Pasul următor care trebuie făcut  în argumentarea interreligioasă constă în

A)        RAPORTAREA PERSONALĂ A APARȚINĂTORILOR AL-TOR RELIGII LA HRISTOS.

Nu putem rezolva problema aceasta decât dacă găsim posibilitatea ca oamenii de alte credință, inclusiv cei nereligioși, să se raporteze la Hristos într-un cadru dialogal și pe această bază să audă chemarea lui Hristos pe care să o accepte sau să o refuze[1].

Am zice că gata, prin aceasta se revine la Ortodoxie și că pluralismul hristocentric este de fapt Ortodoxia.

Dar, din păcate, explicațiile ulterioare ne arată că Persoana Hristos, Mântuitorul este Una, prezentată în Ortodoxie pe când persoanele numite Hristos în Pluralism sunt cu totul altele, sunt hristoși minicinoși deci nu pot mântui.

De fapt după cum spune Mântuitorul, trebuie să luăm aminte:

Mar 13:21 Şi atunci dacă vă va zice cineva: Iată, aci este Hristos, sau iată acolo, să nu credeţi. 22 Se vor scula hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi şi vor face semne şi minuni, ca să ducă în rătăcire, de se poate, pe cei aleşi. 23 Dar voi luaţi seama. Iată dinainte v-am spus vouă toate.

Deci nu tot ce pare sau se numește hristos este Hristos Mântuitorul și nu trebuie să urmăm pe nici unul, ceilalți fiind rătăcitori:

B)    Premisă revelațională – raportarea la Răscumpărător.

Ne-am referit în capitolul anterior la pluralismul spațiilor teocosmice, arătând că acestea beneficiază de o legitimitate relativă, în ciuda unor inevitabile procese de parțializări și false valorizări care le frământă. Nu este vorba, sub nici o formă, de o inconsecvență a lui Dumnezeu ci de viitoarea lor raportare la un Răscumpărător, vestit în Geneză 3,15: „Dușmănie voi pune între tine și femeie, între seminția ta și seminția ei; Acela îți va ținti ție  capul, iar tu îi vei ținti lui călcâiul”. Semnificația excepțională a acestui text rezultă din locul unde apare: încă înainte de alungarea din Paradis a protopărinților Adam și Eva. Conținutul lui se va repercuta din acest motiv asupra lor și a tuturor urmașilor lor. Asupra tuturor spațiilor teocosmice în care vor trăi acești urmași. Asupra tuturor religiilor, care sunt spații teocosmice de factură religioasă. În consecință, afirmăm legitimitatea relativă a tuturor religiilor, din toate timpurile; raportarea tuturor religiilor fie la un Răscumpărător, fie la o lucrare sau situație a cărei efecte să fie similare cu lucrarea unui Răscumpărător; posibilitatea concretă a aparținătorilor tuturor acestor religii de a se raporta la Răscumpărător, de așa manieră, încât el să fie la fel de semnificativ pentru aceștia ca pentru proprii săi contemporani, indiferent în ce moment al istoriei ar fi plasați aceștia și el însuși.

Remarcăm faptul că aceeași raportare la Răscumpărător apare și în cazul necredincioșilor de orice fel, al celor lipsiți de orice convingere religioasă, cu alte cuvinte, al tuturor oamenilor. Ea se realizează în virtutea creării omului după chip și asemănare, care implică o dinamică permanentă spre bine. Răscumpărătorul  se grefează pe ea, se înscrie în comuniunea interumană constitutivă și se manifestă ca o permanență a ei.

Pe de altă parte dorim să subliniem faptul că și așteptarea Răscumpărătorului este supusă parțializărilor și falselor valorizări, ceea ce face ca persoana lui să fie uneori greu de identificat. Astfel, prin parțializare, existența lui poate  fi relativizată până la dispariție, proces al cărui punct culminant îl reprezintă omul prometeic, care se consideră absolut independent față de sacru și față de orice alt om. În cealaltă extremă  îi duce pe mulți falsa valorizare a Răscumpărătorului. Ei așteaptă totul de la el, îl transferă din zona umanului  în cea a sacrului, ceea ce este iarăși ilegitim, pentru că restaurarea trebuie să se producă din interiorul acestei lumi.

În final nu trebuie uitată condiționarea tuturor manifestărilor umanului de către voia lui Dumnezeu. El este cel care hotărăște ce descoperă oamenilor din fiecare spațiu teocosmic individual, în funcție de specificul acestuia[2].

Așadar, cu alte cuvinte, toți se vor mântui în Hristos. Revenim la Origen și apocatastază, dar într-un mod exprimat mai modern introducând posibilitatea a două feluri de mântuiri:

Comuniunea personală cu Hristos. După ce s-a constatat că identitatea dintre Răscumpărător și Domnul Iisus Hristos are un caracter universal vom aborda situația particulară a creștinilor, în mod special a celor ortodocși. Introduc această din urmă subliniere, pentru că tocmai aici se evidențiază o trăsătură specifică a Ortodoxiei. Creștinismul occidental a accentuat latura juridică a acestei relații,

Răscumpărarea este în primul rând comuniune a lui Hristos cu cei pe care îi răscumpără. Această comuniune se realizează în Biserică sub forma unei legături personale, exprimată mai ales în Sfintele Taine. Cei care o experiază sunt creștini.

În cazul necreștinilor este evident că trebuie să aibă și ei parte de comuniune cu Hristos, pentru că altfel nu s-ar mântui, ceea ar fi nedrept. Dumnezeu însuși ar fi nedrept, ceea ce este inadmisibil. O primă comuniune a fost evidențiată în contextul inclusivismului, când s-a arătat că Hristos,  întrupându-se,  lucrează automat asupra oamenilor în virtutea regulilor de comuniune/comunicație care operează la nivelul întregii lumi. Se realizează o comuniune subconștientă cu Hristos (aici își are locul acel „…păgânii fac din fire ale legii…” pe care îl găsim la Sf.Pavel), însă această comuniune subconștientă nu este suficientă.[3]

Se vede că nu ne putem mântui decât prin Sfintele Taine și pocăință personală față-n față cu Hristos, dar fiindcă neapărat se dorește mântuirea nonortodocșilor se trece la invenția unui alt mod de mântuire, inexistent dar necesar pentru a finaliza circuitul vicios al gândirii origeniste „dacă nu-i silește pe oameni să se mântuiască cu toți înseamnă că Dumnezeu este nedrept și nemilos”. Această invenție este: împărătșania neliberă, fiindcă e subconștientă cu Hristos prin tot felul de hristoși mincinoși. Dar fiindcă aceasta anulează caracterul rațional, liber, iubitor al omului se inventează mai apoi o altă idee: că așa cum prin Pogorârea la Iad Hristos a mântuit din trecut așa va mântui pe toți printr-o propovăduire înainte de Înfricoșata Judecată, numind drepți oameni pe care chiar Sfânta Scriptură îi numește nedrepți iar pe drepții adevărați numindu-i nu chiar așa de drepți, relativizându-se în felul acesta dreptatea:

Răscumpărarea drepților prin Coborârea la Iad[4]

În calitate de creștini trebuie să realizăm o comuniune personală cu Hr. ce se realizează în biserică prin sf. taine. Singurul moment în care se face o asociere între Domnul Hristos și cei deja decedați este cel dintre moartea pe cruce și Înviere. El este marcat terminologic în viața creștină ca „pogorâre la iad” (descensus ad inferos). În acest context se vorbește despre „mântuirea drepților Vechiului Testament. Se pune problema: cine sunt drepții Vechiului Testament. Din analiza care urmează rezultă că termenul se referă la categorii diferite de complexitate a comuniunii dintre aparținătorii unor spații teocosmice diferite și Dumnezeu.[…]

În contextul conturării deciziei lui Dumnezeu de a anula spațiul teocosmic radical deficitar, apare prima delimitare explicită a celor drepți de cei ne-drepți/răi, care va duce la încheierea unui legământ cu valabilitate perenă. Contrastul dintre răi și drepți apare în capitolul 6 al Genezei: 5. Văzând însă Domnul Dumnezeu că răutatea oamenilor s-a mărit pe pământ și că toate cugetele și dorințele inimii lor sunt îndreptate la rău în toate zilele….8. Noe însă a aflat har înaintea Domnului Dumnezeu. 9. Iată viața lui Noe: Noe era om drept și neprihănit între oamenii timpului său și mergea pe calea Domnului.

În versetul 5 nedreptatea apare ca înclinare a întregii persoane spre rău – toate cugetele și dorințele inimii lor sunt îndreptate la rău în toate zilele, departe de calea Domnului. Ne confruntăm aici cu o evaluare a unui întreg spațiu teocosmic, sau, mai corect, a tuturor spațiilor teocosmice existente la acea dată. Criteriul de evaluare este cel deja cunoscut, respectiv comuniunea omului cu Dumnezeu și cu lumea. Dumnezeu a dat o serie de porunci, menționate explicit în text sau prezente doar implicit, și a fixat astfel cadrul existențial al unor spații teocosmice. Versetul cinci din capitolul 6 al Genezei reprezintă verificarea modului în care s-a îndeplinit porunca (… văzând însă Domnul …), evaluarea rezultatelor și enunțarea unei anumite acțiuni.

Legământul este precedat de o reflexie a lui Dumnezeu (Gen.8,21), care decide să nu mai distrugă viața de pe pământ în viitor, deoarece toți oamenii au în ei și o sămânță a răului: „Am socotit să nu mai blestem pământul pentru faptele omului, pentru că cugetul inimii omului se pleacă la rău din tinerețile lui și nu voi mai pierde toate vietățile, cum am făcut”. Termenul folosit, omul, are un caracter generic și indică o  incapacitate de acum constitutivă de a ocoli răutatea, parțializările și falsele valorizări, de a reveni la curățenia paradisiacă.[fals, ca să dăm un exemplu: Maica Domnului, n.n.] […]

Dreptatea relativă a lui Noe. Constatările acestea negative nu trebuie să ducă însă la concluzia că nici unul dintre ceilalți contemporani ai lui Noe nu participa într-o oarecare măsură la dreptatea specifică propriului spațiu teocosmic. Lămuritor este în această privință cuvântul Sf.Apostol Petru, care vorbește despre „cei înlănțuiți încă de pe vremea lui Noe” și cărora le-a propovăduit Domnul  Hristos în timpul celor trei zile petrecute în ținuturile adânci ale creației, identificate mai târziu cu iadul. Din moment ce Domnul Iisus a avut acolo ascultători, pe unii dintre ei înviindu-i odată cu el, înseamnă că și contemporanii lui Noe înecați în timpul potopului realizau în oarecare măsură dreptatea, era niște drepți ai propriului spațiu teocosmic.[fals 1Pe 3:19 Cu care S-a coborât şi a propovăduit şi duhurilor ţinute în închisoare, 1Pe 3:20 Care fuseseră neascultătoare altădată, când îndelunga-răbdare a lui Dumnezeu aştepta, în zilele lui Noe, şi se pregătea corabia în care puţine suflete, adică opt, s-au mântuit prin apă. 2Pe 2:4 Căci dacă Dumnezeu n-a cruţat pe îngerii care au păcătuit, ci, legându-i cu legăturile întunericului în iad, i-a dat să fie păziţi spre judecată, 2Pe 2:5 Şi n-a cruţat lumea veche, ci a păstrat numai pe Noe, ca al optulea propovăduitor al dreptăţii, când a adus potopul peste cei fără de credinţă, 2Pe 2:6 Şi cetăţile Sodomei şi Gomorei, osândindu-le la nimicire, le-a prefăcut în cenuşă, dându-le ca o pildă nelegiuiţilor din viitor;] […]

În consecință se poate afirma că dreptatea lui Noe se înscrie în primul rând într-o continuitate  a dreptății constitutive omului, iar în al doilea că se referă la respectarea regulilor de comuniune ale propriului spațiu teocosmic, așa cum apare el înaintea potopului și după acesta. Această dreptate are înnsă și o încărcătură negativă semnificativă, datorată elementelor Adam și Cain pre-zente între oameni, în virtutea cărora Noe însuși este predispus la parțializări și false valorizări proprii.[…]

După cum se vede, fiecărui urmaș menționat i se asociază nu doar un popor ci o pluralitate de popoare care se răspândesc în teritorii noi, după cum se afirmă în cazul lui Canaan, fiu, al lui Ham (v.18: …Mai pe urmă neamurile canaaneiene s-au răspândit…). Constatarea finală este cea din Geneză 10.32: Acestea sunt neamurile, care se trag din fiii lui Noe, după familii și după nații, și dintr-înșii s-au răspândit popoarele pe pământ după potop.

Se poate observa că textul îi asimilează pe membrii acestor popoare cu cel din care se trag, de unde rezultă  că  se actualizează în cazul fiecăruia și calitatea de drept specifică legământului Noe. În consecință numărul drepților Vechiului Testament participanți la acest legământ a fost extins la toate neamurile pământului, la toată omenirea, care se trage tipologic din acest protopărinte. de remarcat este și faptul că afirmația include, fără îndoială și dimensiunea strict religioasă a spațiilor teocosmice reprezentate de națiile amintite, ceea ce face ca drepții despre care vorbim să fie aparținătorii tuturor religiilor cunoscute în lumea antică, cel puțin.[fals, de exemplu Fac 9:25 A zis: „Blestemat să fie Canaan! Robul robilor să fie la fraţii săi!”][…]

După cum a rezultat și din episodul întâlnirii cu Melchisedec, Avram nu este în nici un caz un drept desăvârșit, așa cum nu fusese nici Noe, cum nu aveau să fie mai târziu nici Iacob, Moise, David și mulți alții pe care-i asociem îndeobște termenului „drept al Vechiului Testament”. Comportamentul și cuvintele sale dovedesc în general o înaltă ținută morală – dovadă stăruința sa de a-i salva pe locuitorii Sodomei și Gomorei. Alteori îl vedem însă fragil, ca în momentul abandonării Sarei, pentru a-și salva viața în primă instanță și a duce apoi o viață îndestulată pe seama ei.[fals Gal 3:6 Precum şi Avraam a crezut în Dumnezeu şi i s-a socotit lui ca dreptate. Iac 2:21 Avraam, părintele nostru, au nu din fapte s-a îndreptat, când a pus pe Isaac, fiul său, pe jertfelnic? Iac 2:22 Vezi că, credinţa lucra împreună cu faptele lui şi din fapte credinţa s-a desăvârşit? Iac 2:23 Şi s-a împlinit Scriptura care zice: „Şi a crezut Avraam lui Dumnezeu şi i s-a socotit lui ca dreptate” şi „a fost numit prieten al lui Dumnezeu”. Iac 2:24 Vedeţi dar că din fapte este îndreptat omul, iar nu numai din credinţă.] ^[5]

Trebuie însă să specificăm că în Sfânta Scriptură și deci în Ortodoxie dreptatea este legată de credința în Dumnezeul cel adevărat. Numai acei oameni care credeau Ortodox în El, chiar dacă păcătuiau dar apoi se căiau, erau numiți drepți. Iar Dumnezeul din Vechiul Testament este însuși Sfânta Treime din care face parte Hristos. Deci în afară de Hristos nu este mântuire, în afară de Sfânta Biserică Ortodoxă nu este nici dreptate nici mântuire având în vedere că drept slăvitori adică Ortodocși au fost și Adam și Eva și Abel și… Noe și Avraam și … Moise și … David și … Sfântul Ioan Botezătorul, ultimul dintre Proorocii din Vechiul Testament și printre primii din Noul Testament.

⨁⨁⨁

Pe lângă combaterea din paranteze a relativizării dreptății, ideologia de mai jos că analog cu Pogorârea la Iad[6] ar mai fi vreo propovăduire – după moarte până la sfârșitul lumii sau după învierea morților până la înfricoșata judecată – a fost combătută la capitolul I pp. 4-6, așa că nu vom mai reveni aici.

În acest context extindem ideea inclusivistă a comuniunii subliminale cu Hristos și asupra celor din iad, ceea ce ne permite să constatăm că și cei înlănțuiți acolo comunică subliminal cu Hristos și primesc un răspuns, astfel și cei înlănțuiți pot comunica cu Hr. Pe această bază pot recepta propovăduirea lui și intra în comuniune cu el.[fals cu aceasta se va contrazice autorul singur mai departe când va vorbi de dialog și propovăduire, deci rațională, conștientă][…]

Învățătura despre pogorârea la iad este receptată și de sfinții părinți. Cateheza a patra a Sf. Chiril al Ierusalimului întrebările sale lămuresc faptul că Hristos nu e venit doar pentru mântuirea creștinilor.

Sf.Chiril al Ierusalimului, Catehezele,  Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Cateheza IV  113-114: S-a pogorât în cele mai de jos ale pământului, ca să răscumpere și pe cei drepți de acolo. Spune-mi: Voiai oare ca cei  vii să se bucure de har, cu toate că cei mai mulți nu erau cuvioși, iar cei închiși de la Adam de multă vreme să nu dobândească libertatea? Profetul Isaia a propovăduit cu mare glas atâtea despre dânsul. N-ai fi David și Samuil și toți profeții și însuși Ioan, care l-a întrebat prin trimișii săi: „Tu ești cel ce vine sau pe altul să așteptăm?” (Matei XI, 3) N-ai fi voit să se pogoare spre a libera pe unii ca aceștia?

Descendenții lui Adam amintiți implicit sau explicit sunt drepții, mai cuvioși prin faptele lor, specifice propriului spațiu teocosmic, decât contemporanii care îl aud pe Hristos și îl acceptă, deși sunt mai puțin virtuoși decât înaintașii. Concluzie: drepții vor fi mult mai dispuși să îl accepte!

A nu accepta răscumpărarea drepților ar constitui o lipsă de coerență internă. Predica este realizată inițial de SF. IOAN Botezătorul ca înainte vestire (cf. Origen, 235, Troparul Sf.Ioan).

Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1943, ediția II-a,  III, 29 – Despre pogorârea în iad, p.273 – 274: „Sufletul îndumnezei se pogoară în iad, ca după cum celor de pe pământ a răsărit soarele dreptății (Maleahi, IV, 2), tot astfel s strălucească lumină și celor de sub pământ și care stau în întuneric și în umbra morții (Luca I, 79; Isaia IX,2); ca după cum a binevestit pacea celor de pe pământ, slobozenie celor robiți, vedere celor orbi (Isaia LXI, 1; Luca IV, 18), și celor care au crezut a devenit pricina mântuirii veșnice, iar celor care n-au crezut, mustrare a necredinței, tot astfel și celor din iad. „Pentru ca  lui să se plece tot genunchiul celor cerești, celor pământești și celor dedesubt” (Filipeni II, 10). Și astfel a slobozit pe cei legați din veci și iarăși a revenit dintre morți, deschizându-ne calea către înviere.”

Avem imaginea unei propovăduiri complete a Mântuitorului în iad care presupune adeziune, convingere.[din citatele de la Sfinţii Părinţi se vede clar că nu e vorba de ceva inconștient și nici de mântuirea vreunuia care n-a fost creștin, fiindcă și drepții din Vechiul Testament sunt creștini ai așteptării. Din ele se vede și libertatea credinței celor din iad, după cum a fost sădită din viața de pe pământ, și faptul că toate acestea s-au petrecut numai înainte de învierea lui Hristos. După aceasta se schimbă abordarea mântuirii în sensul că nu va mai fi o Pogorâre la Iad.][…]

Pogorârea la iad și oamenii care au trăit după Înviere.

Această situație vizează trecutul. În momentul în care Sf. Pavel abordează problema păgânilor care fac din fire cele ale legii el se situează dincolo de momentul pogorârii la iad, are în vedere o situație de după moartea și învierea Domnului. El extinde lucrarea despre care am vorbit asupra unui moment ulterior fără a-i preciza termenul limită. Păgânii vor fi judecați după legea spațiului teocosmic propriu, iar drepții spațiilor respective vor fi în comuniune cu Hr. în condițiile în care toți vor auzi propovăduirea lui Hristos această situație va fi deci extinsă asupra tuturor timpurilor până la sfârșitul timpului; toți vor avea ocazia să asculte propovăduirea lui Hristos după trecerea lor la cele veșnice și răspund atât drepții cât și unii dintre creștini.

Iată aici 3 învățături contrare Ortodoxei:

1. Judecata păgânilor va fi făcută după credința lor. Cu alte cuvinte un terorist musulman care a fost învățat că dacă va omorî ghiauri va primi munți de pilaf și multe femei, chiar va primi așa;
2. Diferențierea între drepți și creștini[7];
3. Propovăduirea lui Hristos după moarte.[8]

Multe locuri din casa Tatălui înseamnă diferite grade de comuniune, particularizarea personală pluralități ale comuniunii și pluralități ale receptării Lui ca Mesia. Personalismul creștin ne confruntă așadar nu doar cu un dialog a lui Hristos cu fiecare om, ci și cu o specificitate a acestui dialog cu fiecare spațiu teocosmic.[9]

Iată o altă învățătură neortodoxă:

Multele lăcașuri ale Tatălui înseamnă multele feluri de credințe mântuitoare sau faptul că în casa Tatălui ar fi oameni proveniți din mai multe religii fără să fi trecut la Ortodoxie.

Dar să vedem cuvântul Mântuitorului ce vrea să spună:

Ioan 14:1 Cuvântarea de despărţire. Făgăduinţa Duhului Sfânt. Să nu se tulbure inima voastră; credeţi în Dumnezeu, credeţi şi în Mine. 2 În casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt. Iar de nu, v-aş fi spus. Mă duc să vă gătesc loc. 3 Şi dacă Mă voi duce şi vă voi găti loc, iarăşi voi veni şi vă voi lua la Mine, ca să fiţi şi voi unde sunt Eu.

Așadar numai cei ce cred în Tatăl și în Fiul Său Iisus Hristos netulburat, adică Ortodocșii aflați în pacea pocăinței, vor avea loc în casa Tatălui, gătit de Hristos în care vor locui cu El.

Că aceasta este înțelesul real al acestui fragment se confirmă și din următorul:

Ioan 17:6 Arătat-am numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat Mie din lume. Ai Tăi erau şi Mie Mi i-ai dat şi cuvântul Tău l-au păzit. 7 Acum au cunoscut că toate câte Mi-ai dat sunt de la Tine; 8 Pentru că cuvintele pe care Mi le-ai dat le-am dat lor, iar ei le-au primit şi au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieşit, şi au crezut că Tu M-ai trimis. 9 Eu pentru aceştia Mă rog; nu pentru lume Mă rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat, că ai Tăi sunt.

Oamenii lui Hristos, drepții sau creștinii care se vor mântui sunt numai aceia care păzesc cuvântul Tatălui, cunoscând cu credință adevărată (adică Ortodoxia de Răsărit) pe că Hristos ieșit de la El. Numai pentru aceștia mijlocește Hristos rugându-se și luându-i din lume, adică toate spațiile teocosmice neortodoxe care nu se vor putea mântui în veac dacă nu se vor întoarce la Hristos. Pentru ceilalți nu se roagă din delicatețea de a nu-i sili. Dacă și în rugăciune are aceeași delicatețe când ei n-au cum să-și dea seama dacă Hristos se roagă sau nu pentruei, cum să-i silească să fie împreună cu El dacă nu-L vor?

