrîn începu a-mi zice: „Fericit eşti fătul meu Grigore, că te-ai învrednicit unei vederi ca aceasta. însă să ştii că de cînd ai început a vedea acestea, eu n-am mai contenit rugîndu-mă lui Dumnezeu, ca El să împlinească o cerere ca aceasta a ta. Iată că ai văzut lucruri minunate şi preaslăvite! Nevoieşte-te dar a săvîrşi, toate cele grăite ţie de la Domnul, pentru că eşti aproape lîngă uşi. După ducerea mea din lumea aceasta, ai să scrii şi a mea smerită viaţă, spre folosul multor credincioşi. Deci, nu te lenevi a arăta această descoperire Dumnezeiască, care ţi-a dat-o Domnul şi cu îngrijire să treci zilele tale, ca să nu cazi în munca

mai grea. Păzeşte-te cu tot dinadinsul de orice rău. Ia seama cum

umbli. în toate zilele ispiteşte-te pe tine ca un bun străjer. Frica

lui Dumnezeu s-o ai în tine neîncetat. Păzeşte poruncile Domnului.

Mai presus de toate acestea, păzeşte-te a nu osîndi pe nimenea şi a

nu-ti aduce aminte de răul celui ce te-a osîndit cîndva si te-a > *

scîrbit. Aşa făcînd, vei fi înlăuntru împărăţiei cerului. Doreşte acelea pe care ţi le-a arătat Domnul, ca să scapi de muncile care aşteaptă pe cei păcătoşi. Cugetă mereu la acelea pe care abia le-ai văzut, şi de vei ieşi din trup te voi primi acolo (de voi avea îndrăz¬neală la mila lui Dumnezeu) şi vei fi cu mine acolo veselindu-te în veci. Du-te cu pace în chilia ta că de acum nu mă vei mai vedea pe mine de faţă în această viaţă. împreună cu cuvîntul acesta cuprinzîndu-mă, mă sărută cu multă dragoste. Eu auzind acestea am plîns foarte mult şi zisei: ״O, bunul meu Părinte! Oare cum voi răbda eu despărţirea ta! Oare pe cine voi avea în locul tău aju¬tor neputinţei mele ? Amar mie ticălosului… “ El îmblînzind plîn- sul meu şi mîngîndu-mă, îmi zise: ״Nu plînge aşa fără mîngîiere, o fiul meu! Pentru mîngîerea mea mai vîrtos bucură-te şi te vese¬leşte, că Domnul m-a chemat din această lume vremelnică la viaţa | cea veşnică. Tu ai pe Domnul povăţuitor şi ajutător, dar nici eu după acestea pînă la-sfîrşit nu te voi lăsa pe tine, ci în somn şi ori unde mă vei chema, mă voi arăta ţie. Tu iubeşte calea cea strimtă, nu te lăsa amăgit de dulceţile şi deşertăciunile trupeşti şi lumeşti. Dragostea Sfîntă să n-o stingi. Ia aminte că precum apa stinge para focului, aşa se stinge dragostea cea duhovnicească de grijile lumeşti, se înneacă şi se sugrumă”.

După ce isprăvi cuvîntul, eu luînd blagoslovenie am mers la chilia mea. Fiindcă era Postul cel Mare al Sfintelor Paşti, intrînd în chilie şi îndeletnicindu-mă cu cele duhovniceşti, n-am ieşit tot postul afară. Venind Sfintele Paşti, m-am dus să cercetez mai vîrtos pentru blagoslovenie pe Părintele meu, Prea Cuviosul Vasile, nădăjduind că-1 voi afla viu. Afla-i însă cu durere că în luna martie în ziua 25, după ce săv-îrşise Praznicul Bunei Vestiri şi-a dat Sufle¬tul său în mîinile lui Dumnezeu. Cercetînd eu ca să aflu de Moaş¬tele Sfîntului unde l-a îngropat, îmi spuse Ioan, ucenicul Sfîntului cel după mine, că l-au îngropat în Biserica Sfinţilor Mucenici Fior şi Lavru din Constantinopol pentru că la sfîrşitul vieţii sale Sfîntul lăsase ca acolo să-i ducă Moaştele sale. Mergînd eu acolo şi aflînd mormîntul Sfîntului am plîns mult deasupra lui. Zăbovind acolo o zi m-am întors cu pace la chilia mea, rugîndu-mă mult Milosti¬vului Dumnezeu, ca să mă învrednicească a fi şi eu în locaşul unde Prea cuviosul Părinte Vasile se veseleşte în Iisus Hristos Domnul nostru Căruia I se cuvine slavă şi stăpînire, împreună cu Cel fără de început al lui Părinte şi cu Prea Sfîntul Duh în vecii vecilor. Amin.

VEDENIA UNUI CREŞTIN – CU NUMELE DUMITRU – LA ANUL 1580

partea a II-a – cuprins

Sfârșit și lui Dumnezeu laudă!

---