⨁⨁⨁

Se mai aduce tot timpul ca un fel de susținere a noului origenism, în cazul de față numit personalism hristocentric (cu nimic diferit decât celălalt personalism fiindcă hristos din centrului lui nu este Hristos ci poate fi oricine și orice, inclusiv antihrist), un referat scripturistic, un citat din Sfântul Apostol Pavel, rupt din context:

Rom 2:14 Căci, când păgânii care nu au lege, din fire fac ale legii, aceştia, neavând lege, îşi sunt loruşi lege,15 Ceea ce arată fapta legii scrisă în inimile lor, prin mărturia conştiinţei lor şi prin judecăţile lor, care îi învinovăţesc sau îi şi apără.

Iată cum este acesta interpretat:

Constatăm, cu alte cuvinte că, fără a-i mai aminti pe contemporanii lui Noe și înaintașii lor, în același moment istoric, coexistă trei categorii fundamentale de drepți ai Vechiului Testament, fiecare dintre ele raportându-se la câte un Legământ și beneficiind, în consecință, de toate posibilitățile de comuniune și, implicit, de virtuțile soteriologice ale acestuia. Aceste trei categorii cunosc apoi subdiviziuni numeroase, corespunzătoare fiecărui spațiu teocosmic care se dezvoltă din cele trei Legăminte și care are fiecare o lege proprie, adică o structură teocosmică și un mod de relaționare legitimat de Dumnezeu până la venirea Răscumpărătorului. Atunci când trimite la legea proprie păgânilor,^[10] Sf.Pavel se referă la această relaționare specifică cu Dumnezeu a fiecărui neam, a fiecărei religii, deci a fiecărui spațiu teocosmic.[11]

Cu alte cuvinte că Hristos i-ar judeca după legea lor, religia lor, spațiul teocosmic al lor. Nicidecum nu este adevărat. Este vorba de legea conștiinței (glasul nemitarnic pus de Dumnezeu în orice om, indiferent de religia lui, datorită chipului de judecător pe care îl are de la El) care va fi avocat de apărare sau de acuzare. Judecata lor însă se va face tot după Sfânta Evanghelie după cum spune Sfântul Apostol Pavel exact imediat, în continuarea citatului de mai sus:

Rom 2:16 În ziua în care Dumnezeu va judeca, prin Iisus Hristos, după Evanghelia mea, cele ascunse ale oamenilor.

Spune Evanghelia mea, nu ca să credem în Pavel în locul lui Hristos ci tocmai ca să ne arate că la Înfricoșătoarea Judecată se vor judeca și iudeii și păgânii și hindușii și sataniștii și toți nu numai Ortodocșii după înțelesul Ortodox al Sfintei Evanghelii nu după răstălmăcirile celor ce spun că se conduc după Sfânta Evanghelie dar o hulesc, adică după înțelesurile eretice.

Gal 1:6 Mă mir că aşa degrabă treceţi de la cel ce v-a chemat pe voi, prin harul lui Hristos, la altă Evanghelie, 7 Care nu este alta, decât că sunt unii care vă tulbură şi voiesc să schimbe Evanghelia lui Hristos. 8 Dar chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o – să fie anatema! 9 Precum v-am spus mai înainte, şi acum vă spun iarăşi: Dacă vă propovăduieşte cineva altceva decât aţi primit – să fie anatema! 10 Căci acum caut bunăvoinţa oamenilor sau pe a lui Dumnezeu? Sau caut să plac oamenilor? Dacă aş plăcea însă oamenilor, n-aş fi rob al lui Hristos. 11 Dar vă fac cunoscut, fraţilor, că Evanghelia cea binevestită de mine nu este după om; 12 Pentru că nici eu n-am primit-o de la om, nici n-am învăţat-o, ci prin descoperirea lui Iisus Hristos. 13 Căci aţi auzit despre purtarea mea de altădată întru iudaism, că prigoneam peste măsură Biserica lui Dumnezeu şi o pustiiam. 14 Şi spoream în iudaism mai mult decât mulţi dintre cei care erau de vârsta mea în neamul meu, fiind mult râvnitor al datinilor mele părinteşti. 15 Dar când a binevoit Dumnezeu Care m-a ales din pântecele mamei mele şi m-a chemat prin harul Său, 16 Să descopere pe Fiul Său întru mine, pentru ca să-L binevestesc la neamuri, îndată nu am primit sfat de la trup şi de la sânge, 17 Nici nu m-am suit la Ierusalim, la Apostolii cei dinainte de mine, ci m-am dus în Arabia şi m-am întors iarăşi la Damasc. 18 Apoi, după trei ani, m-am suit la Ierusalim, ca să-l cunosc pe Chefa şi am rămas la el cincisprezece zile. 19 Iar pe altul din apostoli n-am văzut decât numai pe Iacov, fratele Domnului. 20 Dar cele ce vă scriu, iată (spun) înaintea lui Dumnezeu, că nu vă mint. 21 După aceea am venit în ţinuturile Siriei şi ale Ciliciei. 22 Şi după faţă eram necunoscut Bisericilor lui Hristos celor din Iudeea. 23 Ci numai auziseră că cel ce ne prigonea pe noi, odinioară, acum binevesteşte credinţa pe care altădată o nimicea; 24 Şi slăveau pe Dumnezeu în mine.

Conținut. Pluralismul afirmă că toate religiile au aceleași calități soterio-logice. Ele sunt egale, nici una nu se bucură de nici un fel de avantaj soteriologic față de celelalte. Temeiul acestei egalități îl constituie infinitatea lui Dumnezeu, care nu poate fi percepută și receptată ca atare de omul finit. În consecință, fiecare religie reprezintă o modalitate perfect legitimă de accesare a infinității dumnezeiești.[1]

Adică satanismul este la fel de legitim ca Ortodoxia. Să nu fie!

Infinitatea lui Dumnezeu și finitatea omului nu înseamnă ca omul să ia minciuna sau adevărul la fel, ca pe tot una, că oricum nu-L poate cunoaște în întregime pe Dumnezeu. Aceasta înseamnă să ne apropiem cu sfială de Dumnezeul cel adevărat Hristos, pe măsura înțelesurilor și spre o nesfârșită înaintare în ele, Persoana lui Hristos fiind aceeași și dacă o gustăm un pic și dacă ne unim deplin cu El. Nu înseamnă că dacă El este infinit să ne mulțumim cu labirintul de idei căzute întunecate din care să nu mai ieșim niciodată fiindcă ne punem nădejdea în persoane finite (cum sunt întemeietorii de religii, demonii care i-au inspirat sau propria noastră încântare de sine și de ideile noastre căzute și finite. Dacă tot nu putem să primim tot infinitul să ne mulțumim cu orice este finit, ar zice cei ce gândesc pluralist).

Psa 33:8 Gustaţi şi vedeţi, că bun este Domnul; fericit bărbatul carele nădăjdueşte spre dânsul.

Ioan 6:53 Şi au zis lor Iisus: amin, amin, grăesc vouă. De nu veţi mânca trupul Fiului Omului, şi nu veţi bea sângele lui, nu veţi avea vieaţă întru voi. 54 Cela ce mănâncă trupul meu şi bea sângele meu, are vieaţă veşnică, şi eu îl voiu învia pre el în ziua cea de apoi. 55 Că Trupul meu adevărat este mâncare, şi Sângele meu adevărat este băutură. 56 Cela ce mănâncă Trupul meu şi bea Sângele meu, întru mine petrece, si eu întru el. 57 Precum m’au trimis pre mine Tatăl cel viu, şi eu viez prin Tatăl; şi cela ce mă mănâncă pre mine, şi acela va fi viu prin mine. 58 Aceasta este pâinea care din cer s’a pogorât, nu precum au mâncat mană părinţii voştri, şi au murit; cela ce va mânca pâinea aceasta, va fi viu în veac.

Chiar și exemplul dat de iubitorul de pluralism ne ajută să înțelegem aceasta:

Există și la Sf. Părinți elemente de pluralism religios. Exemplul clasic în această privință îl oferă Sf. Justin Martirul și Filozoful, care afirmă că în toți oamenii se găsește un așa numit logos spermatikos, un cuvânt semnial, temei al comuniunii universale cu Dumnezeu, care este realizată însă deplin doar în creștinism. Și mai înrudită cu pluralismul actual este cunoscuta istorioară po-vestită de Fericitul Augustin despre copilul care caută să mute întreaga mare într-o groapă pe care a săpat-o pe malul mării. În fața imposibilității acestei în-treprinderi, acest sfânt  părinte exclamă că infinitul nu poate încăpea în finit.[2]

Copilul – înger i-a arătat că nu poate băga toată marea în groapă dar pentru asta nu punea în loc de apă venin de viperă. Cu alte cuvinte chiar așa finită cunoștiința noastră despre infinit să fie totuși Ortodoxă. Pe de altă parte cunoaștrea Persoanei Hristos în iubire nu este finită fiindcă și Persoana este izvorul infinitului și persoanele noastre chiar dacă sunt cu început, prin harul lui Dumnezeu și fiind icoană a Lui sunt infinite, iar pe iubire nu o poate opri nici moartea. Numai ura sau iubirea nerațională o poate opri.

Așadar împreună cu Sfinţii Părinţi spunem și credem și trăim, că unele le putem ști și altele nu despre Dumnezeu, dar numai în Ortodoxie aflăm numai adevărul, în alte religii fiind adevăr amestecat cu minciuni. Chiar dacă este infinit (apofatic) este și bun (catafatic) și ne aduce la adevăr pe înțelesul nostru finit, dacă îl dorim, fără să ne silească. Măcar cele care le știm să fie Ortodoxe iar celelalte pe care nu le știm să le dorim și să credem că le vom afla când vom trăi cu Hristos față către față și mintea noastră va fi mintea Lui:

CAPITOLUL II

Despre cele exprimabile şi cele inexprimabile. Despre cele cognoscibile şi cele incognoscibile

Cel care vrea să vorbească sau să audă despre Dumnezeu trebuie să ştie în chip clar că atât cele cu privire la doctrina despre Dumnezeu, cât și cele cu privire la doctrina întrupării, nu sunt toate inexprimabile şi nici toate exprimabile, nici toate incognoscibile și nici toate cognoscibile. Altceva este cognoscibilul și altceva exprimabilul, după cum altceva este vorbirea şi altceva cunoaşterea. Pentru aceasta nu pot fi exprimate cu claritate multe din acelea care se înţeleg în chip obscur despre Dumnezeu, ci suntem siliţi să exprimăm lucrurile, care sunt mai presus de noi, în felul nostru omenesc de a vorbi, după cum spunem că Dumnezeu doarme, că se mânie, că nu ne poartă de grijă, că are mâini, picioare şi cele asemenea.

Noi cunoaştem și mărturisim că Dumnezeu este fără de început, fără de sfârșit, veşnic, pururea dăinuitor, nezidit, neschimbat, neprefăcut, simplu, ne-compus, necorporal, nevăzut, impalpabil, necircumscris, infinit, incomprehensibil, indefinit, insesizabil, bun, drept, creatorul tuturor făpturilor, atotputernic, atotstăpînitor, atoatevăzător, atoatepurtător de grijă, stăpânitor și judecător.

Cunoaştem şi mărturisim că este un singur Dumnezeu, adică o singură fiinţă; că este cunoscut și este în trei ipostase, adică Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh; că Tatăl și Fiul şi Sfântul Duh sunt unul în toate, afară de ne-naştere, naştere și purcedere; că Fiul, Unul-Născut şi Cuvântul lui Dumnezeu și Dumnezeu, din pricina îndur ării milei Sale pentru mântuirea noastră, a fost zămislit, fără de sământă, prin bunăvoinţa Tatălui şi prin conlucrarea prea Sfântului Duh, şi s-a născut prin Sfântul Duh, fără stricăciune, din Sfânta Fecioară şi Născătoarea de Dumnezeu Maria și s-a făcut din ea om desăvârşit; că acelaşi este, în acelaşi timp, și Dumnezeu desăvârșit și om desăvârşit, din două firi, din Dumnezeire și omenire, și în două firi, care au facultatea de a înţelege, de a voi, de a lucra și de a acţiona liber, şi ca să spunem într-un cuvânt, fiind desăvârşite, potrivit definiţiei şi raţiunii fiecăreia din firi, adică a Dumnezeirii și a omenirii, dar într-o singură ipostasă compusă; că a flămînzit, a însetat, a obosit, a fost răstignit, a primit încercarea morţii şi a îngropării de trei zile, s-a înălţat la ceruri, de unde a și venit la noi, şi iarăşi va veni în vremea de apoi. Şi martoră a acestora este dumnezeiasca Scriptură şi toată ceata sfinţilor.

Ce este însă fiinţa lui Dumnezeu, sau cum este întru toate, sau cum Fiul, Unul-Născut și Dumnezeu, golindu-se pe El însuşi, s-a făcut om din sângiuri feciorelnice, fiind plăsmuit după o altă lege decât cea firească, sau cum a umblat pe ape, fără să-și ude picioarele, nu cunoaştem şi nici nu putem spune. Aşadar, nu este cu putinţă să spunem ceva despre Dumnezeu și, în general, să înţelegem altceva decât cele care, în chip dumnezeiesc, ni s-au vestit sau ni s-au spus și revelat prin cuvintele dumnezeieşti ale Vechiului și Noului Testament.[3]

1Co 2:12 Iar noi n’am luat duhul lumei, ci duhul cel din Dumnezeu; ca să ştim cele ce sunt de la Dumnezeu dăruite nouă. 13 Care şi grăim, nu întru cuvinte învăţate ale înţelepciunei omeneşti, ci întru cele învăţate ale Duhului Sfânt; cele duhovniceşti cu cele duhovniceşti asemănându-le. 14 Iar omul cel sufletesc nu primeşte cele ce sunt ale Duhului lui Dumnezeu; că nebunie sunt lui, şi nu le poate înţelege; căci duhovniceşte se judecă. 15 Iar cel duhovnicesc le judecă toate, iar el de nimeni nu se judecă. 16 Că cine a cunoscut gândul Domnului, ca să’l înveţe pre el? Iar noi avem mintea lui Hristos.

Conținut; apariție. Formula exclusivistă afirmă că unica mântuire posibilă este în Biserica Lui Hristos (Extra ecclesiam nulla salus – aceasta este formularea exclusivistă consacrată a Sf.Ciprian al Cartaginei). Ea a fost promovată cu mare intensitate de Părinții Apologeți, aflați în dispute foarte concrete cu evreii fideli exclusivismului Vechiului Testament și cu aparținătorii diferitelor culte politeiste (grecești, egiptene), așa cum era specific Imperiului Roman la vremea respectivă.[2]

Vedem aici o confundare gravă între noțiuni o asimilare între un așa zis exclusivism creștin și evreiesc.

Această confundare se continuă mai detaliat:

Exclusivismul subliniază în același timp importanța și unicitatea Întrupării. Creștinismul, împreună cu celelalte două religii avramite, iudaismul și islamul, consideră că între planul de ființare al sacrului și cel de ființare al mundanului, între Dumnezeu și Lume, există o prăpastie imposibil de depășit, motiv pentru care Întruparea este taina cea din veci[3].

Creștinismul autentic crede că lumea este făcută după semințele raționale ale Logosului, ale lui Hristos, și deci în firea ei (adică ontologic), Îl mărturisește și e pregătită spre a-L primi în ea, scop pentru care a și fost făcută. Nu este prăpastie ci punte rațională între nimicul din care a fost făcută către Dumnezeu și care lucrează în ea pregătindu-o de îndumnezeire după cum vrea și omul care este chipul lui Hristos.

Iudaismul n-a înțeles și islamul nu crede în Întrupare.

Dacă se admite că oamenii pot fi drepți înaintea lui Dumnezeu prin respectarea Legii, indiferent care sau cât de aspră ar fi ea, înseamnă că Întruparea nu mai este necesară pentru aceeași, ceea ce o relativizează, ceea ce nu este admisibil[4].

Acesta este exclusivismul iudaic, islamic și ortodoxist (!atenție! nu Ortodox), numai că între cele trei legi există diferențe…

Din motivele arătate, creștinismul nu se consideră o religie între alte religii, ci ca fiind absolut necesar pentru depășirea distanței ontologice dintre om și Dumnezeu, prin Hristos. Aspectul acesta este foarte important, chiar astăzi, în era globalizării, asemănătoare cu situația Imperiului Roman, în care se promovează sincretismul religios. Putem interacționa cu celelalte religii, însă fără a abandona o clipă creștinismul și convingerea că mântuirea oamenilor este posibilă doar prin Hristos[5].

Cu aceasta suntem și noi de acord, doar că nu numai creștinismul se consideră ci chiar așa este realitatea: creștinismul nu este religie ci asemănarea cu Dumnezeu sau mai bine spus Hristos Dumnezeul Întrupat care a luat în Sine persoanele tuturor celor ce vor.

Spre deosebire de exclusivism, Ortodoxia crede că această punte între Ea (Sfânta Biserică Ortodoxă luptătoare este Trup al lui Hristos în lume) și lume este aceeași punte care mai înainte făcea legătura mai de departe cu Dumnezeu. Dumnezeu trimite prin Ortodoxie harul său chemător extern sau din afară (din afară nu ca loc căci Dumnezeu și Ortodoxia se află peste tot ci ca stare de delicatețe nesilnică), la toată lumea, indiferent de religie, timp și loc, tainic și rațional, dar nu silește. Care este acel loc unde nu se află Ortodoxia știind bine că Ortodoxia este Hristos? Nu că Trupul lui Hristos este omniprezent dar Dumnezeu Cuvântul este și este unit prin Persoana Sa cu Trupul Său și de aceea din Trup (adică din Ortodoxie) izvorăsc razele harului de pe Tronul Sfintei Treimi. Iar Trupul Său fiind duhovnicesc, prin Sfântul Duh, Hristos și ca Om este atent la toți și neîncetat sau oriunde s-ar afla și gata de a îmbrățișa pe cine Îl primește.

Să nu ne mire că am spus că Ortodoxia este Trupul lui Hristos dar Sfinţii Părinţi ne arată că adevărata slăvire (Ορθο- dreapta δοξία- slăvire) a lui Dumnezeu nu s-a putut face decât de Hristos, adică de Fiului lui Dumnezeu întrupat:

1Co 12:13 Pentru că într-un Duh ne-am botezat noi toţi, ca să fim un singur trup, fie iudei, fie elini, fie robi, fie liberi, şi toţi la un Duh ne-am adăpat.   14 Căci şi trupul nu este un mădular, ci multe.  27 Iar voi sunteţi trupul lui Hristos şi mădulare (fiecare) în parte.   28 Şi pe unii i-a pus Dumnezeu, în Biserică: întâi apostoli, al doilea prooroci, al treilea învăţători; apoi pe cei ce au darul de a face minuni; apoi darurile vindecărilor, ajutorările, cârmuirile, felurile limbilor.

Vedeți că Sfânta Biserică Ortodoxă este Trupul lui Hristos, deci Ortodoxia?

Dacă cineva însă caută din toată inima lui Adevărul, adică pe Dumnezeu, are Hristos putere, înțelepciune și iubire ca să-l facă să înțeleagă și să ajungă la Ortodoxie, oricât de mult s-ar lenevi misonarii Ortodocși și indiferent de cât de imposibile pentru mântuire sunt, din punct de vedere al rațiunii omenești căzute, condițiile obiective în care bietul om se află. Atunci harul îl cheamă cu mai multă intensitate pe el, persoanal, prin înțelesurile lui unice și-l duce la Sfântul Botez Ortodox cu apă sau cu sânge (prin mucenicie). Același har care mai înainte îi era extern, în afară, doar chemător, de data asta primit de libertatea omului îi devine centru dinlăuntrul inimii, har intern sau mântuitor. Adică i se dă omului marele dar: Nunta cu Hristos.

⨁⨁⨁

Limitele exclusivismului. Prin raportare la situația religioasă actuală, constatăm că nici o treime din populația globului nu e creștină. Analizată în profunzime, această simplă informație permite două constatări:

a.) Prima se referă la locul și timpul nașterii noastre, a fiecărui om în parte. Gândirea religioasă pornește de la ideea că nu suntem doar rezultatul întâmplător al întâlnirii unui spermatozoid cu un ovul ci, în primul rând, al hotărârii lui Dumnezeu de a ne crea și de a ne așeza într-o anumită familie și într-un anumit moment. În consecință, majoritatea oamenilor trăiesc în spații teo-cosmice religioase creștine sau necreștine nu din proprie voință, ci pentru că așa a hotărât Dumnezeu[6].

Pentru binele lor (cel mai potrivit mod al lor de a ajunge la Ortodoxie) și tocmai în scopul de a ajunge la Ortodoxie prin luptă și a lua o cunună în plus pentru străbaterea distanțelor.

Născuți în alte religii, cei mai mulți nu au auzit niciodată mesajul creștin. Dacă mântuirea este posibilă doar în spațiul teo-cosmic creștin, înseamnă că toți ceilalți, care nu beneficiază de ea, vor suferi o damnare veșnică pentru o opțiune pe care nu au făcut-o niciodată. Responsabil pentru apartenența lor la un spațiu necreștin îi aparține lui Dumnezeu, în consecință el ar trebui socotit vinovat pentru damnarea lor. Altfel spus, Dumnezeu ar fi nedrept, însă o astfel de concluzie este inacceptabilă pentru un om religios[7].

Omul este vinovat fiindcă nu L-a căutat. Inima omului este făcută din zămislire să nu aibă liniște dacă nu-L găsește pe Dumnezeu și are conștiința care îi spune când a găsit pe Adevăratul Dumnezeu[8]:

Ioan 7:15 Şi iudeii se mirau zicând: Cum ştie Acesta carte fără să fi învăţat?  16 Deci le-a răspuns Iisus şi a zis: Învăţătura Mea nu este a Mea, ci a Celui ce M-a trimis.  17 De vrea cineva să facă voia Lui, va cunoaşte despre învăţătura aceasta dacă este de la Dumnezeu sau dacă Eu vorbesc de la Mine Însumi.  18 Cel care vorbeşte de la sine îşi caută slava sa; iar cel care caută slava celui ce l-a trimis pe el, acela este adevărat şi nedreptate nu este în el.

Dacă viclenește în egoismul său și-și face alt dumnezeu din minciună, omul însuși este vinovat iar nu Dumnezeu.

Ioan 5:41 Slavă de la oameni nu primesc; 42 Dar v-am cunoscut că n-aveţi în voi dragostea lui Dumnezeu. 43 Eu am venit în numele Tatălui Meu şi voi nu Mă primiţi; dacă va veni altul în numele său, pe acela îl veţi primi. 44 Cum puteţi voi să credeţi, când primiţi slavă unii de la alţii şi slava care vine de la unicul Dumnezeu nu o căutaţi?

⨁⨁⨁

b.) La fel de multe dificultăți prezintă o eventuală replică a exclusivismu-lui, potrivit căreia cei născuți într-o altă religie pot accepta fără nici o dificulta-te mesajul creștin, în momentul în care le este propovăduit. Ea nu ține seama de faptul că la fel de importantă ca nașterea este și socializarea fiecăruia dintre noi. Ea fixează niște elemente de identitate care rămân pentru totdeauna și blochează sistematic tot ce o pune pe aceasta sub semnul întrebării. Blochează în mare măsură și sensul mesajului creștin, care își pierde astfel aproape toată forța de penetrație. În acest caz mai putem afirma că cei aflați în această situa-ție nu se mântuiesc?[9]

Socializarea fiind ceva pământesc îngreunează dar nu face imposibilă primirea lui Hristos. Nimeni și nimic nu poate sili pe om să facă o faptă rea sau să ia o învățătură greșită. De aceea diavolul se străduiește să convingă mai întâi că acestea sunt bune. Dacă Dumnezeu Atotputernicul nu poate să treacă peste libertatea omului (fiindcă nu vrea) cum ar putea trece diavolul sau orice spațiu teocosmic, societate sau religie? Cum să-i lase Dumnezeu 1Ti 2:4 Care voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină? Sunt acestea mai puternice decât Dumnezeu? Aceasta este o blasfemie. Dimpotrivă Dumnezeu rânduiește pentru acele suflete să ajungă în locuri (crezute de oameni a fi fără Ortodoxie) tocmai ca dacă nu caută Ortodoxia să se osândească mai puțin (cei ce se nasc în Ortodoxie și nu o caută sunt pedepsiți mai mult[10]) dar tot veșnic din cauza lenei personale, că dacă L-ar fi căutat și ei L-ar fi găsit și ei, iar dacă o caută să o găsească și să aibă plată mai mare pentru mulțimea pașilor până la Ea.

Concluzia ar fi din nou că Dumnezeu este cel vinovat pentru lipsa lor de ade-rență la mesajul evanghelic, care duce automat la damnare, potrivit tezei exclu-siviste. Impresia este că Dumnezeu îi pune în imposibilitate de a accepta comu-niunea cu Domnul Iisus Hristos și că tot el îi condamnă pentru aceasta, ceea ce nu permite decât o singură concluzie: Dumnezeu este nedrept. Însă o astfel de afirmație este total inacceptabilă, de-a dreptul blasfemică.[11]

Da aceasta este o afirmație blasfemică dar blasfemia nu provine din faptul că nu se mântuiesc decât Ortodocșii ci de la afirmația de mai sus că Dumnezeu îi pune în imposibilitate de a accepta comuniunea cu Hristos. Că ar exista adică vreo condiție care să-l facă pe omul care vrea cu adevărat să se mântuiască să nu-L poată primi pe Hristos. Blasfemia cea mare este anularea libertății omului și a pune în cârca lui Dumnezeu neputința de a lucra în vreo condiție. Mai este ascunsă printre rânduri și acuzația că El a îngăduit astfel de condiții în care oamenii să nu se poată mântui, să nu poată ajunge la Ortodoxie zicînd cam așa: „de ce a greșit Dumnezeu și a lăsat să trăiască pe cei ce nu-L vor și-L hulesc împietrit”[12]. Nelămurirea de mai sus este datorată convingerii că mântuirea se face printr-un proces pământesc, psihologic sau sociologic în care libertatea ori nu există ori este neputincioasă. Este ispita veacului de acum de a se rupe de realitate văzând lumea ca o mașinărie psihică și în evoluție autonomă iar pe Dumnezeu undeva trântit într-o transcendență neputincioasă și rece. Cu alte cuvinte această mentalitate juridică îl face pe Dumnezeu după chipul omului și spre o hulitoare asemănare cu el.

Pentru a înțelege corect acest punct de vedere ne putem întreba ce se întâmpla cu Saul din Tars, dacă nu era convertit prin intervenția directă a Domnului Hristos? Fără îndoială că, deși era evreu practicant, îi erau familiare principalele elemente ale mesajului lui Hristos, altfel nu l-am putea compara decât cu teroriștii de astăzi, pe care nu-i interesează decât propriul adevăr. În consecință, putem presupune că era în cunoștință de cauză, dar că nu era convins, sistemul său de protecție identitară îl împiedecase să opteze în favoarea mesajului evanghelic. Modelul exclusivist i-ar bloca orice cale la mântuire, ceea ce este extrem de problematic.[13]

Tocmai acest exemplu este foarte ziditor. Fiindcă Saul nu numai că era crescut într-un mediu ostil lui Hristos dar și fanatizat împotriva Lui. Spune Sfântul Ioan Gură de Aur că păzea hainele ucigașilor Sfântului Apostol și Întâi mucenic Ștefan[14], deși era rudă cu el și ucenic al aceluiași învățător Gamaliil, tocmai fiindcă avea râvnă să-l ucidă nu cu două mâini ci cu toate mâinile celor ce-l ucideau. Deci nu era într-un mediu indiferent ci în cel mai urâtor mediu față de Hristos, adică tocmai acel mediu care L-a răstignit. Dar fiindcă Sfântul Apostol Pavel chiar așa făcând avea ca și cauză nu o viclenie ci o râvnă pentru adevărul lui Dumnezeu Însuși Adevărul Hristos i s-a descoperit pe înțelesul lui și l-a prefăcut în cel mai râvnitor Apostol. Negreșit dacă nu era viclenie în An a și Caiafa și pe ei i-ar fi întors la creștinism, și la fel ar face cu toți oamenii, dacă și ei ar vrea, că la Dumnezeu nu sunt discriminări. Chiar modul de convertire al Sfântului Apostol Pavel, tocmai când plecase să ucidă pe creștini, arată mijloacele de mântuire nu sunt psiho-sociale căzute ci minunate, radicale din afara acestei lumi. Ortodoxia nu este o filozoofie[15] convigătoare ci o nebunie pentru această lume. Nu i-a dat Dumnezeu broșuri „Turnul de veghe” ca să-l convingă ci i-a zdruncinat și dărâmat turnul său de veghe lumească, construit după falsa ideologie (spațiul teocosmic) iudee și i S-a dat punându-i-se față în față. Luptă Corp la corp, Persoană cu persoană, începutul Nunții celei veșnice.

Iar apoi l-a dus să se învețe prin mijloacele apostolice omenești-dumnezeiești recunoscute și totuși necunoscute de lume (fiindcă lumea le reduce pe acestea tot la psihologie și sociologie uitând că de fapt și ele sunt minuni ale lui Hristos prin Sfinţii Apostoli cu împreună lucrearea Sfântului Duh):

Fap 9:1 Chemarea lui Saul. Iar Saul, suflând încă ameninţare şi ucidere împotriva ucenicilor Domnului, a mers la arhiereu, 2 Şi a cerut de la el scrisori către sinagogile din Damasc ca, dacă va afla acolo pe vreunii, atât bărbaţi, cât şi femei, că merg pe calea aceasta, să-i aducă legaţi la Ierusalim. 3 Dar pe când călătorea el şi se apropia de Damasc, o lumină din cer, ca de fulger, l-a învăluit deodată. 4 Şi, căzând la pământ, a auzit un glas, zicându-i: Saule, Saule, de ce Mă prigoneşti? 5 Iar el a zis: Cine eşti, Doamne? Şi Domnul a zis: Eu sunt Iisus, pe Care tu Îl prigoneşti. Greu îţi este să izbeşti cu piciorul în ţepuşă. 6 Şi el, tremurând şi înspăimântat fiind, a zis: Doamne, ce voieşti să fac? Iar Domnul i-a zis: Ridică-te, intră în cetate şi ţi se va spune ce trebuie să faci.

Sfântul Apostol Pavel, fiind insuflat de Sfântul Duh, având mintea lui Hristos și din propria experiență ne-a arătat că nu putem primi credința prin mijloace omenești ci doar prin minunea împreună lucrării înțelegătoare dintre omul care vrea din toată inima să-L primească și Dumnezeu-omul care vrea din toată inima Să i se dăruiască. Credința este nebunie pentru înțelepciunea omenească și înțelepciunea este nebunie pentru adevărata înțelepciune care este credința (care nu se poate trăi prin simpla cunoștiință de jos, fiindcă aceasta îngâmfă, ci doar prin iubirea de sus[16]):

1Co_1:18 Căci cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu.

1Co_1:23 Însă noi propovăduim pe Hristos cel răstignit: pentru iudei, sminteală; pentru neamuri, nebunie.

1Co_1:25 Pentru că fapta lui Dumnezeu, socotită de către oameni nebunie, este mai înţeleaptă decât înţelepciunea lor şi ceea ce se pare ca slăbiciune a lui Dumnezeu, mai puternică decât tăria oamenilor.

1Co_2:14 Omul firesc nu primeşte cele ale Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt nebunie şi nu poate să le înţeleagă, fiindcă ele se judecă duhovniceşte.

1Co_3:19 Căci înţelepciunea lumii acesteia este nebunie înaintea lui Dumnezeu, pentru că scris este: „El prinde pe cei înţelepţi în viclenia lor”.

Sufixul –ism reprezintă o ideologie iar –ist reprezintă aparținătorul acelei ideologii.

Ideologia este o idolatrie a unor idei.

În ea idolii nu sunt chipuri cioplite senzuale ci ideile înțeles care stau la baza creației acelor chipuri cioplite, izvorâte tot dintr-o credință greșită, adică o ideologie păgână. Adică sunt idoli nu senzuali ci inteligibili.

Pentru a ajunge la cunoașterea lui Dumnezeu în lumina Sa necreată avem nevoie de a dărâma 4 idoli(după Sfântul Siluan Athonitul): idolii patimilor prin simțuri, idolii imaginației, idolii falsei voințe a lui Dumnezeu, idolii teologiei speculative (când avem speculații despre Dumnezeu și credem că acelea sunt chiar Dumnezeu). Se ajunge la „întunericul despuierii” de orice prejudecăți și mai avem atunci un ultim și mare pericol a confunda lumina creată a preafrumoasei minți, chipul lui Dumnezeu cu lumina necreată. Dacă o confundăm cădem în cea mai de nevindecat adorare a căpeteniei tuturor idolilor: idolul plăcerii de sine.

Sfinţii Părinţi au reușit să-i biruie și în lumina necreată au aflat adevărul. De aceea Ortodoxia nu este o ideologie ci o apocalipsă sau revelație a realității totale cu privire la Dumnezeu și făptură, adică descoperirea Adevărului – Hristos.

Ortodoxia este firea adevărată a lucrurilor.

ortodoxismul însă este tot o ideologie care vrea să spună că dacă împlinim toate ale Ortodoxiei ne mântuim magic, neînțelegător, automat, fără lucrarea cea vie și puternică a schimbării minții în smerita iubire rațională, aplicată cu luciditate la condițiile autentice ale fiecăruia.

Din acest motiv noi nu primim în Ortodoxie nici un model făcut de oameni cu rațiunea lor căzută (trupească cum o numesc Sfinţii Părinţi) că ar deveni kakodoxie sau ideologie, și nici o mântuire printr-un model Ortodox dar fără libertate, tehnologică, fiindcă ar deveni ortodoxism, sau idolul plăcerii de sine a Ortodoxiei. Ortodoxia este Ortodoxie pentru că Mintea Ei este Hristos și dorul inimii Ei este să-i ducă pe toți la Hristos. De aceea singura neidolatră și mântuitoare este Ea, fiindcă singur Ea nu are în centru său persoane căzute sau ideile lor ci se pune chiar și pe Sine ascunsă, jertfită și iubitoare rațional-descoperit în brațele răstignite ale lui Hristos.

Psa 113:12 Idolii neamurilor sunt argint şi aur, lucruri de mâini omeneşti: 13 Gură au şi nu vor grăi; ochi au şi nu vor vedea; 14 Urechi au şi nu vor auzi; nări au şi nu vor mirosi; 15 Mâini au şi nu vor pipăi; picioare au şi nu vor umbla, nu vor glăsui cu gâtlejul lor. 16 Asemenea lor să fie cei ce-i fac pe ei şi toţi cei ce se încred în ei.

Noi Ortodocșii ne străduim să aflăm cele pe care Dumnezeu ni le-a descoperit referitor la un subiect sau la altul prin Sfinţii Părinţi, adică aceia care sunt numiți așa de Sfânta Biserică Ortodoxă prin Gura Sa fără de greșeală Sfintele Sinoade Ecumenice:

Psa 16:4 Ca să nu grăiască gura mea lucruri omeneşti, pentru cuvintele buzelor Tale eu am păzit căi aspre.

Modelele prezentate mai jos nu aparțin nici măcar ortodoxismului în sensul că nu este prezentată nici măcar dogma corectă privind mântuirea. În cazul acesta ce pretenții putem avea ca ele să intre în realitatea înfricoșător de liberă și subtilă a pocăinței? Mântuirea nu poate avea rețete, modele automat-magic mântuitoare, însă are legile ei tainice, apofatice, negrăite, adică înțelesuri pentru mireasa minte ca să știe unde și cum îl poate găsi pe Mirele ei, fără de care nu poate nunti feciorelnic ci cade în adulter cu antihrist:

2Ti 2:5 Iar când se luptă cineva, la jocuri, nu ia cununa, dacă nu s-a luptat după regulile jocului.

Dar Nunta de Taină, la care nu se poate ajunge fără de lege, fără de joc, în sine este mai presus de regulile lui, fiind iubirea nesfârșită și neînțeleasă, mai presus de înțelegere, dintre două libertați. Dacă și El vrea (și vrea!) nuntim. Dacă ea vrea, nuntește:

Cân 1:2 Sărută-mă cu sărutările gurii tale, că sărutările tale sunt mai bune ca vinul. 3 Miresmele tale sunt balsam mirositor, mir vărsat este numele tău; de aceea fecioarele te iubesc.

Față de a face voia Domnului, deci a Nunti, se poate păcătui în două feluri:

1. A face voia proprie neținând cont de Ea.
2. A ne nimici voia proprie, vrând să facă în noi Dumnezeu Voia Sa, neținând cont de noi. Adică și de vrem și de nu vrem să ne mântuiască în ciuda noastră, magic, automat.

Dar voia noastră ne e dăruită nouă din Voia Lui nu pentru a o disprețui, ignora sau anula ci pentru a o întări prin nuntă, prin împreună voirea cu El înțelegătoare a iubirii în rațiunile feciorelnice ale Logosului (iar nu în rațiunile tâlharului desfrânat antihrist).

Tăierea voii prin ascultare ca să fie duhovnicească iar nu dobitocească este o întărire a voii ascultătorului în Hristos și nu o nimicire a ei. Ea este o tăiere împrejur a inimii prin înțelesurile smereniei iar nu o tăietură trupească pentru morți[1] cum au înțeles ascultarea necondiționată iezuiții[2].

Vom încerca mai jos, pe rând, să explicăm unde sunt erorile în aceste modele, mai precis nelămuririle, întunecările și devierile raționale izvorâte din prejudecăți (false închipuiri speculative) despre mântuire.

A TREIA CONVORBIRE A SFINȚILOR CUVIOȘI IOAN CASIAN ȘI GHERMAN AL DOBROGEI CU AVVA CHEREMON

Despre ocrotirea dumnezeiască

După ce am adormit puţin, ne-am dus la slujba de dimineaţă, iar la întoarcere, pe cînd aşteptam pe bătrîn, părintele Ghermanus era foar­te neliniştit că în discuţia anterioară, care ne insuflase o dorinţă foarte

34 — Sfîntul Ioan Casian

 530

 puternică de a trăi şi noi laturile necunoscute ale neprihanei, fericitul bătrîn, printr-o singură afirmaţie, redusese La nimic meritul contribu­ţiei umane, afirmînd că omul, chiar dacă se străduieşte din toate pu­terile către o bună roadă, totuşi nu poate fi stăpînul binelui, dacă nu 1-a primit pe acesta din dăruirea harului divin şi nu ca rezultat al stră­daniilor sale. Cînd fericitul Cheremon a venit în chilie, ne-a găsit fră-mîntînd cu mare interes această problemă. Fiindcă a simţit că noi încă discutăm pe şoptite ceva, a făcut mai repede decît de obicei slujba de rostire a psalmilor şi a rugăciunilor şi ne-a întrebat ce ne tulbură.

Atunci Ghermanus a zis : Este atît de sublimă cea mai de seamă virtute despre care aţi vorbit în discuţia din timpul nopţii, că ni se pare peste putinţă să credem, dacă pot spune aşa, în înfăptuirea ei şi ni se­pare (iertaţi-mi cuvîntul) fără noimă, dacă plata muncii, adică desăvîr-şirea neprihanei, care cere atîta sudoare şi osteneală, nu se atribuie în mod special ostenitorului pentru ea. Ar fi absurd dacă, de exemplu, am văzut pe un -agricultor dăruit cu sîrg neîntrerupt muncilor cerute de ţa­rina sa, să nu-i atribuim şi roadele ţarinei sale ³.

3. XIII, II, p. 295. Cu acest capitol Sfîntul Casian începe expunerea doctrinei ortodoxe despre mîntuire prin har, credinţă şi fapte bune pentru discipolii săi, împo­triva doctrinei augustiniene care, oarecum, face abstracţie de credinţă şi mai ales de faptele credinciosului, în cadrul predestinaţianismului. Sfîntul Casian a mai expus-o în cartea a XII-a despre «Rînduielile chinovitice» şi în a XIII-a Convorbire duhovni­cească. Noi am amintit această învăţătură atît în Prefaţa generală şi în cea specială a voi. III, cît şi în Introducerea la cest volum — în afară de studiul amintit, publicat sub titlul «învăţătura Sfîntului Ioan Casian despre raportul dintre har şi libertate», în «Telegraful Român» (Sibiu, 1955, pp. 306—316). In acest din urmă studiu am amin­tit recenzia Patriarhului dr. Iustin Moisescu, profesor la Varşovia şi apoi la Suceava şi Bucureşti, făcută în 1937 studiului vestitului său profesor D. Balanos şi intitulat «Este eretică învăţătura lui Ioan Casian despre gratie ?» In această notă plecăm de la concluziile Convorbirii a XIII-a a Sfîntului Ioan Casian, pe care le confirmă şi le dezvoltă recenzia studiului profesorului D. Balanos, opera de altă dată a Patriarhului dr. Iustin Moisescu : «…Lucrarea darului dumnezeiesc constă în primul rînd în aceea că fiecare este înflăcărat de dorinţa a tot ceea ce este bine, dar că depinde de libertatea noastră de alegere să înclinăm într-o parte sau în cealaltă. (Din text se poate adăuga că partea negativă o constituie slăbiciunea păcătoasă). în al doilea rînd este harul dumnezeiesc, cel prin care pot fi traduse în faipte virtuţile dar aşa încît să nu se ni­micească puterea liberei voinţe. Iar în al treilea rînd depinde de darurile lui Dumnezeu să se stăruie în virtuţile dobîndite, dar aşa încît libertatea să nu se simtă. înrobită. Astfel trebuie să credem că Dumnezeu săvîrşeşte toate în toţi, îndrumîndu-ne, ocro-tindu-ne şi apărîndu-ne fără însă să înlăture libertatea voinţei, pe care El însuşi ne-a dăruit-o» (XVIII, 4-5). Augustinienii, ca Prosper al Aquitaniei, în «Contra CollatoTem» şi «Responsiones ad capitula objectionum Vicentinianorum» (P. L. 51, 177—186) au obiec­tat fals că, după cădere n-a mai rămas nimic bun în om şi mai ales nu mai poate avea o iniţiativă bună şi de aceea el nu mai este în stare de nimic bun fiindcă libera voinţă şi înclinarea şi spre bine au dispărut. La care Sfîntul Casian a răspuns că omu­lui i-a rămas la cădere «semina virtutum» (seminţele virtuţilor) şi libera voinţă, care colaborează în mod liber cu harul dumnezeiesc. Predestinaţia este denumită de el drept «ingens sacrilegium» (mare pîngărire). Nici conciliul particular de la Orange (din 529),

531

Cheremon. Prin însuşi acest exemplu pe care l-aţi dat se dovedeş­te că osteneala omului nu îndeplineşte nimic fără ajutorul lui Dumnezeu. într-adevăr, nici agricultorul, care şi-a cheltuit toate ostenelile în cul­tivarea pămîntului, nu va putea pune bunul mers al semănăturilor şi bel­şugul roadelor numai pe seama hărniciei sale, despre care ştie că adesea poa’te fi zadarnică, dacă nu este ajutată de ploi prielnice şi de senină­tatea liniştită a cerului. Am văzut nu rareori cum roadele crescute şi coapte au fost răpite oarecum din mîinile celui care se trudise pentru ele şi că n-a ajutat la nimic sudoarea şi strădania neîntreruptă 3 mun­citorilor, fiindcă n-au avut asupra lor ocrotirea Domnului. 2. Aşadar, după cum agricultorilor leneşi, care nu-şi ară ogorul la timp, milosti­virea divină dă acest belşug de roade, la fel nu le va fi de folos munca de zi şi noapte celor harnici, dacă n-a fost ajutată de mila Domnului. în aceasta, trufia omenească să nu se socotească totuşi pe aceeaşi treap­tă cu harul divin şi să nu încerce prin aceasta să preitindă partea sa din darurile lui Dumnezeu. Să nu .creadă omul că munca sa este pricina dărniciei di^rine şi să nu se laude că belşugul roadelor este un rezul­tat al hărniciei sale. 3. Să cîntărească şi să cerceteze fără părtinire şi va afla că nici măcar munca depusă în dorinţa lui de îmbogăţire n-ar fi fost un rod al puterilor sale, dacă nu l-ar fi întărit ocrotirea Domnu­lui în îndeplinirea tuturor lucrărilor agricole şi ar fi foslt fără urmare voinţa şi puterea lui, dacă bunăvoinţa dumnezeiască nu i-ar fi fost ală­turi în ducerea la bun sfîrşit a lucrărilor, care uneori sînt zădărnicite de secetă, sau de mulţimea prea mare a ploilor. 4. De vreme ce şi puterea ploilor şi sănătatea corpului şi îndeplinirea tuturor lucrărilor şi rodni­cia lor au fost date de Domnul, trebuie să se roage să nu i se întîmple cum este scris : «Cerul să nu se facă de aramă şi pâmintul de fier ; să nu mănînce viermele ceea ce a rămas lăcustei şi omida ceea ce a rămas viermelui şi rugina ceea ce a rămas omizii». Dar nu numai în aceasta

(v. Mansi t. VIII, 712 B — 718 C), nici confirmarea lui din sec. al XVII-lea (vezi A. E. Amann, în D.T.C. t. XIV, 1941 col. 1796) n-a putut convinge lumea catolică de semi-pelagianismul Sfîntului Casian din două motive: întîi pentru că argumentele predesti-natianiste sînt greşite şi pentru Romano-catolicism, ele fiind valabile numai pentru Calvinism în special şi pentru Biserica Reformată în general ; al doilea, pentru că în­văţătura Sfîntului Ioan Casian este aceea a Bisericii Răsăritene şi acest adevăr poate fi demonstrat prin citaţii din. scriitorii şi Părinţii Origen, Macane Egipteanul, Chirii al Ierusalimului, Vasile cel Mare, Grigore de Nyssa şi Ioan Hrisostomul, Isidor Pelusio-tul, Ioan Damaschinul, apoi din scriitori bisericeşti de mai tîrziu ca Teofilact, Partenie al Constantinopolului, Dositei al Ierusalimului… Amintim în plus faptul că adversari ca Prosper al Aquitaniei, ei înşişi s-au văzut siliţi să respecte pe marele îndrumător al creştinătăţii din punct de vedere duhovnicesc j în acelaşi timp au fost taxaţi ca necinstiţi de teologi cu autoritate din vremea noastră ca O. Chadwick, în op. cit., p. 135, unde scrie :  «El (Prosper) atribuie lui Casian, ceea ce Casian n-a învăţat».

 532 osteneala şi priceperea agricultorului au nevoie de ajutorul dumneze-irii. Chiar şi atunci cînd ogorul i-a dat din belşug roadele sale, dacă intervin întîmplări nedorite, nădejdile i se vor spulbera şi se va vedea înşelat în speranţele sale chiar după ce a adunat recolta, care poate să se strice fie pe arie, fie în hambare. 5. Din aceasta se înţelege limpede că începutul atît al gîndurilor, cît şi al faptelor bune este de la Dum­nezeu, Care ne insuflă cu voinţa, Sa sfîntă şi ne dă puterea şi prilejul de a îndeplini tot ce dorim în chip drept : «Toată darea cea bună şi tot darul desâvîrşit de Sus este, coborîndu-se de la Părintele luminilor», care începe cele bune, le urmăreşte şi le desăvîrşeşte în noi, precum spune Apostolul: «Iar Cel care dă sâmmţa semănătorului şi pîine spre mîncare vă va da şi va înmulţi sămînţa voastră şi va tace să crească roadele dreptăţii voastre». 6. Datoria noastră este să urmăm cu umilin­ţă harul lui Dumnezeu, care ne ocroteşte zilnic, sau să ne împotrivim «cu cerbicea tare şi cu urechile netăiate împrejur», precum este scris, meritînd a auzi cuvintele lui Ieremia : «Oare cel care cade nu se va ri­dica ? sau cei ce s-a îndepărtat nu se va întoarce ? De ce dar acest popor din Ierusalim s-a îndepărtat de Mine cu atîta încăpăţînare ? Ei şi-au în­tărit cerbicele lor şi n-au voit să se întoarcă».

Ghermanus. Acestui înţeles, a cărui evlavie nu poate fi pusă la în­doială de noi, se pare că-i stă în cale faptul că tinde la nimicirea liber­tăţii noastre de alegere. Căci pe mulţi dintre păgîni, care nu merită ha­rul ajutorului divin,, îi vedem strălucind nu numai prin virtuţile cum­pătării şi ale răbdării, dar, ceea ce este şi mai de mirare, chiar prin ne-prihană. Cum este de crezut că acestea le-au fost atribuite ca dar de către Dumnezeu, după ce le-a fost luată în robie libertatea voinţei, cînd ştim, pe baza celor citite şi auzite, că următorii înţelepciunii acestei lumi, necunoscînd nu numai harul lui Dumnezeu, dar chiar pe Dum­nezeul cel adevărat, pe cît se spune, au căpătat cea mai înaltă curăţie a castităţii prin puterea propriei lor osteneli ?

Cheremon. îmi place că voi, înflăcăraţi de cea mai mare dragoste de a cunoaşte adevărul, afirmaţi chiar unele idei greşite, dar prin a că­ror combatere apare mai bine dovedită şi, ca să zic aşa, mai bine cer­cetată puterea credinţei creştine. Ce înţelept s-ar folosi de propoziţii a;tît de contrare, încît să creadă că puritatea cerească a castităţii, des­pre care ieri afirmaţi că nici prin harul lui Dumnezeu nu se poate do-

 533

 bîndi, a fost însuşit chiar de păgîni, prin propria lor putere? 2. Dar fiindcă, fără îndoială, din dragoste pentru a cerceta adevărul faceţi ase­menea afirmaţii, ascultaţi ce avem de spus despre ele. Mai întîi nu este de crezut că filosofii au dobîndit această neprihană pe care o cerem noi şi adăugăm la acestea că nu numai desfrînarea, dar nici măcar necură-ţia nu este pomenită printre noi. Ei au avut o mică parte de nepirihană şi anume înfrînarea trupească, prin care-şi interziceau numai împreu­narea. Dar această curăţie lăuntrică şi neîntreruptă a minţii şi a tru­pului n-au putut s-o dobîndească nu spun cu fapta, dar nici cu gîndul. 3. Acel Socrate, cel mai faimos dintre ei, după cum spun ei înşişi, n-a roşit să mărturisească despre sine aceasta. Un fizionomist uitîndu-se la el, a zis : «Iată ochi de stricător al copiilor». Discipolii lui s-au repe­zit la fizionimislt, voind sa răzbune ocara adusă dascălului lor, dar se zice că acesta i-a oprit spunîndu-le; «Lăsaţi-1 prieteni, căci aşa sînt, dar mă stăpînesc». Se dovedeşte foarte clar, aşadar, nu numai prin a-firmaţia noastră, ci şi prin mărturisirea lor, existenţa neruşinării adică josnicia patimei, înăbuşită de ei de nevoie, cu forţa, dar fără să fie în­lăturată din inima lor dorinţa şi plăcerea acestei patimi. 4. Cu ce groa­ză trebuie amintite acele cuvinte ale lui Diogene ? Pe acestea filosofi­lor acestei lumi nu le-a fost ruşine să le repete ca pe ceva demn de amintire, dar care nu pot fi nici rostite nici auzite de noi fără jenă. Căci precum se spune, cuiva care trebuia pedepsit pentru adulter, i-a grăit aşa : «Nu va plăti cu viaţa ceea ce se dă gratis». Se vede bine deci că ei n-au cunoscut virtutea castităţii adevărate, care este dorită de noi. De aceea este destul de sigur că circumciziunea noastră, care este în duh, nu se poate dobîndi decît cu darul lui Dumnezeu şi că ea există numai în aceia care au slujit lui Dumnezeu cu tot devotamentul lor.

Deşi multora, ba chiair tuturora li se poate dovedi întotdeauna că oamenii au nevoie de ajutorul lui Dumnezeu şi că şubrezenia omenească numai prin sine, adică fără ajutorul lui Dumnezeu, nu poate face nimic care duce la virtute, totuşi, în nici o împrejurare nu se vede mai mult aceasta decît în doibîndirea şi păstrarea castităţii. Dar să amînăm puţin discuţia despre greutatea de a păstra întreagă castitatea, şi să vorbim pe scurt deocamdată despre mijloacele acestei păstrări. 2. Cine ar pu­tea, întreb, să suporte fără nici o laudă a oamenilor, sprijinilt numai de puterile sale, asprimea singurătăţii şi hrana zilnică cu pîine uscată, mulţumindu-se doar cu atîta ? Cine, fără mîngîierea Domnului, ar pu­tea să rabde  neîntrerupta sete de apă,  să răpească ochilor omeneşti

 534

 acel dulce şi desfătător somn de dimineaţă şi să îngrădească prin regu­lă permanentă, mărginind la patru ore, Itoată odihna sa de noapte ? Ci­ne, fără harul lui Dumnezeu, ar fi în stare să se achite de obligaţia ci­titului neîncetat, a muncii neîntrerupte, neavînd nici un interes pentru foloasele prezente ? 3. Acestea toate nu pot fi nici dorite de noi mereu fără insuflarea dumnezeiască, şi nici înfăptuite fără ajutorul ei. Dar să le arătăm pe acestea mai desluşit, dovedindu-le nu numai prin învăţă­tura şi experienţa noastră, ci prin exemple şi argumente temeinice. In multele lucrări, pe care dorim să le îndeplinim cu folos, cînd nu lipsesc voinţa desăvîrşită şi dorinţa plină de ardoare, orice şubrezenie care in­tervine ne zădărniceşte planurile şi n-ajungem la ceea ce ne-am pro­pus, dacă nu ne-a fost data de mila Domnului puterea înfăptuirii. Astfel încît, deşi este mare mulţimea celor care doresc să se dedice cu devo­tament virtuţilor, oare nu găseşti foarte puţini dintre aceia care să poa­tă îndeplini sau suporta acestea ? 4. Chiar atunci cînd nici o infirmitate nu ne împiedică, orice încercare de a face ce vrem ne este mărginită de puterile noastre ! Liniştea singurătăţii, asprimea posturilor, lecturi­le cînd avem timp pentru ele, toate acestea nu le îndeplinim după voin­ţa noastră, fiindcă, din anumite cauze care intervin, sîntem reţinuţi foar­te des de la îndeletnicirile noastre mîntuitoare, trebuind a cere de la Domnul şi locul şi timpul în care să le putem îndeplini. 5. Nu este de ajuns să putem, dacă nu ni se dă de către Domnul ocazia de a face cele ce ne stau în putinţă. (Despre acestea Apostolul spune : «Fiindcă am voit să venim la voi de mai multe ori şi ne-a împiedicat Satana»). Uneori ne simţim îndepărtaţi chiar cu folos de la preocupările duhov­niceşti. Cînd întirerupem mersul ostenelilor şi ne acordăm un răgaz din cauza slăbiciunii trupeşti, chiar fără voia noastră ne păstrăm pentru viitor stăruinţa mîntuitoare. Despre ajutorul lui Dumnezeu spune ceva asemănător Apostolul: «De aceea de frei ori am rugat pe Domnul să-I depărteze de mine.. Şi mi-a spus: îţi ajunge harul Meu; căci puterea se desăvîrşeşte în slăbiciune», şi de asemenea: «Nu ştim să ne rugăm cum trebuie».

VII. Planul lui Dumnezeu prin care a creat pe om nu pentru ca el să piară, ci ca să trăiască în veci, rămîne neschimbat. Cînd vede că licăre în noi o scînlteie de bunătate, oricît de mică, sau cînd El însuşi face ca ea să sară din piatra aspră a inimii noastre, cu mărinimie o ocroteşte, o încălzeşte şi o întăreşte cu suflarea Lui, «voind ca toţi oamenii să fie mîntuiţi şi să vină la cunoaşterea adevărului». Fiindcă «nu este, zice

 535

 Domnul, voia Tatălui vostru Care este in ceruri ca să piară unul dintre aceştia mai mici». Şi mai zice Domnul: «Dumnezeu nu vrea să piară sufletul, ci amină, gîndindu-se să nu piară pentru totdeauna cel ce a fost îndepărtat». 2. Adevărat este şi nu minte, cînd spune cu jurămînt: «Viu sînt Eu, zice Domnul Dumnezeu: că nu vreau moartea păcătosului ci să se întoarcă de la calea cea rea şi să trăiască». Cel ce n-are voinţa să piară unul din cei mici cum poate fi socotit fără mare sacrilegiu că nu vrea ca toţi să fie mîntuiţi, ci numai cîţiva pentru toţi ? De aceea, cînd pier unii, pier contra voinţei Lui şi El strigă zilnic către fiecare dintre ei: «întoarceţi-vă de la căile voastre rele. Şi de ce muriţi, case ale lui Israel ?». Şi de asemenea : «De cîte ori am voit să adun pe fiii tăi, cum găina îşi adună puii sub aripile ei, şi n-aţi voit». Şi: «De ce s-a îndepărtat de Mine cu atita încăpăţînare acest popor din Ierusa­lim ? S-au întărit feţele lor şi n-au voit să se întoarcă». 3. Ne este la îndemînă aşadar zilnic harul lui Hrisltos, Care «vrea ca toţi oamenii să fie mîntuiţi şi să vină la cunoştinţa adevărului». De aceea El îi chea­mă p-e toţi, fără vreo excepţie, zicînd : «Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi». Dar dacă nu-i cheamă pe toţi în general, ci numai pe unii, urmează că nu toţi sînt împovăraţi fie de păcatul originar, fie de cel de acum, şi că nu sînt adevărate aceste cuvinte : «Căci toţi au păcătuit şi au nevoie de slava lui Dumnezeu» şi nici de crezut acestea : «Moartea a trecut prin toţi oamenii». 4. Toţi cei care pier, contra voinţei lui Dumnezeu pier, şi Scriptura este mărturie că nu Dumnezeu a făcut moartea: «Fiindcă n-a făcut moartea şi nu se bucură de pierderea celor vii». Aşa se face că adesea, cînd cerem cele contrare binelui, rugăciunea noastră sau este auzită mai tîrziu, sau nu este auzită deloc. Şi iarăşi, cele pe care le cr^ern_mipotriva folp-sului, ca un medic: foarte bun Domnul ni le dă chiar fără voia noastră, iar uneori hotărîrile noastre primejdioase şi încercările aducătoare de moarte le întîrzie şi le abate ^J^Î^df^ini^e^lPi^¹¹^^³ urmare, _iar pe~cerce^si^grăbescTspre moarte îi aduce la mîntuire şL^fjră_ştirea lor, îi scoate din gura iadului.

Grija aceasta şi providenţa lui Dumnezeu faţă de noi le-a exprimat frumos cuvîntul dumnezeiesc prin profetul Osea, sub chipul Ierusalimului ca o femeie păcătoasă, care se îndreaptă cu iuţeală primejdioasă spre cultul idolilor. Cînd ea zice: «Md voi duce după iubiţii mei, care-mi dau pîine şi apă, şi lînă, şi in, şi ulei, şi băutură», bunătatea divină îi răs­punde nu voinţei, ci mîntuirii ei: «Iată, eu îi voi astupa drumul ei cu

 536

 mărăcini, voi ridica zid, ca ea să nu-şi mai aîle cărările sale. Ea va umbla după iubiţii săi, ‘dar nu-i va ajunge, şi-i va căuta, dar nu-i va găsi. Şi va grăi atunci: Mă voi întoarce la bărbatul meu cel dinţii, că atunci îmi era mai bine decît acum». 2. Şi, de asemenea, descrie prin această comparaţie îndărătnicia şi dispreţul nostru, prin care găsim de cuviinţă să-i răspundem cu gînd nespus cînd ne cheamă să ne întoarcem la El: «Şi am zis: Mă vei numi Tată şi după aceea nu vei înceta să mă ur­mezi. Dar, cum o femeie dispreţuieşte pe iubitul său, aşa M-a dispreţuit pe Mine casa lui Israel, zice Domnul». Destul de potrivit a fost compa­rat Israelul cu o adulteră care şi-a lăsat bărbatul, iar dragostea şi stă­ruinţa bunătăţii Sale au fost asemănate cu un bărbat care şi-a pierdut soţia. 3. Dragostea minunată a lui Dumnezeu faţă de neamul omenesc, neînfrîntă de nici o injurie care s-o depărteze de grija pentru mîntuirea noastră şi biruită oarecum de nedreptăţile noastre care s-o facă să renunţe Ia scopul propus, n-a putut fi exprimată mai propriu prin altă compa­raţie, decît prin bărbatul care-şi iubeşte cu o dragoste arzătoare soţia. Acesta, cu cît a simţit mai mult că este neglijat şi dispreţuit de ea, cu atît mai mult este ars în inima lui de focul patimii. Aşadar, ocrotirea dumnezeiască stă întotdeauna nedespărţită de noi şi atît de mare este dragostea Creatorului faţă de creatura Sa, încît nu numai că o însoţeşte, dar chiar îi merge înainte cu providenţa Sa, pe care profetul, cunos-cînd-o foarte bine, o mărturiseşte zicînd : «Dumnezeu mă va întîmpina cu milostivirea Lui». 4. Cînd a zărit răsărind în noi oarecare bunăvoin­ţă, o luminează îndată, o întăreşte şi o cheamă la mîntuire, dîndu-i creşterea pe care i-a sădit-o, sau a văzut că i se arată datorită ostene­lilor noastre. Căci «şi înainte de a striga, zice El, Eu voi auzi; încă vor­bind ei, Eu îi voi ii ascultat». Şi iarăşi: «La glasul strigătului tău în­dată ce te va auzi îţi va răspunde». Şi nu numai că insuflă cu bunătatea Sa dorinţe sfinte, dar ne şi pregăteşte prilejuri de viaţă adevărată şi de fapte bune, arătînd celor rătăciţi calea mântuirii.

Priceperea omenească nu înţelege uşor cum se face că Domnul pe de oparte dă celor ce cer, Se descoperă celor ce-L caută, deschide ce­lor ce bat, iar pe de altă parte Se descoperă celor ce nu-L caută, apare şi răspunde celor ce nu-L întreabă şi toată ziua întinde mîindle către un popor care nu crede în El şi-I vorbeşte împotrivă, îi cheamă pe cei ce

 537

 rezistă şi stau de-o parte, îi atrage la mîntuire pe cei ce nu vor⁴, celor ce vor să păcătuiască le taie putinţa de a-şi îndeplini această dorinţă, li se împotriveşte cu bunătate celor ce se grăbesc să facă rău. 2. Se înţe­lege uşor în ce măsură se atribuie suprema mîntuire voinţei noastre li­bere, despre care se spune : «Dacă veţi voi şi Mă veţi asculta, veţi mîn­ca bunătăţile pâmîntului» şi în ce chip «Nu este în puterea celui ce vrea, nici a celui ce aleargă, ci a milostivului Dumnezeu». Aceasta în­seamnă cuvintele : «Dumnezeu va da fiecăruia după faptele sale», «Dum­nezeu_este Cel Care lucrează înjvoi, şijxi să voioşi ca să săvirşiip după a Lui bimăv^o^nţd^Ţ~sâ^rrT<Âceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu; nu este roada lucrărilor voastre, ca nimeni să nu se laude». Aceas’ta înseamnă : «Apropiaţi-vă de Domnul şi El se va apropia de voi», şi ce spune în altă parite : «Nimeni nu vine la Mine, dacă nu-1 atrage Tatăl Care M-a trimis pe Mine». 3. Sau cînd spune: «Fă alergări drepte cu picioarele tale şi îndreaptă-ţi căile tale», înseamnă că aceasta zicem cînd ne rugăm: «îndreaptă calea mea spre faţa Ţa» şi: «îniă-reşte paşii mei pe cărările Tale, ca să nu şovăie picioarele mele». Aceasta înseamnă faptul că sîntem de asemenea îndemnaţi: «Faceţi-vă inimă nouă şi duh nou» şi ceea ce ne făgăduieşte : «La vâi de o singură inimă şi un duh nou în trupul lor. Şi voi scoate inima de piatră din trupul lor şi le voi da o inimă de carne, ca să umble în învăţăturile Mele şi să păzească legile Mele». 4. Aceasta ne învaţă Domnul cînd zice : «Spală inima ta de răutate, Ierusalime, ca să fii mîntuit», aceasta cere profetul de la Domnul cînd se roagă: «Zideşte în mine inimă curată, Doamne», şi de asemenea : «Mă vei spăla şi mai mult decît zăpada mă voi albi». Iar nouă ne zice : «Luminaţi-vă cu lumina ştiinţei». Despre Dumnezeu se spune : «Ce7 ce învaţă pe om ştiinţa» şi : «Domnul lumi­nează pe cei orbi». Cînd ne rugăm spunem împreună cu profetul: «Lu­minează ochii mei, ca să nu adorm vreodată în moarte». Ce altceva se arată în toate cele de mai sus dacă nu harul lui Dumnezeu şi libertatea voinţei noastre ? Omul poate uneori prin propriile sale porniri să tinda către virtuţi, dar întotdeauna are nevoie de ajutorul lui Dumnezeu. 5. Nu se bucură cineva de sănătate cînd vrea şi nu se eliberează de boala tristeţii după dorinţa propriei sale alegeri. Ce foloseşte că doreşte ha­rul sănătăţii, dacă Dumnezeu, care dă viaţa însăşi, n-o înzestrează şi cu puterea şi vigoarea necesară ? Ca să se vadă şi mai limpede că din darul naturii, venind din mărinimia Creatorului, aduce uneori începu-

4. XIII, IX, 1, p. 303. Cu seria următoare de texte biblice Sfîntul Casian aduce argumente puternice pentru a confirma părerea că liberul arbitru funcţiontază alături de harul dumnezeiesc — după ce în capitolele precedente, în XIII, VII, de pildă, vor­bise despre scînteia de bunăvoinţă de la începutul virtuţii, iăr în XIII, VIII, vorbise despre «semen virtutum» (sămînţa virtuţilor).

 538

 turile bunelor noastre intenţii, care totuşi nu pot ajunge la îndeplinirea virtuţilor, dacă nu sînt conduse de Dumnezeu, apostolul este mărturie spimînd : «Căci a voi se află in mine, dar a face binele nu aflu».

Sfînta Scriptură recunoaşte libertaltea voinţei noastre cînd zice : «Păstrează inima ta cu toată paza», dar apostolul îi arată slăbiciunea : «Domnul să păzească inimile voastre şi înţelegerile voastre în Iisus Hris-tos». Puterea libertăţii voinţei o anunţă şi David : «Mi-am plecat inima mea ca să îndeplinesc voile Tale», dar tot el îi arată şi slăbiciunea, zi­cînd de asemenea : «Apleacă inima mea către învăţăturile Tale, nu că­tre lăcomie». Şi Solomon : «Să aplece Domnul către El inimile noastre, ca să umblăm pe toate căile Lui, şi să păzim poruncile Lui, cererile Lui şi jddecăţile Lui». 2. Puterea libertăţii voinţei o araltă psalmistui cînd zice : «Opreşte-ţi limba ta de la rău şi buzele tale să nu grăiască înşe­lăciuni». Iar rugăciunea noastră îi arată slăbiciunea cînd zicem : «Pune, Doamne, pază gurii mele şi uşă de îngrădire în jurul buzelor mele». Puterea libertăţii de alegere este arătată de Domnul, cînd zice : «Dez­leagă lanţurile grumazului tău, robită fiică a Sionului». Iar şubrezenia i-o mărturiseşte profetul: «Dumnezeu dezleagă cătuşele» şi: «Tu ai sfă-rîmat lanţurile mele, Ţie îţi voi aduce jertfă de laudă». 3. 11 auzim pe Domnul în Evanghelie chemîndu-ne să ne grăbim către El prin libera noastră alegere: «Veniţi la Mine toţi cei ostenţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi», dar tot Domnul îi arată slăbiciunea, cînd zice : «Ni­meni nu poate veni la Mine, dacă nu L-a chemat Tatăl Care M-a trimis pe Mine». Apostolul se adresează libertăţii noastre de alegere cînd zice: «Alergaţi, aşadar, ca să prindeţi», dar Ioan Botezătorul mărturiseşte lip­sa acestei libertăţi cînd zice : «Nu poate un om să ia nimic, dacă nu i s-a dat din cer». 4. Ni se cere să păzim cu grijă sufletele noastre, căci zice profetul: «Păziţi=-vă sufletele voastre», dar, în acelaşi duh, un alt profet strigă : «Dacă Domnul nu va păzi cetatea, zadarnic va veghea cel ce o păzeşte». Aposltolul, scriind filipenilor, ca să le sublinieze liberta­tea voinţei lor zice: «Cu teamă şi cutremur lucraţi la mîntuirea voas­tră», dar ca să-i arate limitele adaugă: «Cdci Dumnezeu este Cel Care lucrează în voi şi ca să voiţi şi ca să săvîrşiţi, după a Lui bunăvoinţă».

Şi acestea sînt în felul lor aşa de amestecate şi de nedeosebite, în­cît între mulţi se frămînta problema dacă Dumnezeu se milostiveşte de noi pentru că noi mai întîi arătăm un început de bunăvoinţă, sau dacă

 539

 lui Dumnezeu îi este mai întîii milă de noi şi începutul bunăvoinţei rţoas-tre urmează după această milă. Mulţi, crezînd că şi una şi cealaltă este adevărată şi depăşind dreapta măsură, au căzut în greşeli felurite, sau contrarii. Căci dacă spunem că noua ne aparţine începutul bunăvoin­ţei ⁵, care a fost acest început la prigonitorul Pavel sau la vameşul Matei, dintre care unul a fost atras la mîntuire pe cînd vărsa sîngele celor nevinovaţi sau îi chinuia, iar altul se îndeletnicea cu silnicii şi cu jafuri publice ? 2. Iar dacă spunem că începutul bunăvoinţei noastre este insu­flat întotdeauna de harul lui Dumnezeu, ce vom zice de credinţa lui Zaheu, sau de evlavia acelui tîlhar răstignit pe cruce, ei care, prin do­rinţa lor au ajuns în împărăţia cerească înainte de a fi chemaţi în chip deosebit la aceasta ? Iar dacă socotim trăirea virtuţilor în îndeplinirea poruncilor lui Dumnezeu prin libera noastră alegere, de ce ne rugăm: «întăreşte, Doamne, ceea ce ai clădit în noi» şi: «îndreaptă spre noi lu­crarea miinilor noastre» ? Ştim că Balaam a fost condus să vorbească rău despre Israel, dar; vedem că nu i-a fost îngăduit să spună cuvintele rele pe care le dorea. Abimelec este pus sub pază ca să nu păcătuiască în faţa lui Dumnezeu atingîndu-se de Rebeca. Din pizma fraţilor săi Iosif este dus departe, pentru ca fiii lui Israel să ajungă în Egipt şi pentru ca lor, care unelteau moartea fratelui lor, să li se pregătească scăparea de foametea care urma. 3. Aceasta o arată însuşi Iosif care, recunoscut de fraţii săi, zice : «Nu vă speriaţi şi să nu vă pară rău că m-aţi vîndut în aceste ţinuturi. Căci Dumnezeu m-a trimis înaintea voastră pentru păstrarea vieţii voastre», şi mai jos : «Dumnezeu m-a trimin înaintea voastră ca să iiţi păstraţi pe pămînt şi să puteţi avea hrană pentru trai. Am iost trimis nu din socoteala voastră, ci din voinţa Iui Dumnezeu, Care m-a făcut ca un tată al faraonului şi domn peste casa acestuia şi stăpîn în toată ţara Egiptului». Şi fiindcă după moartea tatălui lor fra­ţii erau plini de spaimă, ca să le alunge teama şi bănuiala, a zis : «Nu vă temeţi! Oare putem noi rezista voinţei lui Dumnezeu? Voi aţi cu­getat răul împotriva mea, dar Dumnezeu 1-a întors spre bine, ca să mă înalţe, precum vedeţi, în cele ale prezentului şi să păstreze multe po­poare». 4. Chiar şi fericitul David, în p,sa!lmul 104 a declarat că aceasta s-a petrecult atunci într-un chip deosebit, zicînd: «Şi a chemat Dum­nezeu foametea pe pămînt şi i-a lăsat fără pîine. Şi a trimis înaintea

5. Teologii romano-catolici, ca de pildă, DOM PICHBRY (op. cit., voi. II, p. 163 etc.) devin confuzi atunci cînd combat ideea clară a Sfîntului Casian, după care omul a păstrat la cădere, prin bunătatea lui Dumnezeu, putinţa de a face binele cu ajutorul Lui şi prin libertatea acordată tot de El. Ferindu-se de predestinaţianismul, în cadrul căruia se învîntesc, ei nu ştiu cum să împace binele pe care-1 mai acordă omului după cădere, cu ideea că numai Dumnezeu îl mai săvîrşeşte, deşi apoi ajung la ideea de merite şi încă de merite prisositoare.

 540

 lor pe un bărbat: Iosii a fost vindut ca rob». Aşadar, acestea două harul lui Dumnezeu şi libertatea voinţei noastre par potrivnice între ele, dar şi una şi cealaltă lucrează unite, şi noi înţelegem că şi pe una şi pe cealaltă, din datoria evlaviei trebuie să le socotim deopotrivă. 5. Cînd Dumnezeu vede că ne îndreptăm spre bine, ne întîmpină, ne con­duce şi ne întăreşte : «La vocea glasului tău, îndată ce te va auzi, Ui va răspunde» şi: «Cheamă-mă în ziua necazului şi te voi izbăvi şi Mă vei preaslăvi». Şi dimpotrivă, dacă ne vede că ne împotrivim, sau că sîntem călduţi, aduce în inimile noastre îndemnuri mîntuitoare, prin care să reapară şi să se întărească în noi bunăvoinţa.

Nu trebuie să credem că Dumnezeu a făcut pe om astfel, încît aces­ta să nu vrea şi să nu poată săvîrşi binele ⁶. Nu s-ar putea afirma nici că i-a dat libertatea de alegere, dacă el vrea şi poate face numai rău, iar binele nu e lăsat să-I voiască sau să-I facă de la sine. Cum vor sta în picioare acele cuvinte ale Domnului, după căderea primului om : «Iată, s-a făcut ca unul din noi, cunoscind binele şi răul» 2. Căci nu este de crezut că înainte a fost în aşa chip, încît nu ştia ce este bine. Altfel ar trebui să admitem că a fost format ca un animal fără simţire şi fără ra­ţiune, ceea ce este fără noimă şi în orice caz nepotrivit cu credinţa cea adevărată. Ba mai mult, după părerea preaînţeleptului Solomon, «Dum­nezeu a făcut pe om drept», adică să se bucure întotdeauna numai de ştiinţa binelui, dar «Oamenii înşişi au născocit multe vicleşuguri». Au fost făcuţi, precum s-a spus, cunoscind binele şi răul. După cădere, aşa­dar, Adam a căpăta/t ştiinţa răului, pe care n-o avea, dar n-a pierit ştiin­ţa binelui, pe care o primise mai înainte. 3. Că neamul omenesc, după căderea lui Adam, n-a pierdut ştiinţa binelui, o arată foarte limpede cuvintele Apostolului, care spune : «Cînd păgînii, care nu au lege, din fire fac ale legii,’ aceştia, neavînd lege, îşi sînt loruşi lege. Ei arată fapta legii scrisă în inimile lor prin mărturia conştiinţei lor şi prin jude­căţile lor, care-i învinovăţesc şi-i şi apără totodată, în ziua în care Dum­nezeu va judeca cele ascunse ale oamenilor» ⁷. Chiar în acest înţeles,

1. XIII, XII, 1, p. 307. Sfîntul Casian aminteşte citatul din Facere, 3, 22, în care, după cădere, Dumnezeu proclamă omul capabil să săvîrşească şi binele, nu numai răul. Teologii apuseni, in această stare de confuzie, declară pe om incapabil de bine, dar sînt siliţi să recunoască faptul că omul după cădere a păstrat libertatea de a produce fapte bune din punct de vedere moral, «adăugind apoi că acestea nu duc la viată» îm­potriva Scripturii (Rom. II,) — (întoarcerea tunarului, a lui Zacheu, a Sf. Pavel, etc, etc). Ideea că omul a pierdut şi harul şi darurile preternaturale nu se acordă cu aceea că el poate produce şi fapte bune.
2. XIII, XII, p. 308. Sfîntul Casian aduce .în sprijinul învăţăturii sale ideea că şi prin natură şi prin Legea Veche, ca şi după Noul Testament, — la care mai adaugă

 541

 Domnul acuză prin profet orbirea nu firească, ci cu voinţă a oamenilor, pe care ei înşişi şi-o impuneau cu îndărătnicie. «Surzi, zice El, ascultaţi şi orbi, priviţi ca să vedeţi. Cine e surd, dacă nu servul Meu ? Şi orb, dacă nu cel la care am trimis pe vestitorii Mei ?». 4. Şi ca nu cumva să poată cineva atribui această orbire firii şi nu voinţei, zice în altă parte : «Scoa­le aiară poporul orb, care are ochi, şi surd, care are urechi». Şi, de ase­menea : «Ochi aveţi şi nu vedeţi, urechi şi nu auziţi». Chiar Domnul zice în Evanghelie : «Fiindcă cei ce văd nu văd şi cei ce aud nu aud şi nici nu înţeleg». Se împlineşte în ei profeţia lui Isaia, care zice : «De auzit •auziţi şi nu veţi înţelege, şi văzînd veţi vedea şi nu veţi vedea. Căci s-a învîrtoşat inima acestui popor şi cu urechile greu a auzit. Şi ochii lor s-au închis, ca nu cumva să vadă vreodată cu ochii, şi să audă cu ure­chile şi să înţeleagă cu inimile, şi să se îndrepte şi eu să-i însănătoşesc». 5. în sfîrşit, ca să atragă atenţia că putinţa binelui este înăscută în ei, mustrînd pe farisei, le zice : «Dar ce, nu înţelegeţi de la voi înşivă ce este drept ?». Nu le-ar fi spus aceasta dacă n-ar fi ştiut că ei prin judecata firească pot deosebi ceea ce este drept. De aceea trebuie să ne păzim sa n-atribuim firii omeneşti decît ceea ce este rău şi stricat. în aceasta] sîn­tem combătuţi de mărturiile preaînţeleptului Solomon, ba mai mult, ale Domnului, ale cărui cuvinte sînt cele ce urmează. Căci pe cînd se ruga, după terminarea clădirii templului, a zis : «Şi a voit David, tatăl meu, să clădească o casă în numele Domnului şi Dumnezeului lui Israel. Şi a zis Dumnezeu către David tatălui meu: că ai cugetat în inima ta să clădeşti o casă numelui Meu, bine ai făcut gîndindu-te la aceasta. Totuşi, nu tu vei clădi casă numelui Meu». 6. Oare trebuie să spunem că această cu­getare şi aceste gînduri ale regelui David au fost bune şi de la Dum­nezeu, sau au fost rele şi de la om ?Dacă a fost bună şi de la Dumnezeu acea cugetare, de ce-i refuză înfăptuirea Cel de către care a fost insu­flată ? Iar dacă a fost rea şi de la om, de ce este lăudată de Domnul ? Rămîne aşadar să se creadă că a fost şi bună şi de la om. In acest mod putem judeca zilnic şi ‘cugetările noastre. Nu s-a îngăduit numai lui David să cugete binele de la el însuşi, şi nici nouă nu ne este opnit prin fire să gîndim şi să simţim binele. 7. Deci putem fi siguri că oricărui su-

şi mărturia Păstorului lui Herma —, omul a păstrat libertatea odată cu ideea de bine şi de rău, pe care le poate pune în aplicare, avînd, fără încetare, ajutorul haric în să-vîrşirea virtuţilor. El începe această demonstraţie îndelungată cu citatul Apostolului Pavel care este el însuşi suficient pentru a arăta că omul n-a pierdut cu totul «ceea ce nu era datorat naturii umane, adică harul şi darul preternaturate», cum scria PI-CHERY: «Cînd paginii, care nu au lege, iac din lire ale legii, aceştia neavînd lege, îşi sînt loruşi lege, care arată fapta legii scrisă în inimile lor, prin mărturia conştiinţei lor şi prin judecăţile lor, care ii învinovăţesc sau îi apără intre ei…» (Romani 2, 14-16). Sîntem deci foarte departe de predestinaţianism. Celelalte citate aduse de Sfîntul Ca-sian dezvoltă şi aprofundează acelaşi adevăr pe care îl vor susţine pleiada marilor Sfinţi Părinţi din veacul lor, pe care i-am amintit.

 542

 flet îi sînt sădite din bunăvoinţa Creatorului seminţele virtuţilor. Dar dacă acestea nu sînt sprijinite de ajutorul lui Dumnezeu, nu pot ajunge la o dezvoltare desăvîrşită, fiindcă, potrivit cuvintelor apostolului: «Nici cel ce plantează nu este ceva, nici cel ce udă, ci Dumnezeu, Care face să crească, e totul». Şi cartea care se numeşte a Păstorului ne învaţă foarte limpede că omul e liber să încline fie într-o parte, fie în cealaltă. în această carte se spune că doi îngeri stau alături de fiecare din noi, unul rău şi unul bun, dar că este în puterea omului de a alege pe cine să urmeze. 8. în om este întotdeauna libertatea de alegere, care poate să nesocotească sau să respecte harul lui Dumnezeu. Apostolul nu ne-ar fi învăţat spunînd : «Cu irică şi cu cutremur lucraţi la mîntuirea voastră», dacă n-ar fi ştiut că harul poate fi cultivat sau neglijat de noi. Dar, ca să nu creadă cineva că pentru lucrarea mîntuiirii, nu este nevoie de aju­torul dumnezeiesc, adaugă : «Căci Dumnezeu Cel Care lucrează în voi şi ca să voiţi şi ca să săvîrşiţi, după a Lui bunăvoinţă». De aceea, sfătuin-du-1 pe Timotei, îi spune : «Nu fi nepăsător iată de harul lui Dumnezeu, ■care este în tine», şi de asemenea : «De aceea te îndemn să ţii aprins ha­rul lui Dumnezeu, care este în tine». 9. Scriind corintenilor, îi Îndeamnă şi-i sfătuieşte să nu se facă nevrednici de harul lui Dumnezeu prin lu­crări fără roadă. El zice : «Fiind împreună lucrători cu Hristos, vă în­demn să nu primiţi în zadar harul lui Dumnezeu». Pe acesta fiindcă fără îndoială îl primise zadarnic Simon, nu i-a fost de folos primirea harului mîntudtor. El n-a găsit cu cale să se supună învăţăturilor fericitului Petru, care zice : «Pocăieşte-te de această răutate a ta şi te roagă lui Dumne­zeu, poate ţi se iartă această cugetare a inimii tale. Căci în fierea amă­răciunii şi în legătura nedreptăţii te văd că eşti». 10. Aşadar, El întîm-pină voinţa omului, precum se spune : «Dumnezeul meu, mila Ta mă va întîmpina». Dimpotrivă, Dumnezeu este întîmpinat de voinţa noastră cînd El întîrzie şi aşteaptă oarecum în chip folositor, ca să pună la încer­care libertatea voinţei noastre, zicînd: «Dimineaţa rugăciunea mea te va întîmpina», şi de asemenea: «Din zori m-am sculat şi am strigat», şi: «Am deschis ochii mei dis-de-dimineaţă». 11. Ne cheamă şi ne invită, cînd zice : «Toată ziua am întins mîinile Mele către poporul care nu cre­de în Mine şi Mi se împotriveşte», şi este invitat de noi cînd îi spunem : «Toată ziua am întins mîinile mele către Tine». Ne aşteaptă, cînd ne spune prin profet: «De aceea aşteaptă Domnul ca să se milostiveasca de voi». Şi e aşteptat de noi cînd zicem : «Cu răbdare L-am aşteptat pe Domnul şi S-a uitat la mine», şi: «Am aşteptat mîntuirea Ta, Doamne!». Ne întăreşte cînd zice : «Şi Eu am învăţat şi am întărit, braţele lor. Şi ei au cugetat cu vicleşug împotriva Mea». Ne îndeamnă să ne întărim noi înşine cînd zice : «întăriţi-vă, voi, mîini slabe, şi prindeţi puteri, ge-

 543-

 nunchi slăbănogi», 12. Strigă Iisus : «Dacă este cineva însetat să vină la Mine şi să bea». Strigă la El şi profetul: «Ostenit-am strigînd, amor­ţit-a gîtlejul meu, slăbit-au ochii mei nădăjduind spre Dumnezeul meu». Ne caută Domnul zicînd : «Am căutat şi nu era nici un bărbat, am che­mat şi nu era cine să răspundă». El însuşi este căutat de logodnică cu plînsete duioase : «In patul meu noaptea l-am căutat pe cel iubit de ini­ma mea. L-am căutat şi nu l-am găsit, l-am strigat şi nu mi-a răspuns».

întotdeauna harul lui Dumnezeu lucrează în bună parte în tovără­şie cu libertatea voinţei noastre, pe care o ajută în toate, o ocroteşte şi o apără, uneori cerînd şi aşteptînd şi de la ea une’le încercări de bună­voinţă, ca să nu pară că oferă darurile Sale unui trîndav care doarme în adîncă nepăsare. Căutînd într-un fel ocazii prin care dărnicia şi mi­lostivirea Sa să nu pară fără noimă din cauza amorţelii şi a leneviei oa­menilor, El împarte darurile Sale sub motivul vreunor dorinţe sau oste­neli. Harul lui Dumnezeu rămîne totuşi gratuit, de vreme ce cu o mări­nimie nemăsurată pentru nişte încercări mici şi neînsemnate împarte atîtea daruri ale fericirii veşnice şi atîta slavă a nemuririi. 2. Nu trebuie să afirmăm că, de vreme ce credinţa acelui tîlhar de pe cruce îi venise mai înainte, nu-i fusese făgăduită gratuit fericirea raiului, sau să credem că pocăinţa aceea a regelui David prin cuvintele : «Am păcătuit înain­tea Domnului» i-a spălat cele două păcate atît de grave, şi nu bunăvoin­ţa lui Dumnezeu. De aeeea el a meritat să audă cele spuse prin profetul Natan: «Şi Domnul a îndepărtat de la tine nedreptatea: nu vei muri». Aşadar, că a adăugat adulterului o omucidere a fost lucrarea voinţei lui, dar că a fost mustrat prin profet a fost harul bunăvoinţei dumnezeieşti. 3. Dimpotrivă, este meritul lui că a recunoscut cu umilinţă păcatul, dar este darul milostivului Dumnezeu că într-un timp aşa de scurt a căpătat ier­tare pentru nişte crime .aşa de mari. Ce să spunem despre această măr­turisire atît de scurtă şi despre mărimea neasemuită a darului dumneze­iesc, cînd e uşor să ne gîndim ce a spus fericitul Apostol despre acele persecuţii fără număr la care a fost supus, comparîndu-le cu acea mă­reaţă răsplată viitoare ? «Necazul nostru de acum, a zis el, uşor şi tre­cător, ne aduce nouă, mai presus de orice măsură, slavă veşnică şi co-vîrşitoare». Despre aceasta el spune şi în alt loc acelaşi lucru : «Pătimi­rile vremii de acum nu sînt vrednice de mărirea care ni se va descoperi». 4. Oricît se va strădui firea omenească slabă, ea nu va putea fi pe mă­sura darurilor viitoare şi-nu va micşora prin ostenelile sale în aşa mă­sură harul dumnezeiesc, încît acesta să nu fie întotdeauna gratuit. De

 544

 aceea dascălul neamurilor mai înainte numit, deşi mărturiseşte că a pri­mit vrednicia apostolatului din harul lui Dumnezeu, zicînd : «Din harul lui Dumnezeu sînt ceea ce sînt», totuşi, el afirmă că a şi răspuns harului dumnezeiesc, cînd zice : «Şi harul Lui în mine n-a iost zadarnic, ci m-am ostenit mai mult’decît ei toţi. Dar nu eu, ci harul lui Dumnezeu, care este cu mine». 5. Cînd zice : «M-am ostenit», el arată contribuţia propriei lui libertăţi. Cînd zice «Dar nu eu, ci harul lui Dumnezeu», subliniază pu­terea ocrotirii dumnezeieşti. Iar cînd zice : «cu mine», recunoaşte că harul a lucrat în tovărăşie nu cu un trîndav fără grijă, ci cu unul care transpiră muncind.

Aceasta o vedem şi în foarte încercatul său atlet Iov : cînd dia­volul 1-a chemat la luptă de unul singur, a fost alături de el, precum ci­tim, dreptatea dumnezeiască. Dacă s-ar fi luptat cu duşmanul nu prin puterea sa, ci numai ocrotit de harul lui Dumnezeu şi fără vreo putere a răbdării sale, sprijinit numai pe ajutorul dumnezeiesc ar fi suportat acele multe ispite cu urmările lor, căutate cu atîta cruzime de diavol, cum nu i-ar fi repetat acest duşman cu dreptate acele cuvinte defăimă­toare, pe care le rostise mai înainte împotriva lui: «Oare pe degeaba slujeşte Iov lui Dumnezeu ? Oare n-ai făcut Tu gard în jurul lui şi în jurul casei lui, în toate părţile ? Dar ia mîna Ta», adică lasă-1 să lupte cu mine prin puterile lui, şi atunci «nu Te va mai binecuvînta în faţa Ta». 2. Dar fiindcă duşmanul defăimător nu îndrăzneşte să repete după luptă nici o plîngere de acest fel, el recunoaşte că a fost învins nu de puterile lui Dumnezeu, ci de ale lui Iov însuşi. Totuşi, nu trebuie crezut că i-a lipsit lui Iov harul lui Dumnezeu, care dă ispititorului atîta putere de a ispiti cîtă ştie că are Iov de a rezista, nu ocrotindu-1 de atacurile duş­manului în aşa fel încît să nu lase nici lin loc puterii omeneşti, ci îngri-jindu-se numai ca prea înrăitul duşman să nu-i smintească sufletul şi să-I expună unei lupte neegale şi nedrepte, 3. Uneori Domnul -obişnuieşte să pună la încercare credinţa noastră pentru ca ea să devină mai puter­nică şi mai vrednică de slavă. Aceasta o aflăm din exemplul sutaşului, pe al cărui copil Domnul, deşi ştia că îl va vindeca prin puterea cuvîn-tului Său, a socotit că e mai bine să vină personal să-I îngrijească. El zice : «Voi veni Eu şi-1 voi vindeca». Dar acel sutaş, prin credinţa sa ri-dicîndu-se mai presus de făgăduinţa Domnului, zice : «Doamne, nu sînt vrednic să intri sub acoperişul meu. Dar spune numai cu cuvîntul şi se va însănătoşi sluga mea». Domnul îl admiră, îl laudă şi-1 socoteşte mai presus de toţi cei din Israel, care crezuseră. El zice : «Acum grăiesc vouă,

 545

 că nici în Israel n-am găsit atita credinţă». 4. N-ar fi fost de nici o lauda şi de nici un merit, dacă el n-ar fi arătat ceea ce dăruise Hristos în el. Dreptatea dumnezeiască, precum ştim, ia făcut această probă de credinţă şi cu cel mai mare dintre patriarhi cînd a zis: «Şi s-a făcut după aceste vorbe că a pus Dumnezeu la încercare pe Avraam». Nu acea credinţă pe care i-o insufla Domnul a voit dreptatea dumnezeiască s-o pună la încercare, ci pe aceea pe care putea s-o arate prin voinţa sa liberă de îndată ce a fost chemat şi luminat de Domnul. Astfel, pe merit i se arata statornicia credinţei, venindu-i în ajutor şi harul lui Dumnezeu, care-1 pă­răsise puţin pentru a-I pune la încercare. Se spune : «Nu duce mina ta împotriva copilului şi nu-i face ceva rău. Căci acum ştiu că te temi de Domnul şi nu ţi-ai cruţat fiul tău iubit pentru Mine». 5. Că ni se poate întîmpla şi nouă astfel de încercare pentru a ni se vedea meritul, o spu­ne aceasta în Deuteronom destul de limpede legiuitorul: «De se va ridica între voi un prooroc sau unul care spune că a avut un vis şi va face înaintea voastră vreun semn sau vreo minune, şi de se va întîmpla ce a vorbit şi-ţi va zice: Să mergem după alţi dumnezei şi să le slujim ace­lora pe care nu-i ştiţi, să nu ascultaţi cuvintele acelui profet sau pe ale celui care spune că a avut un vis, căci prin aceasta vă ispiteşte Domnul Dumnezeul vostru, ca să afle dacă-L iubiţi din toată inima voastră şi dacă-I îndepliniţi sau nu poruncile». 6. Dar ce ? Cînd Dumnezeu va în­gădui să se ridice vreun profet sau văzător de vise, oare este de crezut că pe cei a căror credinţă o pune la încercare îi va ocroti în aşa măsură, încît să numai rămînă nici un loc pentru libertatea voinţei lor în luptă cu ispititorul ? Şi de ce ar trebui să fie ispitiţi cei pe care-i ştie slabi şi neputincioşi, care n-ar fi în stare să reziste prin puterile lor ispititorului? Dreptatea Domnului n-ar fi îngăduit ca ei să fie ispitiţi, dacă n-ar fi ştiut că există în ei oi putere egală de a rezista, prin care să poată fi so­cotiţi vrednici de laudă, după o judecată dreaptă a meritelor şi într-un caz şi în celălalt. 7. De aceea zice Apostolul: «Astfel, cel ce se socoteşte tare, să ia seama să nu cddă. Nu v-a cuprins ispită care să fi fost peste puterea omenească. Dar credincios este Dumnezeu, Care nu va îngădui ca să fiţi ispitiţi mai mult decît puteţi, ci odată cu ispita va aduce şi scăparea din ea, ca să puteţi răbda». Cînd zice: «Ce7 tare să ia seama să nu cadă», arată puterea voinţei libere, pe care harul primit o ştie că poate să stea în picioare prin sîrguinţă, sau să cadă din nepăsare. Iar cînd spune: «Nu v-a cuprins ispită care să fi fost peste puterea ome­nească», El le-înfierează slăbiciunea şi nestatornicia minţii lor, prin care încă nu puteau fi pînă aci răsturnaţi de puterile duhurilor rele, împotriva cărora ştia că luptă zilnic şi el şi cei desăvîrşiţi, despre care spune către efeseni: «De acum lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sînge-

35 — Sfîntul Ioan Casian

 546

SFINTUL IOAN CASIAN

 lui, ci împotriva domniilor, a stăpînirilor, împotriva stăpînitorilor întune­ricului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, răspîridite în văzdu­huri». Iar cînd adaugă: «Dar credincios este Dumnezeu, care nu va în­gădui să fiţi ispitiţi mai mult decît puteţi», nu doreşte ca Domnul să nu îngăduie ca ei să fie ispitiţi, ci ca să nu fie ispitiţi mai mult decît pot re­zista. 8. Ispitele dovedesc libertatea voinţei, iar lupta contra lor dincolo de puterea noastră dovedeşte, de asemenea, intervenţia harului divin, ca­re cumpăneşte asaltul ispititor. în toate acestea se arată, aşadar, că în­totdeauna harul dumnezeiesc aţîţă voinţa liberă a omului, dar nu o ocro­teşte şi nu o apăra în aşa fel, încît s-o facă să nu lupte cu propriile puteri împotriva duhurilor rele. Învingătoare, să recunoască puterea lui Dum­nezeu, iar învinsă, să-işi înţeleagă slăbiciunea şi să înveţe astfel să nu spere în vitejia sa, ci în ajutorul divin, pe care să-I ceară veşnic ca ocro­titor. Şi ca să întăresc acestea nu prin presupunerile mele, ci prin mărtu­riile foarte limpezi ale Scripturii dumnezeieşti, voi reproduce ceea ce este scris în Isus Navi: «Aceste popoare le-a lăsat Domnul şi n-a voit să le piardă, ca să încerce prin ele pe Israel, dacă păzeşte poruncile Dom­nului Dumnezeului său şi ca sâ-i formeze deprinderea de a se lupta cu duşmanii». 9. Şi ca să asemănăm ceva muritor cu neasemuita bunătate a Ziditorului nostru, pentru a arata nu egalitatea dragostei, ci o oarecare asemănare a îngăduinţei, la fel o mamă iubitoare şi cu grijă poartă mult timp la sîn pe un copil, pînă cînd îl învaţă să meargă: mai întîi îl lasă să se tîrască, apoi ridicat în picioare îl ţine cu mîna, ca să-I silească să facă paşi, îl lasă cîte puţin şi dacă-1 vede că se clatină pe dată îl spri­jină, iar dacă a căzuJt îl ridjică şi fie îl fereşte de a mai cădea, fie îl lasă să cadă încet şi-1 ridică iarăşi. Cînd însă în creşterea lui, din copil a ajuns la adolescenţă şi tinereţe nu-1 împiedică de la unele încercări şi osteneli, ci îl lasă să se deprindă cu greutăţile şi chiar să se ia la trîntă cu cei de seama lui. Cu atît mai mullt Acel Tată ceresc al tuturor cunoaşte pe cel pe care-1 poartă la sînul harului Său. Pe acesta îl deprinde cu virtutea lăsîndu-i libertatea voinţei, dar supraveghindu-1 îl ajută cînd este în nevoi, îl aude cînd îl cheamă şi nu-l lasă pe cel ce-L caută, ci-I smulge de la primejdie, uneori chiar fără ca acesta să ştie.

Prin acestea se vede limpede că «Necercetate sînt judecăţile lui Dumnezeu şi nepătrunse căile Lui», prin care atrage neamul omenesc la mîntuire. Aceasta o putem dovedi cu exemple din chemările evanghelice. Căci a ales pe Andrei şi pe Petru şi pe ceilalţi apostoli fără ca aceştia să

 547

 se fi gîndit la leacul mîntuirii lor printr-o alegere a harului. Pe Zaheu, care dorea cu credinţă să vadă faţa Domnului şi care, perutru aceasta, fiind mic de statură s-a urcat într-un sicomor, -nu numai că 1-a primit, dar chiar 1-a cinstit cu binecuvîntarea de a locui la el. Pe Pavel 1-a aitras, cu toate că acesta nu voia şi se împotrivea. 2. Pe un altul în aşa măsură 1-a cîşitigat alături de El, încît nu i-a îngăduit scurtul răgaz trebuincios pentru a-şi înmormînta tatăl. Lui Corneliu, care stăruia mereu în rugă­ciuni şi în milostenie, ca răsplată îi arată calea mîntuirii şi-i porunceşte printr-um înger să primească pe Petru, pentru a afla de la acesta cu­vintele de mântuire prin care să fie salvat împreună cu toţi ai săi. Astfel, în multe feluri, cu mare şi neprecupeţită dragoste dăruieşte acea înţe­lepciune a lui Dumnezeu mîntuirea oamenilor. Fiecăruia după capacita­tea lui îi împarte Domnul harul dărniciei Sale. Chiar vindecările a găsit cu cale să le facă nu după puterea măreţiei Sale, ci după mă­sura credinţei în care 1-a găsit pe fiecare, sau pe care a îm­părţit-o El însuşi fiecăruia. 3. Pe cel care a crezut că voia lui Hristos este de ajuns pentru a se curaţi de lepră (numai prin voia Sa) 1-a vindecat zd-cîndu-i «Vreau, fii vindecat». La altul, care-L ruga să vină să-i învie prin punerea mîinii fiica decedată, a intrat în casă şi i-a împlinit rugăciunea în care acela spera. Altuia, care credea că suprema mîntuire constă în puterea cuvîntului Său şi care i-a zis : «Spune numai un cuvînt şi se va însănătoşi copilul meu», cu cuvîntul i-a întărit picioarele slăbite şi le-a adus la puterea de mai înainte, zicînd: «Mergi şi îacă-se ţie precum ai crezut». 4. Altora, care nădăjduiau că se lecuiesc dacă-i ating poala veş­mintelor, le-a împărţit din belşug darurile sănătăţii. Pe unii i-a vindecat de boli la rugămintea lor, iar pe alţii fără să fie rugat. Pe unii i-a îndem­nat să nădăjduiască, zicînd : «Vrei să te faci sănătos ?». Altora le-a dat ajutor de la Sine, fără ca ei să spere. Pe unii, înainte de a le îndeplini dorinţele, i-a întrebat ce vor, zicînd: «Ce vreţi să vă iac ?». Altuia, care nu cunoştea calea de a obţine ceea ce dorea, cu bunătate i-a arătat-o, zicînd: «Dacă vei crede, vei vedea slava lui Dumnezeu». 5. între unii a râspîndit din belşug puterea vindecărilor şi despre ei <aminteşte evan­ghelistul : «Şi a vindecat pe toţi bolnavii lor». Intre alţii adîncul nemă­surat al binefacerilor lui Hristos s-a găsit atît de astupat, încît se spune :

Si Iisus n-a făcut acolo minuni, din cauza necredinţei lor». Dărnicia lui Dumnezeu este pe măsura credinţei omeneşti, precum îi spune acestuia:

Facd-se ţie după credinţa ta», iar aceluia: «Mergi, şi facd-se ţie precum a crezut», unuia : «Să-ţi fie ţie precum voieşti», iar altuia : «Credinţa ia te-a mîntuit».

 548

Să nu creadă însă cineva că am spus acestea ca să susţinem că su­prema mîntuire stă în puterea credinţei noastre, cum cred unii fără de lege care, punând totul pe seama libertăţii voinţei, afirmă că harul lui Dumnezeu se dăruieşte după meritul fiecăruia ⁸. Dimpotrivă, noi declarăm categoric că harul lui Dumnezeu este nemăsurat şi că uneori trece de hotarul necredinţei omeneşti. 2. Ne amintim ce s-a petrecut cu acel dregător din Evanghelie, care crezînd că fiul său bolnav mai degrabă poate să fie vindecat, decît să fie înviat după ce a murit, îl roagă pe Domnul să vină deîndată, zicîndu-I : «Doamne, coboară înainte de a muri fiul meu». Iar Hristos, deşi i-a combătut necredinţă prin aceste cuvinte : «Dacă n-aţi văzut semne şi minuni, nu credeţi», totuşi nu şi-a potrivit harul divinităţii Sale cu slăbiciunea credinţei aceluia şi ast­fel nu prin prezenţa Sa, cum credea acela, a alungat frigurile aducă­toare de moarte, ci prin cuvîntul puterii Sale, zicînd : «Mergi, fiul tău trăieşte». 3. Citim că Domnul şi-a revărsat belşugul harului Său şi în vindecarea acelui paralitic, care se ruga numai să-i întărească trupul slăbit, dar Domnul i-a adus şi sănătatea sufletului, zicînd : «Îndrăz­neşte, fiule, iertate sînt păcatele tale». După aceea, fiindcă unii dintre cărturari nu credeau că El poate să ierte păcatele oamenilor, ca să le risipească necredinţa, cu cuvîntul puterii Sale a însănătoşit şi picioarele acelui paralitic, zicînd : «De ce cugetaţi cele rele în inimile voastre ? Căci ce este mai lesne ? A zice : Iertate sînt păcatele tale, sau a zice: Scoală-te şi umblă ? Dar ca să ştiţi că putere are Fiul Omului pe pămînt a ierta păcatele, a zis slăbănogului: Scoală-te, ia-ţi patul şi mergi la casa ta». 4. La fel şi-a arătat de la sine marea sa dărnicie cu acela care, zăcînd fără vindecare treizeci şi opt de ani pe malul unui lac cu apă făcătoare de minuni, nădăjduia că se va vindeca prin miş­carea apei. Căci vrînd să-I cheme la mîntuire i-a zis : «Vreî să te’ faci sănătos?» Şi fiindcă’acela se plîngea de lipsa de ajutor omenesc şi zi­cea: «N-am un om care să mă arunce în scăldătoare cînd se va tulbu­ra apa», certîndu-1 pentru necredinţă şi neştiinţă, 1-a reaşezat în sănă­tatea de mai înainte nu pe calea nădăjduită de el, ci pe cea a milosti­virii pe care Domnul i-a dăruit-o zicînd : «Ridică-te, ia patul tău şi mergi la casa ta». 5. Şi ce este de mirare dacă se povesteşte de aceste minuni săvîrşite din puterea Domnului, cînd din harul dumnezeiesc asemenea fapte le-a săvîrşit chiar printre slujitorii săi ? Intrînd în templu Petru Şi Ioan, cînd acel olog din naştere, care nu putea să facă un pas şi cerea

8. XIII, XVI, p. 317. Aici Sfîntul Casian combate pelagianismul, care pune totul
pe seama libertăţii voinţei, neglijînd importanţa dumnezeiescului har.               ‘■‘■

 549

 milă, ei nu i-au dat acei bănuţi pe mic preţ pentru care se ruga el, ci chiar puterea de a merge, pe cel ce nădăjduia un mic ajutor îmbogăţin-du-1 cu darul preţios al Însănătoşirii nesperate şi spunîndu-i Petru : «Aur şi argint n-am ; dar ceea ce am, iată, îţi dau : în numele ls.i Hristos Na-zaiineanul, ridică-te şi umblă».

Prin aceste exemple, pe care le-am scos din izvoarele evanghelice, vom putea arăta foarte limpede că, în felurite şi nenumărate chipuri, pe necercetaite căi, Dumnezeu aduce neamului omenesc mîntuirea. Pe cei ce voiesc şi sînt însetaţi de aceasta îi îndeamnă la o mai puternică în­flăcărare, iar pe unii îi sileşte chiar fără voia lor. Aci me ajută să ne îndeplinim dorinţele pe care El le socoteşte de folos, aci ne insuflă în­ceputurile unor dorinţe sfinte, dăruindu-ne începutul faptelor bune şi stăruinţa în ele. 2. De aceea, cînd ne rugăm îl numim pe Domnul nu numai ocrotitor şi mîntuitor, ci şi ajutor şi sprijin. Prin faptul că cel dintîi ne cheamă şi, fără ştirea şi voia noastră, ne atrage la mîntuire, El este ocrotitor şi mîntuitor, iar prin aceea că în străduinţele noastre El ne ajută, iar cînd alergăm la El ne ridică şi ne întăreşte, îl numim sprijin şi refugiu. La aceas’tă mare dărnicie a milostivirii lui Dumnezeu gîndindu-se fericitul apostol şi văzînd că se găseşte înconjurat de dra­gostea lui Dumnezeu ca în mijlocul unei mări fără fund şi fără mar­gini, a strigat : «O, adîncul bogăţiei şi al înţelepciunii şi al ştiinţei lui Dumnezeu! Cît sînt de necercetate judecăţile lui Dumnezeu şi de ne­pătrunse căile Lui! Căci cine a cunoscut gîndul Domnului ?». 3. Va în­cerca să golească de conţinut admiraţia acestei ştiinţe, de care, s-a spăi-mîn-tat acel mare învăţător al neamurilor, oricine va crede că poaite mă­sura cu mintea omenească adîncimea acelui abis de nemăsurat. Căci cel ce crede că poate să cuprindă cu mintea sau să exprime în cuvinte toată dragostea cu care făureşte Dumnezeu mmtuirea oamenilor, acela fără îndoială că,^ făgăduind adevărul cuvintelor apostolice, va afirma cu nelegiuită îndrăzneală că se pot cerceta judecăţile lui Dumnezeu şi I se pot afla căile. 4. Voind să exprime printr-un simţămîcnit omenesc grija şi dragostea pe care Domnul găseşte cu cale să ne-o atribuie cu neobosită evlavie şi negăsind în lume o astfel de dragoste, cu care s-o compare mai potrivit, el a asemănat-o cu aceea a unei mame devotate. Şi folo-sindu-se de acest exemplu, fiindcă nu poate găsi altceva mai de preţ în frica oamenilor, zice : «Oare poate o femeie să uite de copilul său şi să nu-i fie milă de fiul pe care 1-a purtat în pîntecele său ?». Dar, nemulţu­mit cu această comparaţie, a trecut pe dată mai departe şi a adăugat zi­cînd : «Şi dacă ea a uitat, eu însă nu uit de tine».

 550

Prin aceasta înţeleg foarte bine cel care măsoară mărimea harului şi slaba putere a voinţei nu cu cuvinte goale, ci conduşi de experienţă, că «Izbînda în alergare nu este a celor iuţi şi biruinţa a celor viteji şi pli­nea a celor înţelepţi, nici bogăţia a celor pricepuţi, nici iaima pentru cei învăţaţi», ci: «Toate acestea le lucrează unul şi acelaşi Duh, împărţind fiecăruia în mod deosebit după cum voieşte». 2. Şi de aceea se dove­deşte nu prin credinţă, care poate fi îndoielnică, ci prin experienţă care, ca să zic aşa, se poate pipăi, că Dumnezeu, ca un Tată foarte iubitor şi ca un medic foarte bun, săvîrşeşte, aşa cum spune Apostolul, toate în toţi fără deosebire şi aci insuflă începuturile mîntuirii şi sădeşte în fiecare ardoarea bunăvoinţei, aci însă dăruieşte urmarea lucrării Sale şi trăirea virtuţilor. Aci îi cheamă fără ştire şi fără voia Ion pe cei ce sînt gata să alunece şi să se prăbuşească în prăpastie, aci aduce ocazii şi împrejurări favorabile mîntuirii şi opreşte de la hotărîri aducătoare de moarte pe cei repeziţi şi cu porniri necugetate. Pe cei ce vor şi a-leargă la El îi primeşlte, iar pe cei ce nu vor şi se împotrivesc îi atrage şi-i sileşte la fapte de bunăvoinţă. 3. Că nu ne este dat totul de către Dumnezeire dacă ne împotrivim întotdeauna şi stăruim în încăpăţîna-tea noastră, dar şi că adevărata mîntuire nu trebuie atribuită meritu­lui faptelor noastre, ci harului ceresc, ne învaţă aceste cuvinte ale Domnului: «Vă veţi aminti acolo de căile voastre şi de toate nelegiui­rile voastre, cu care v-aţi întinat, şi vă veţi dezgusta singuri de toate răutăţile voastre pe care le-aţi făcut. Şi veţi şti că Eu sînt Domnul, cînd voi face bine cu voi după numele Meu, nu după căile voastre rele, nici după nelegiuirile voastre groaznice, casă a lui Israel». 4. Şi de aceea, toţi părinţii dreptcredincioşi, care au învăţat desavîrşirea inimii nu din cearta deşartă a cuvintelor, ci din fapte şi din experienţă, spun că lu­crarea darului dumnezeiesc constă în primul rînd în aceea că fiecare este înflăcărat de dorinţa a tot ceea ce este bine, dar că depinde de li­bertatea noastră de alegere să înclinăm într-o parte sau în cealaltă. în al doilea rînd, este harul dumneziesc cel prin care pot fi traduse în fap­te virtuţile, dar aşa încît să nu se nimicească puterea liberei voinţe, iar în al treilea rînd depinde de darurile lui Dumnezeu să se stăruie în virtuţile dobîndite, dar aşa încît libertatea să nu se simtă robită. 5. Ast­fel trebuie să credem că Dumnezeu săvîrşeşte toate în toţi îndrumîn-du-ne, ocrotindu-ne şi apărîndu-ne, fără să înlăture libertatea voinţei, pe care El însuşi ne-a dăruit-o. Dacă se pare că se împotriveşte acestui înţeles ceva cules cu dibăcie prin judecată şi dovedire omenească, tre­buie mai degrabă să ne ferim decît să distrugem credinţa (căci nu merităm credinţa din înţelegere, ci înţelegerea din credinţă, precum este scris : «Dacă nu veţi crede, nu veţi înţelege»), fiindcă nu se poate în­ţelege pe deplin nici de simţirea, nici de judecata omenească în ce chip pe de o parte Dumnezeu lucrează toate în noi, iar pe de altă parte se atribuie totul liberei voinţe.

Întărindu-ne cu această hrană, fericitul Cheremon ne-a făcut să nu simţim greutatea unui drum atît de neumblat.

Origen ca patriarh al tuturor ereziilor când a inventat apocatastaza și după el noii origeniști de orice fel au gândirea viciată de un amestec de juridic cu o milă prost înțeleasă, pusă în seama lui Dumnezeu, anulând libertatea omului.

Aceasta este și gândirea demonică fiindcă dracii, fiind robi și tirani ai mândriei, hulesc libertatea.

Hulesc libertatea omului zicând că Dumnezeu este vinovat că ne-a dat libertate cu care să păcătuim (lucru numit buruiana lupului sau licohorton de Sfântul Nil Izvorâtorul de Mir, fiind, când spunea acestea deja în slavă).

Hulesc libertatea lui Dumnezeu gândind că fiind milostiv și ei ducând atât de mulți oameni în iad îl vor sili pe Dumnezeu să îi ierte pe toți și atunci va fi obligat să îi ierte și pe ei. Nu vor să se pocăiască de bunăvoie cum le-a propus Dumnezeu prin Sfântul Antonie cel Mare ci vor să fie stăpânii lui Dumnezeu chiar și în pocăință silindu-L să-i aducă din nou în starea dintâi. Dar făcând aceasta în mintea lor Îl vor sili să le dea un scaun mai înalt ca tronul Sfintei Treimi fiindcă îl vor pune pe Dumnezeu în ascultarea de ei și astfel vor deveni mai puternici decât El fiindcă îl vor obliga să facă ceea ce Dumnezeu nu vrea. Aceasta este gândirea cea fără de minte a demonilor care nu înțeleg în mândria lor că Atotputernicia lui Dumnezeu este Atotsmerenia Lui care din iubire nu vrea să treacă peste libertate, deci nici peste voia celor ce nu doresc să stea lângă El fiindcă nu-L iubesc. Iar dorința dracilor nu este să se mântuiască în sensul că să stea lângă Dumnezeu sau să-L iubească ci dorința lor este să scape de chinuri, să recapete puterile cele dintâi ba chiar să-și împlinească imaginația care i-a făcut să cadă adică să fie mai mari decât El și să-L stăpânească, disprețuindu-I și libertatea Lui și a noastră. Așa ar vrea și păcătoșii din iad să facă păcatul, iar păcatul este separarea de Dumnezeu[2], să aibă puterile dumnezeiești, dar prin ei nu prin El și deci vor să stăpânească egoist iar nu să iubească. Ori egoismul e iadul, iubirea e raiul. Dacă vreun egoist ar fi în Împărăţia Cerurilor pentru el Împărăţia Cerurilor ar fi iadul fiindcă n-ar fi privit ca centrul Ei cum vrea El, fiindcă centru Ei este Hristos și toți cei de acolo Îl au ca centru al lor iar toți cei din iad se au ca centru pe sine.

Luându-se după draci noii origeniști (care au în comun cu Origen apocatastaza sau superstiția că toți se vor mântui, chiar și cei fără Sfântul Botez) cred că mântuirea este o bomboană dată în dar fără contribuția noastră fiindcă așa vrea Dumnezeu și Dumnezeu fiind iubitor de oameni nu poate să nu o dea la toți, mai ales dacă fac fapte bune.

Greșesc așadar gândind juridic, că mântuirea vine din afară uitând că de fapt este schimbarea dinlăuntru după Hristos, deci prin iubire, deci numai dacă și mireasa vrea. Ei hulesc astfel nunta mistică numindu-o viol pozitiv adică de vrea sau de nu vrea omul n-are ce face tot trebuie să nuntească cu Mirele. Fiindcă ei nu văd mântuirea ca o stare de iubire ci ca pe o răsplată de tribunal, nu ca pe o schimbare lăuntrică în omul cel nou ci ca pe o râzgâiere pământească a omului vechi înveșnicit în comfort. Întreabă retoric noii origeniști: de ce să nu dea raiul la făptașii buni, chiar dacă îl hulesc pe Dumnezeu prin ereziile lor, iertându-i pe toți, fiindcă Dumnezeu nu ține cont că este jignit, nefiind pătimaș de orgoliu?

Așa este Dumnezeu, nu are orgoliu, dar oamenii au și când hulesc nu-L micșorează pe Dumnezeu ci se întunecă neiubindu-L și despărțindu-se de El. Și acesta este iadul.

Noii origeniști: dar de ce să fie Dumnezeu nedrept și fiindcă pe unii i-a hotărât să se nască în locuri și timpuri unde n-au putut afla de Ortodoxie să-i trimită la iad, fiind de fapt El însuși vinovat?

Dar Dumnezeu nu este Atotputernic? Dacă voi credeți că El a hotărât unde și când să se nască de ce nu credeți că aceasta este spre binele lor? De ce nu credeți că are și puterea să le arate Ortodoxia oriunde și oricând s-ar afla? N-ați citit: Luc 3:8 Faceţi, dar, roade vrednice de pocăinţă şi nu începeţi a zice în voi înşivă: Avem tată pe Avraam, căci vă spun că Dumnezeu poate şi din pietrele acestea să ridice fii lui Avraam. E mai mare minunea să spună despre Ortodoxie unor oameni deja vii decât să hotărască ca ei să vină la existență? De ce vreți să aștepte să le spună de abia după ce ei vor muri, Dumnezeu e mut față de vii și vorbăreț față de morți? N-ați citit: Mat 22:32 „Eu sunt Dumnezeul lui Avraam şi Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov”? Nu este Dumnezeul morţilor, ci al viilor? Sau nu credeți în minuni ci numai în metodele psihologice ale lumii căzute de mântuire? Credeți doar în metodele de misiune prin internet și mersul pe la uși? Dumnezeu este Atotputernic și oriunde și oricând s-ar afla vreun om care cu adevărat, mai presus de sine, dorește Adevărul, chiar dacă nu știe că există Hristos, Dumnezeu Se dă lui tocmai prin Ortodoxie. Cum? Știe El cum să se coboare la înțelesul fiecăruia. Viețile sfinților sunt pline de exemple cum păgâni izolați, fără nici o șansă după logica omenească, au ajuns la Ortodoxie. În Sfânta Scriptură îl avem pe Avraam. Dar nici cu cei din Ortodoxie nu sunt valabile metodele psihologice de educație și împărtășire fără participarea personală cu pocăință la Sfintele Taine. Nu erau oare gemeni, deci crescuți la fel, de aceiași părinți, în același moment istoric, cu aceleași concepții Iacov și Esau? Pe unul Dumnezeu l-a iubit și pe altul l-a urât[3] deși erau născuți și crescuți în același context. Nu fiindcă a făcut Dumnezeu discriminări ci datorită alegerii lor pe care El o preștia[4]:

Capitolul IX

6     căci nu toţi cei din Israil sînt şi Israiliteni; nici pentru că sînt sămînţa

lui Avraam sînt toţi fii,

Dumnezeu Şi-a împlinit făgăduiala, adică ceea ce i-a zis lui Avraam: ״Ţie îţi voi da (pămîntul Palestinei) şi seminţiei tale, în veac” (Facerea 13:15). Să vedem aşadar care este seminţia aceasta, pentru că nu toţi cîţi s-au născut din Avraam sînt curat seminţie şi fii ai lui Avraam, precum nici toţi cei din Israil, adică cei ce s-au născut din Iacov, sînt Israiliteni. Ci sămînţă şi fii ai lui Avraam şi ai lui Israil sînt cei născuţi din Avraam după asemănarea lui Isaac şi cei vrednici de fapta bună a lui Israil, prin care el s-a învrednicit a vedea pe Dumnezeu. Fiindcă Pavel înadins nu a zis: ״cei din Iacov”, ci: ״cei din Israil”, ca să arate cinstitul nume pe care l-a luat Iacov de la Dumnezeu cînd s-a luptat cu El şi a fost numit ״Israil”, ceea ce însemnează ״minte văzătoare de Dum­nezeu”. Căci aşa zice Sfînta Scriptură: ״Nu se va mai chema numele tău Iacov, ci Israil te vei numi” (Facerea 32:28). Deci, dacă tu – o cititorule! – vei înţelege cine sînt cei ce se nasc după asemănarea naşterii lui Isaac, atunci vei afla adevărată şi nemincinoasă făgăduinţa lui Dumnezeu, fiindcă acelora s-au dat făgăduinţele. De aceea, nu se cuvine a fi hulit Dumnezeu, pentru că El a făcut ceea ce a zis, deşi unii nu înţeleg.

7      ci ״numai cei din Isaac – zice – se vor chema seminţie a ta”, adică: Nu

fiii trupului sînt fii ai lui Dumnezeu, ci fiii făgăduinţei se socotesc drept seminţie.^[5]

9 Căci al făgăduinţei este cuvîntul acesta: ״(La anul), întru această vreme, voi veni, şi Sara va avea un fiu ” (Facerea 18:10).

Nu eu – zice – îţi tîlcuiesc care este adevărata seminţie a lui Avraam, ci Scriptura cea Veche, ce zice: ״(…) numai cei din Isaac se vor chema seminţie a ta” (Facerea 21:12). De aceea, cîţi s-au născut după asemănarea naşterii lui Isaac, adică din făgăduinţă, aceştia sînt adevăraţii fii ai lui Avraam, ori – mai bine a zice – adevăraţii fii ai lui Dumnezeu. Pentru că Isaac nu s-a născut cu legea şi puterea firii, ci cu puterea dumnezeieştii făgăduinţe: ״(La anul), întru această vreme, voi veni – a zis Dumnezeu către Avraam – şi Sara va avea un fiu.” Deci cuvîntul acesta al lui Dumnezeu l-a plăsmuit în pîntecele Sarei pe Isaac şi l-a născut. Iar aceasta se întîmplă şi cu noi, Creştinii, care sîntem fiii lui Dumnezeu fiindcă, pe cînd ne aflăm în scăldătoarea Sfîntului Botez ca în pîntece de maică, sînt spuse cuvinte dumnezeieşti care ne plăsmuiesc din nou. Căci, botezîndu-ne în numele Tatălui, şi al Fiului şi al Sfîntului Duh, ne naştem a doua oară, duhovniceşte. Şi, precum atunci Dumnezeu a făgăduit naşterea lui Isaac şi a împlinit-o, aşa şi la a doua naştere a noastră, cea duhov­nicească, mai întîi El a făgăduit-o prin Prooroci, şi apoi a împlinit-o. De ace­ea, zicerea: ״(…) numai cei din Isaac se vor chema seminţie a ta” trebuie a se înţelege în loc de: Aceia sînt sămînţa lui Avraam, care s-au născut după chipul naşterii lui Isaac – adică prin cuvîntul dumnezeiesc. Deci cuvîntul lui Dum­nezeu nu a căzut, nici n-a minţit, ci a dat ceea ce a făgăduit. Cui? Adevăratei seminţii a lui Avraam, anume credincioşilor din ״neamuri”, care s-au făcut fii ai lui Dumnezeu asemenea cu Isaac, fiindcă şi aceştia s-au născut din făgădu­inţă şi prin cuvîntul lui Dumnezeu. Iar la ceea ce zic Evreii – anume că zi­cerea aceasta: ״(…) numai cei din Isaac se vor chema seminţie a ta”, arată că doar cei ce se nasc trupeşte din Isaac sînt socotiţi seminţie a lui Avraam – răs­pundem că, dacă această înţelegere ar fi fost adevărată, trebuia să se soco­tească seminţie a lui Avraam şi Idumeii şi toţi cei născuţi dintru aceia. Pentru că strămoşul Idumeilor, Isav, a fost fiu al lui Isaac, dar acum Idumeii nu mai sînt şi nici nu se socotesc fii ai lui Avraam, ci sînt foarte despărţiţi de neamul lui Avraam şi se numesc ״de altă seminţie”^[6].

10   Dar nu numai ea, ci şi Revecca, avînd copii gemeni dintru unul, din Isaac, părintele nostru.

Dumnezeiescul Apostol a arătat mai sus că doar Isaac s-a numit ״seminţie a lui Avraam”, deşi acesta din urmă a avut mulţi şi osebiţi fii, căci avea şi pe Ismail – din Agar, roaba sa – şi încă şase fii, din Hetura, a doua muiere a sa. De aceea, zicea că şi cei ce se nasc asemenea lui Isaac se numesc ״seminţie a lui Avraam”. Iar acum zice că nu numai la fiii lui Avraam va vedea cineva aceasta, ci, ceea ce este încă mai mare, o va vedea şi la fraţii gemeni, adică la Isav şi la Iacov. Pentru că nici aceştia nu au dobîndit aceeaşi cinste, căci Iacov s-a ales de Dumnezeu, iar Isav s-a urît. De aceea, nici tu – o cititorule! – nu cere seamă pentru ce Dumnezeu a ales pe cei din ״neamuri” şi i-a făcut se­minţie a lui Avraam, şi mai ales seminţie a Sa, iar de la Evrei Şi-a întors faţa şi i-a împins de la Sine.

11   Şi – nefiind ei încă născuţi, nicifăcînd ei ceva bun ori rău, pentru ca înainte-hotărîrea lui Dumnezeu să rămînă după alegere, nu din fapte, ci de la Cel care cheamă –

12   i s-a zis ei ״că cel mai mare va sluji celui mai mic”^[7] (Facerea 25:23),

13   precum este scris: ״Pe Iacov l-am iubit, iar pe Isav l-am urît”

(Maleahi 1:2, 3).

E nevoie ca să spunem mai înainte toată noima cuvintelor acestora lungi şi întinse pe care le va zice Apostolul, fiindcă mulţi, nedumerindu-se, se între­bau de ce au fost aleşi Evreii dintre ״neamuri”, căci nu se poate zice că au fost aleşi pentru faptele lor cele bune, de vreme ce toţi au păcătuit, şi ״neamurile”, şi Evreii împreună cu ele. Deci, la această nedumerire, Apostolul adună încă alte multe nedumeriri noi, cu adevărat neînţelese, ci pricepute doar de Dum­nezeu. Şi, mai întîi, îi arată pe gemenii pomeniţi mai sus, pe Iacov şi pe Isav. Căci, dintru aceştia doi, Iacov nu a fost ales pentru vreo faptă bună, şi nici Isav nu a fost urît pentru faptele lui cele rele – fiindcă, aflîndu-se amîndoi în pîntecele maicii lor, ei nu făcuseră vreun lucru bun sau rău. Ci, din înain- te-hotărîrea şi înainte-cunoştinţa lui Dumnezeu, unul (Iacov) a fost ales şi iu­bit, iar celălalt (Isav) s-a urît – precum zice şi Proorocul Maleahi, vorbind din

269

partea lui Dumnezeu: ״Pe Iacov l-am iubit, iar pe Isav l-am urît” – pentru ca totul să fie deplin al lui Dumnezeu şi al înainte-hotărîrii şi îna- inte-cunoştinţei Lui. Şi de ce să vorbim numai de aceştia? Atunci cînd toţi Israilitenii au făcut acel idol al viţelului în muntele Horiv, şi i s-au închinat, unii dintre dînşii au fost pedepsiţi, iar alţii nu. Sau împăratul Faraon, a fost împietrit la suflet cu adevărat, dar mai erau încă mulţi alţii la fel de împietriţi ca dînsul. Atunci cum de a fost pedepsit numai el singur? Vezi că acestea sînt judecăţi ale lui Dumnezeu, cu adevărat neînţelese de oameni, ci doar de El singur? Deci astfel este şi alegerea ״neamurilor” şi lepădarea Evreilor, care nouă ni se pare afară de cuvînt, iar la Dumnezeu este prea-bincuvîntată şi prea-adevărată. Aceasta este înţelegerea pe care o cuprind cuvintele Aposto­lului ce ne stau înainte şi cele următoare:

14   Ce vom zice aşadar? Au doar este nedreptate la Dumnezeu? Să nu fie!

Fiindcă la Dumnezeu – zice – nu este nedreptate, apoi nici cu noi, cei din ״neamuri” şi Iudei, nu a fost nedrept Dumnezeu.

15   Căci îi zice lui Moisi: ״Voi miluipe cine vreau să miluiesc şi Mă voi îndura de cine Mă îndur” (Ieşirea 33:19).

Dumnezeiescul Apostol adaugă aici şi altă zicere din Scriptura cea Veche, dovedind cu aceasta că doar Dumnezeu ştie cine e vrednic de cinste şi cine de

pedeapsă. Căci, deşi Israilitenii au făcut toţi laolaltă idolul viţelului şi i s-au închinat în pustie – precum am zis mai sus – Dumnezeu pe unii din aceia i-a miluit, pe alţii i-a pedepsit, iar pe alţii i-a dat leviţilor şi i-au junghiat. Şi nici Moisi n-a ştiut pricina aceasta, Proorocul cel atît de mare şi de apropiat de Dumnezeu. Iar tu, omule, vrei să ştii pricinile şi ceri seama de la Dumnezeu pentru ce au fost alşi cei din ״neamuri”, care erau păcătoşi? Şi – măcar că Pa- vel putea să spună pricina pentru care s-au ales ״neamurile” iar Israilitenii s-au lepădat (ceea ce a arătat în altă epistolă, anume că Israilitenii au socotit să se îndrepteze din Lege şi din faptele lor, iar ״neamurile” au socotit să se îndrepteze doar din credinţă şi din dar) – măcar că Pavel – zic – putea spune pricina aceasta, el o trece sub tăcere deocamdată, ca mai mult să astupe gurile iscoditorilor şi să-i înduplece să nu caute vreo socoteală de la judecăţile şi iconomiile lui Dumnezeu.

16 Deci darul nu e al celui ce voieşte, nici al celui ce aleargă, ci al lui Dumnezeu celui ce miluieşte.

Isaac – zice – voia într-adevăr să blagoslovească pe Isav, şi Isav alerga în cîmp ca să capete vînat şi, prin acela, să fie blagoslovit, precum e scris la Fa­cere: ״A zis lui (Isaac lui Isav): Ieşi în cîmp şi vînează-mi vînat! Şi s-a dus Isav în cîmp ca să vîneze pentru tatăl său” (Facerea 21:4, 5). însă Dumnezeu, cu judecată dreaptă, a făcut să dobîndească blagoslovenia Iacov, fiindcă era vrednic de ea cu adevărat. Prin aceste cuvinte, se pare că Apostolul surpă stăpînirea de sine a omului [libertatea, n. m.], dar nu e aşa. Ci – precum de­spre o casă s-ar zice că totul este al meşterului care a zidit-o, măcar că zidarul are nevoie de materiale şi de oameni pentru a zidi – tot aşa zicem şi despre om că totul este al lui Dumnezeu, cu toate că Dumnezeu are trebuinţă şi de voinţa şi de osîrdia omului. Dar, fiindcă Dumnezeu isprăveşte, şi încununează şi osîndeşte, atunci zicem că toiul este al lui Dumnezeu.^[8]

17   Căci Scriptura zice despre Faraon: ״Chiar pentru aceasta te-am ridicat, ca să arăt întru tine puterea Mea şi să se vestească numele Meu în tot pămîntul” (Ieşirea 9:16)

Precum – amintind despre Evreii ce au făcut idolul în pustie, Scriptura zice că unii au scăpat de pedeapsă, iar alţii s-au pedepsit, aşa cum am zis mai înain­te, fiindcă singur Dumnezeu ştie pe cei vrednici de mîntuire ori de pedeapsă – tot astfel doar Faraon a cercat mînia lui Dumnezeu, cu toate că şi mulţi alţii au fost împietriţi ca dînsul. ״Căci – zice Dumnezeu lui Faraon^[9] – chiar pentru aceasta te-am ridicat”, adică: ״pentru aceasta te-am adus în mijloc”, ca, prin tine, să se arate puterea Mea şi astfel mulţi alţi împietriţi şi răi să se ferească, fiindcă ״se va vesti numele Meu în tot pămîntul”, cum că sînt drept şi puternic.

18   Aşadar, Dumnezeu miluieşte pe cine voieşte, iar pe cine voieşte, îl împietreşte.

Aici, dumnezeiescul Apostol trage încheierea celor zise mai sus şi hotă­răşte că nu se cuvine a cere cineva seama de la Dumnezeu, pentru că El milu­ieşte pe cine voieşte, precum pe Evreii care au făcut viţelul în pustie, pe care nu i-a pedepsit; iar pe cine voieşte, îl împietreşte, ca pe Faraon. Dar ce însem­nează zicerea: ״îl împietreşte”? (Pentru că pare necuvenită.) Ascultă! Precum soarele înmoaie ceara, dar întăreşte lutul – nu de sine, ci pentru osebita mate­rie a cerii şi a lutului – tot aşa se zice că Dumnezeu a împietrit inima cea de lut a lui Faraon. în ce chip? Prin îndelunga Sa răbdare. Pentru că, răbdîndu-1 îndelung, l-a făcut mai împietrit, precum, de pildă, dacă cineva ar avea un rob viclean şi rău, şi nu l-ar pedepsi, ci ar folosi către dînsul iubirea de oameni, l-ar face mai rău decît era înainte. Nu doar că stăpînul l-ar învăţa răutatea, ci pentru că robul se foloseşte de iubirea de oameni a stăpînului său spre înmulţi­rea răutăţii sale, defăimîndu-i bunătatea.^[10]

19   îmi vei zice deci: Pentru ce mai învinuieşte, căci voii Sale cine îi stă împotrivă?

Aşa cum am zis de multe ori, sfîntul Apostol se sileşte în tot chipul să ara­te că iconomiile şi judecăţile acestea îi sînt cunoscute doar lui Dumnezeu. De aceea, adună multe nedumeriri din toate părţile, şi nu le dezleagă, ca să-i strîmtoreze pe auzitori şi iscoditori şi să-i încredinţeze că acestea sînt neînţe­lese şi necuprinse de minte. Deci, aici, vine cu o împotrivire şi nedumerire la cele zise de el mai înainte şi spune aşa: Dacă Dumnezeu îl împietreşte pe cel ce voieşte, de ce mai mustră şi învinuieşte pe cel ce greşeşte? Căci cine poate sta împotriva voii Lui? Dumnezeu a voit şi a împietrit pe Faraon ori pe vreun altul; din această pricină, acela pe care l-a împietrit a greşit. Deci, de ce îl ceartă şi îl munceşte pe cel împietrit de El? Iată dar împotrivirea şi nedumeri­rea pe care o ridică Apostolul ca să arate că acestea sînt nedumerite şi înţelese doar de Dumnezeu. De aceea nici nu dezleagă neînţelegerea aceasta, ci astupă gura celui ce nu se dumireşte şi îi zice:

20   Deci dar^[11]– o omule! – tu cine eşti, cel ce răspunzi împotriva lui Dumnezeu?

Vezi, iubitule, că marele Apostol opreşte şi înfrînează iscodirea cea fără de vreme şi de prisos a mult-iscoditorilor? Prin aceasta vrea să-i înveţe pe oameni să cunoască ce este Dumnezeu şi ce este omul: anume că Dumnezeu este întrutot-înţelept şi drept şi toate le ştie cu înţelepciunea Sa şi le iconomi- seşte cu dreptatea Sa; iar omul este prea-neputincios cu mintea şi nu înţelege judecăţile cele nepricepute şi drepte ale lui Dumnezeu. Şi întreabă: Tu cine eşti – o omule? Eşti tu împreună-părtaş şi împreună-împărţitor al stăpînirii lui Dumnezeu? Eşti tu oare judecător al iconomiilor acelora pe care se cuvine ori nu a le face Dumnezeu? Fiindcă a cerceta cineva că ceva se cădea a se face aşa ori altfel este însuşire a unuia ce răspunde şi stă împotriva marelui Dum­nezeu. Iar cel ce se teme de Dumnezeu nu se cuvine a judeca aşa, ci trebuie să se înduplece fără iscodire la cele ce se fac de întrutot-înţeleapta pronie a lui Dumnezeu, în orice chip s-ar face.

Au doar va zice făptura Celui ce a făcut-o: De ce m-ai făcut aşa?

21 Au doar nu are stăpînire olarul asupra lutului, din aceeaşi

frămîntătură a face un vas spre cinste, iar altul spre necinste?^[12]

Apostolul a folosit pilda aceasta nu pentru ca să ridice stăpînirea de sine a oamenilor [libertatea, n. m.], nici ca să ne facă trîndavi şi nemişcaţi precum cele neînsufleţite, ci – aşa cum am zis mai înainte – ca să ne înveţe cum se cu­vine a ne supune lui Dumnezeu, arătînd covîrşitoare tăcere, ascultare şi sme­renie iconomiilor pe care le face. Pentru că – precum zice – olarul face, din acelaşi lut, vasele pe care le voieşte, unele spre întrebuinţare cinstită, iar altele spre întrebuinţare ne-cinsită, şi nici unul din vasele acestea nu-i grăieşte împotrivă. Tot aşa şi Dumnezeu, din acelaşi neam al oamenilor, pe unii îi cin­steşte şi-i slăveşte, iar pe alţii îi pedepseşte şi îi ne-cinsteşte. De aceea tu, omule, nu iscodi lucrul acesta, ci închină-te numai şi urmează lutului şi vase­lor celor de lut! Şi, precum lutul urmează mîinii olarului, aşa şi tu urmează voii şi judecăţii lui Dumnezeu, Celui ce toate le iconomiseşte! Să ştii însă – o cititorule! – că – precum la vasele de lut nu lutul face a fi unele dintre dînsele cinstite iar altele ne-cinstite, fiindcă lutul este unul şi acelaşi la toate vasele, ci osebirea o face întrebuinţarea lor de către oameni – tot aşa se întîmplă şi la oameni. Pentru că nu firea omenească îi face pe unii să se răsfeţe, iar pe alţii să se muncească; ba, fiindcă firea este una şi aceeaşi la toţi oamenii, ci liber­tatea alegerii este cea care face această osebire.

Cea mai mare minune este trăirea Ortodoxiei. Această minune este la fel de mare ca și arătarea Ortodoxiei la cei care nu sunt în contextul de a auzi despre Ea. Dar eu zic că este și mai mare minunea a revitaliza în credință autentică niște oameni născuți în Ortodoxie și plafonați prin plictiseală, obligații ritualice și exemple proaste ale ortodocșilor căzuți (care sunt aproape pretutindeni și majoritari). Aceasta privite din punct de vedere psihologic și educațional. Însă pentru Dumnezeu fiecare om este minunea Lui, de care se apropie, fără reguli impuse, cu o uriașă și neînțeleasă libertate și discretă, indiferent de context, pe înțelesul unic al lui fie că este Ortodox fie că este… orice ar fi. Se poate ca Dumnezeu să nu știe cum sau să nu vrea. Este geografia sau cronologia mai puternică decât El, peste El? Cu o condiție! Ca și oamenii să vrea, că i-a făcut în privința mântuirii personale și pe ei atotputernici, adică putând să refuze și răul dar și binele. Iar a vrea pe Dumnezeu cu adevărat este a trăi în vederea păcatului propriu și a crede și apela la Dumnezeu, chiar dacă la început necunoscut sau impersonal sau crezut a fi altă persoană. Aceasta se cheamă viața în pocăință.

Harul lui Dumnezeu este chemător sau extern pentru toți, dar mântuitor sau intern doar pentru Ortodocșii care se pocăiesc.

Noii origeniști ne acuză că spunem că Dumnezeu nu e iubitor de oameni dacă nu-i vâră pe oameni cu dea sila în rai. Dar noi spunem că tocmai așa ar fi neiubitor de oameni să-i silească la rai. Taina iadului este tocmai iubirea lui Dumnezeu cea prea smerită care nu vrea să silească a fi cu El pe cei ce nu-L vor, dar îi îngăduie așa ca să nu piardă binele existenței. Dacă s-ar desființa iadul s-ar desființa libertatea celor de acolo și s-ar desființa iubirea lui Dumnezeu, devenind viol dacă ar nunti cu ei cu dea sila (noul origenism) sau iubire biruită de ură dacă i-ar nimici (calvinismul dumnezeului mânios)[13]. Aceasta să nu fie în veac!

Taina mântuirii este așadar taina nunții veșnice. La dansul acestei nunții dănțuiesc două libertăți, două iubiri, a două voințe deci a două persoane. A Mirelui și a miresei minte. Cum dănțuiesc acestea două, după înțelepciunea Mirelui și capriciile minții, ne-au arătat foarte frumos Sfinții Cuvioși Ioan Casian și Gherman al Dobrogei, fiind învățați de Avva Cheremon, zdrobind ereziile „numai harului mântuitor”[14] sau „numai libertății mântuitoare”[15] adeverind preafrumoasa taină a sinergiei[16] sau a împreună-îmbrățișării…

Așadar cei dinainte de Pogorârea la Iad a Mântuitorului, fie dinainte de Potop, fie de după, fie din neamul lui Avraam fie din celelalte, fie dintre evrei de sub lege fie dintre păgânii care au doar legea conștiinței[2] dacă s-au pregătit pentru venirea lui Hristos, au rămas după moarte în această stare de așteptare și la propovăduirea lui Hristos în Iad au crezut și I-au urmat lui și s-au mântuit prin El, primind învierea întâi cu sufletul iar îngerii luând din Sângele și apa coastei Lui și stropind tot pământul nevăzut rămășițele lor pământești, botezându-le și pregătindu-le spre învierea cea de a doua. Câți nu, l-au respins, rămânând de reaua lor bunăvoie în veșnicie în chinul despărțirii de Dumnezeu, cel mai mare chin, murind cu moartea întâi și prin hotărârea lor nebeneficiind de botezul tainic, pregătindu-și trupul pentru moartea a doua, adică cea veșnică:

PENTRU DREPŢI CUM SE-AU BOTEZAT ŞI PENTRU CEI NECREDINCIOŞI CUM NU SE-AU BOTEZAT.

GLAVA 22. După Dumnezeeștii dascali.

Deaca vreame ce se-au făcut trupul omului de în ceale 4 stihii, deaca moare, eale să răsepesc, iară într-acealea. Aşa au fost şi pentru Hristos, dntmli. adecă sîngele şi apa, carele au curs de întru sfînta a lui coastă, curs-au în stihiile oriunde au curs ale prorocilor, ale drepţilor şi într-ale tutulor oamenilor şi, aflîndu-le se-au botezat. Iară de va zice cineva că deaca vreame ce au curs în stihiile tuturor oamenilor, au botezat stihiile şi ale păcătoşilor şi ale păgînilor, spune-vom noi şi de aceasta că nu iaste aşa, ce de vă iaste voia să ştiţi adevărat, ascultaţi: cum cură apa şi adapă şi creaşte cîte află sădite şi verzi, iară cîte află uscate nu le foloseaşte, numai ce le lasă iară uscate cum au fost, aşa să socotiţi că ştiţi şi de aceasta, că numai drepţii se-au botezat, iară nu şi păcătoşii.[3]

PENTRU PĂGÎNUL ŞI OVREAIUL CARII VOR FACE MULTE BUNĂTĂŢI, PUTEA-VOR SĂ IA ÎMPĂRĂŢIA CERIURILOR, AU BA?

G L A V A 44.

A aceluiaş Anastasie[4].

Domnul zise cătră Nicodim: adevăratu-ţi zic că cine nu se va naşte a doaă oară cu apă şi cu duhul, nu va întră la împărăţia ceriului. Drept aceaia, bine că iaste adevărat că nu întră la împărăţia ceriului cel nebotezat şi păgîn, iară aşa nu-ş piarde plata cu acea bună petrecanie carea-i dă Dumnezeu şi avuţie şi hrană şi cu alte înşelăciuni ale lumii aceştiia, cum auzi acel bogat: adu-ţi aminte că ai luat bunătăţile tale întru viaţa ta. Şi iar în veac ce va să fie are mare despărţire decît cel păgîn carele n-au făcut bunătăţi, pentru că cum sînt aproape lîngă Dumnezeu, multe lăcaşure pentru cei drepţi, aşa sînt şi la .cei păcătoşi multe feliure de munci. Dar cum zise apostol Petr; că în toate limbile, carii se vor teame de Dumnezeu şi să facă dreptate, sînt priimiţi la Dumnezeu?

Cînd zicea apostol Petr acesta cuvînt, era (cum am zice) toată lumea păgînă şi toate limbile fără nume; dece într-aceaia vreame ce să temea de Dumnezeu şi făcea dreptate (cum zice la deaania apostolilor pentru Cornilie Sutaşul), era priimiţi la Dumnezeu pentru bunele lui fapte şi pentru bunele lui lucrure ; şi au ovreaiu de era, au ellin să se teamă de Dumnezeu, cum era nineviteanii şi priatenii a lui Iov, toţi pentru lucrurile lor ceale bune era priimiţi la Dumnezeu. Iar deaca veni propoveduirea a lui Hristos şi apostolii ne învăţară să ne botezăm, ascultă ce zice Hristos cătră apostoli: ori în ce cetate ce veţi mearge şi nu vor priimi pre voi, atunce eşiţi afară de în cetate şi vă scuturaţi şi prahul dă pre picioarele voastre şi o lăsaţi celora ce lăcuesc acolo ; că adevărat vă grăesc, că mai uşor va fi Sodomului şi Gomorului la zioa judecăţii decît locurile cealea ce n-au priimit cuvîntul a lui Dumnezeu[5]. Dece dară cum va să fie priimit la Dumnezeu cela ce nu cinsteaşte prorocia a lui Hristos, nice creade într-însa, pentru că omul carele iaste într-acesta feliu nice de Dumnezeu i-e frică, nice face dreptate. Aşa să socoteşti şi de ceia ce zice sfeti Pavel, că mainte de propoveduirea a lui Hristos era slavă şi cinste la omul carele făcea bine, întîi la ovreai şi la ellini. Iar după propoveduirea a lui Hristos, zice, de va fi şi îngeri să vie de la ceriu, să spue voaă altele de cealea ce am spus noi, acela să fie anathema.

Sfîntul acesta va să zică, că această întrebare, de va fi au ovreaiu, Semnează, au păgîn şi să facă lucrure bune, putea-se-va spăsi şi să fie priimit la Dumnezeu, au ba ? De aceasta au întrebat cela ce au întrebat, pentru că zice Dumnezeu pespe prorocii oricine va face lucrure bune şi să-i fie frică de Dumnezeu, acela iaste priimit de Dumnezeu. Şi aceastea au zis Dumnezeu şi le-au şi vrut mai nainte dă ce nu venise să se întrupească.

Iară deaca veni şi se întrupă şi învăţă pre oameni cum vor să trăiască şi cum vor să petreacă ceia ce vor vrea să fie priimiţi la Dumnezeu, li se cade să se nască a doa oară de în duhul şi de în apă, cum am zis, dă le va fi voia să ia împărăţia ceriurilor. Căce că aceasta iaste adevărat, că cine nu se va boteza să se facă fiiu luminii a duhului sfînt, să speale păcatele ceale vechi întru sfîntul botez şi acel blăstem ce deade Dumnezeu pre Adam, să se facă fiiu lui Dumnezeu şi moşnean împreună cu Hristos, nice unul nu e priimit la Dumnezeu, adecă la împărăţia ceriurilor. Şi cîţi nu priimesc botezul, aceia nu pot să-ş dea seama la zioa judeţului, cînd vor vrea să ia munca de veaci cu dracii, să zică că nu ştiu nimica.[6]

Cei de după Învierea lui Hristos deci nu vor avea un regim diferențiat, dacă vor crede în Sfânta Evanghelie și se vor boteza se vor mântui, dacă nu vor crede se vor osândi, nu putem crede altceva fiindcă oricine ar spune altceva minte dacă însuși Adevărul Persoană a zis clar:

Mar 16:15 Şi au zis lor: mergeţi în toată lumea şi propoveduiţi evanghelia la toată zidirea. 16 Cel ce va crede şi se va boteza, se va mântui; iar cel ce nu va crede, se va osândi.

Un caz special desprins din cuvintele de mai sus ale Domnului sunt cei ce nu refuză credința dar nu se botează cum sunt cei care mor înainte de a alege (cum sunt pruncii avortați sau morți înaintea Sfântului Botez) care, după sinaxarele Triodului și credința cea adevărată, nici nu se chinuiesc fiindcă nu s-au despărțit cu voia de Dumnezeu dar nici nu se pot mântui. Intrarea în Împărăţia Cerurilor nu este un favor dat capricios de Dumnezeu. El ar da-o la toți dacă ar ține doar de El, dar aceia nefiind îmbrăcați în Hristos nu pot avea viața Lui (cum să ai viața lui Hristos fără de Hristos) iar Împărăţia Cerurilor nu este un restaurant cu bilet de intrare doar pentru cei aleși ci este chiar a viețui viața Împăratului Cerurilor în veșnicie. Viața lui Hristos fiind Iubirea are două capete Donator și primitor. Dacă primitorul este închis cum să dea Donatorul?

Iar marele şi slăvitul Atanasie, deşi în întrebările către prefectul Antioh nu spune aşa, totuşi in cuvîntul despre cei adormiţi zice : «Şi pînă la învierea obştească s-a dat sfinţilor să se cunoască unul pe altul şi să se bucure împreună ; dar păcătoşii sînt lipsiţi de acest har; sfinţilor mucenici li s-a dat să privească şi să cerceteze cele ce se fac de noi. La învierea cea de obşte însă, cînd se vor arăta faptele ascunse ale tuturor, toţi ne vom cunoaşte unii pe alţii». Trebuie să se ştie că acum sufletele drepţilor petrec în nişte locuri osebite ; şi dimpotrivă sufletele păcătoşilor, la rîndul lor, unele se bucură in nădejdea mintuirii, iar altele se întristează în aşteptarea cumplitelor chinuri[…]

Trebuie să se ştie că nu toţi cei care au căzut in prăpăstii, în foc şi în mare, şi au murit din pricina acestora, şi cei care au pierit de frig şi de foame, pătimesc acestea din porunca lui Dumnezeu. Hotăririie lui Dumnezeu sînt aşa : unele din ele se fac prin bunăvoinţa Sa, iar altele prin îngăduinţă ; dar şi unele şi altele se săvîrşesc spre înştiinţare, ameninţare şi înţelepţire a celorlalţi. Dumnezeu, prin raţiunea Sa mai înainte cunoscătoare ştie şi cunoaşte totul şi se săvîrşesc toate prin voinţa Lui, după cum spune Sfînta Evanghelie despre păsările cerului. Nu este însă Dumnezeu Cel care hotărăşte ca omul să moară într-un chip sau altul, ca unul să moară spînzurat şi altul de moarte bună, unul să moară bă-trîn, iar altul tînăr. Dimpotrivă Dumnezeu a hotărît odată pentru totdeauna îndeobşte, lungimea vieţii omeneşti şi felurile în care poate muri omul. în curgerea atî-tor ani ai vieţii omeneşti, se petrec diferite feluri de morţi ; Dumnezeu însă nu hotărăşte de la început felul morţii fiecărui om, ci numai îl cunoaşte. Iar dacă marele Vasile vorbeşte de predestinarea vieţii, atunei face aluzie la cuvintele: «Pămînt eşti şi în pămînt vei merge . Căci a-postolul spune scriind corintenilor : «Pentru ca va împărtăşiţi cu nevrednicie, pentru aceea sînt intre noi mulţi neputincioşi şi bolnavi şi mulţi mor». Iar David spune : «Nu mă smulge în mijlocul zilelor meie! ; şi : «Cu palme măsurate ai pus zilele mele. Iar Solomon zice : «Fiule, cinsteşte pe tatăl tău ca să trăieşti mulţi ani!» ; şi iarăşi : «Ca să nu mori înainte de vreme . în cartea lui Iov, Dumnezeu zice lui Eli-faz : «V-aş fi pierdut pe voi, dar n-am fă-cut-o din pricina robului Meu Iov . Din aceste locuri din Scriptură, se vede că viaţa nu are hotar. Iar dacă afirmă cineva aceasta, atunci înţelege prin hotar voinţa lui Dumnezeu. In adevăr Dumnezeu adaugă zile cui vrea, iar altuia i le micşorează ; pe toate însă le rinduieşte spre folos. Iar cînd Dumnezeu va voi, rinduieşte şi felul şi timpul morţii. Prin urmare hotarul vieţii fiecărui om, după cum spune marele Atanasie, este voinţa şi sfatul mi Dumnezeu. Cu acest cuvînt şi cu adincul judecăţilor Tale, Hristoase, vei tămădui. Se adaugă şi spusele Marelui Vasile, care zice : «Moartea vine cînd se împlineşte hotarul vieţii . Noi însă spunem că hotarul vieţii este voinţa lui Dumnezeu. Căci dacă este hotar vieţii, pentru ce ne rugăm de Dumnezeu şi de doctori, şi ne rugăm pentru copii ?

Trebuie să se .ştie şi aceasta că pruncii morţi botezaţi se bucură de desfătarea bunătăţilor cereşti ; iar cei morţi nebotezaţi şi pruncii paginilor nu vor merge nici în desfătarea raiului, nici în gheenă[7].

Aceștia vor trăi într-un loc special, care și el va fi un mare dar:

Copiii nebotezați ai creştinilor. După acestea Domnul mai despărţi din cei de-a stânga o altă ceată. Aceia erau orbi şi se purtau de hotărîrea lui Dumnezeu pentru că nu făcuseră nici bine, nici rău. Domnul, căutînd spre dînşii, nu S-a mîniat. Însă pe părinții lor S-a mîniat foarte mult, că nu s-au sîrguit ca să-i lumineze cu Sf. Botez. Drept aceea, Domnul porunci să le dea loc de odihnă spre miază-zi şi puţintică îndulcire de viaţă pe veci. Ei au zis către Domnul: ״O, Doamne, Stăpîne iubitorule de oameni! De vrem ce am fost lipsiţi în viaţa trecătoare de bunătăţile lumii, învrednicește-ne măcar aici a vedea strălucirea lumii Tale. Domnul însă nu le dădu nici un răspuns la cererea lor, ci merseră la locul cel orînduit[8].

Nedumerirea referitoare la dreptatea lui Dumnezeu în legătură cu ei ne-o lămurește indirect Sf. Simeon Arhiepiscopul Tesalonicului în Tratat asupra tuturor dogmelor noastre ortodoxe, după principii puse de Domnul nostru Iisus Hristos şi urmaşii Săi, când a fost întrebat de îndurerații săi ucenici de ce îngăduie Dumnezeu să se răpească pruncii ortodocșilor de turci, care altfel s-ar fi botezat și s-ar fi mântuit, și să fie educați ca ieniceri, cei mai mari dușmani ai Ortodoxiei (ce omorau, violau și distrugeau Sfintele Biserici cu râvnă mult mai mare decât turcii originali și deci se osândeau). Răspunsul lui este surprinzător dar adânc fiind un profund cunoscător al Ortodoxiei: Ortodocșii stând în Sfânta Biserică și primind Darul lui Hristos dar lucrând în același timp păcatul sunt cu mult mai răi fiindcă hulesc prin fapte darul primit și deci sunt cu mult mai despărțiți de Dumnezeu decât ienicerii. Dumnezeu văzând că își vor educa copiii lor tot așa, ca să-i scape de o astfel de osândă, a îngăduit să fie făcuți ieniceri. Apoi dacă vreunul, trecând prin astfel de păcate s-ar întoarce la pocăință prin botez s-ar curăți de păcate iar viața lui de după botez ar fi toată numai o lacrimă de pocăință neîndrăznind să mai viețuiască duplicitar ca și părinții lui. Aceasta consună cu credința Ortodoxă care spune că singurii care se mântuiesc sunt Ortodocșii dar și iadul cel mai cumplit este tot al ortodocșilor care, primind darul, l-au batjocorit mult mai mult decât cei care nu l-au primit, nu l-au experiat și nici măcar n-au știut de el[9]. Acești ortodocși ce au stat cu spatele la Dumnezeu nespovedindu-se de loc sau nespovedindu-se înainte de fiecare Sfântă Împărtășanie sau nespovedindu-se corect[10], vor fi osândiți ca și Iuda care s-a împărtășit cu Sfintele Taine fără să se spovedească corect, adică dorind să păstreze și iubirea de argint și Ortodoxia le-a pierdut pe amândouă, intrând satana întrânsul chiar atunci, imediat, după ce a mâncat Trupul lui Hristos[11]. Pruncii aceștia ca și toți cei născuți și care au trăit ca păgâni, eretici, schismatici sau în parasinagogă, dacă ar fi ajuns la Ortodoxie, după Sfântul Botez ar fi păstrat păcatele lor sau ar fi făcut altele mai rele, bătându-și joc de crucea și patimile lui Hristos și astfel depărtându-se și mai mult de Dumnezeu, suferind și mai tare, deci cu alte cuvinte ar fi fost osândiți și mai mult. Iubirea de oameni a lui Dumnezeu a făcut ca să nu se întâmple aceasta din delicatețe față de ei, pe primii neosândindu-i iar pe cei de pe urmă dându-le o osândă mai mică (un mod de a vorbi pe înțelesul nostru juridic explicând îngăduința mâhnită a lui Dumnezeu de a-i lăsa în starea lor căzută în veșnicie, fiindcă de fapt ei înșiși se pun în acea stare neimaginabil de cumplită).

 (sau cum o numește Sfântul Vasile cel Mare în Εξαήμερον asemănarea cu Dumnezeu care este creștinismul).

Gal 2:20 Cu Hristos împreună m’am răstignit; iar viez, nu de acum eu, ci viează întru mine Hristos; iar de viez acum în trup, prin credinţa Fiului lui Dumnezeu viez, carele m’au iubit şi s’au dat pre sine pentru mine.

Pentru aceasta nu există altă posibilitate decât însușirea acestei vieți prin Sfintele Taine ale Trupului lui Hristos (care este numai Sfânta Biserică Ortodoxă) dar nu magic, automat sau subconștient (subliminal) ci stăruind cu răbdare până acolo într-o viață în pocăință sau schimbarea minții după Cuvântul lui Dumnezeu, adică tocmai Persoana a II-a a Sfintei Treimi, Fiul lui Dumnezeu firesc. Numai așa devenim și noi (prin El) fii ai lui Dumnezeu după har.

Pentru a avea viața lui Hristos în noi trebuie să fim persoane cum este și El. Aceasta înseamnă a avea rațiune, fiindcă fără rațiune nu suntem subiecte ci obiecte sau doar ipostase necuvântătoare. Rațiunea înseamnă alegerea între bine și rău deci și voința și libertatea voinței. Numai așa putem iubi rațional sau duhovnicește. Deci persoana înseamnă rațiune, voință (liber arbitru), iubire autentică[1].

Așadar, ca să ne putem mântui cu adevărat trebuie să avem libertate adevărată deci și posibilitatea de a refuza pe Dumnezeu, oricând și veșnic, dacă din nefericire am vrea așa, Doamne ferește!

Mântuirea este îmbrățișarea cu Dumnezeu, nunta cea mistică, în care dacă Mirele vrea, nuntește cu mireasa Lui, mintea noastră și prin ea (pusă ca și conducătoare a firii) cu toată creația. Aceasta înseamnă sinergia, adică împreună lucrarea sau împreună iubirea (căci energia necreată a lui Dumnezeu este iubirea ca izvor și lucrarea noastră de primire – deci energia noastră mântuitoare – este iubirea ca vas).

Mirele vrea ca pe toți Să-i mântuiască[2] ceea ce înseamnă că mântuirea, depinde doar de voia noastră (după cum o considerăm noi prin smerenia noastră și cum și este față de voia Lui) neimportantă și fără de vrednicie față de Darul Lui (viața Lui = mântuirea noastră). Cu toate acestea Smerenia lui Dumnezeu în fața căreia smerenia noastră este doar o slabă caricatură (mai puțin smerenia Stăpânei care este întru totul asemenea cu a Lui și a sfinților care Și-au însușit-o) a vrut ca Atotputernicia Sa, după cum spune Sfântul Vasile cel Mare[3], să Și-o facă neputincioasă în fața libertății noastre (după cum spune Sfântul Ioan Damaschin capodopera creației este liberul arbitru[4]) ca să ne dea nouă un strop din atotputernicia Lui, să fim cu adevărat chipul Lui și prin aceasta să ajungem la asemănarea lui – Iubirea în Adevăr.

Înainte de a binecuvânta zămislirea unui om așteaptă Dumnezeu cu răbdarea Sa Dumnezeiască, mai presus de timp și veacuri, să se împlinească toate condițiile istorice, financiare, climatice, trupești, sufletești ale părinților lui astfel încât cel mai potrivit pentru mântuirea lui să fie acel loc și acel moment în care începe să existe (așa zisul spațiu teocosmic). Cu alte cuvinte slăbiciunile lui sufletești sunt pentru smerenia și încununarea lui iar darurile lui sunt pentru misiunea lui iar condițiile externe numite de Sfinţii Părinţi accidente (sau avere: sănătate, frumusețe, educație, politică, bogății) sunt cele mai bune pentru mântuirea lui ca ori fiind sărac să mulțumească ori fiind bogat să miluiască. Dacă fiind sărac cârtește și fiind bogat asuprește este alegerea lui rea, rea căci îl desparte de Dumnezeu și îl face nefericit.

Așadar orice om, dacă vrea cu adevărat să se mântuiască, dacă ține mai mult la mântuirea lui decât la el însuși, indiferent unde și când s-a născut, se va mântui, adică va ajunge să cunoască și să se împărtășească de Sfânta Ortodoxie. Cum? Prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu:

Psa 76:13 Dumnezeule întru cel sfânt este calea ta. Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru? Tu eşti Dumnezeu carele faci minuni.:14 Cunoscută ai făcut întru popoare puterea ta

Descărcați de aici un material sintetic luat din învățăturile Sfintei Biserici Ortodoxe primare și actuale despre (ne)mântuirea non-ortodocșilor

NU se pot mântui sărmani non ortodocși decât dacă devin Ortodocși ce lucrează dragostea întru smerenia pocăinței

Dacă doriți să citiți acest material online, iată-l:

( Citatele sunt scrise cu litere cursive (italice) iar textul nostru este scris cu litere obișnuite iar notele ([1]) nu funcționează ca link-uri ci trebuie să le căutați la sfârșitul postării prin ctrl+F+[1] sau altă notă, după caz.)